(Uneori mă simt ca o impostoare. Cei mai mulţi mă cred mai bună decît sunt. Sau mai rea. Şi mie îmi place să cred că sunt mai bună decît sunt. Apoi, deodată, mă surprind capabilă de cîte un gest pe care îl dispreţuiesc şi mi se face o silă imensă de mine.)
După ce reuşeşti să te împaci cu tine însăţi, cel mai mult trebuie să te cauţi de invidie. Adînc, în toate buzunarele. Cînd crezi că te-ai scuturat bine, mai găseşti două grame pe fundul unei genţi nepurtate de multă vreme. Iar invidia e o maia care creşte de la sine.
Cînd afară sunt -20 de grade, geamul terasei e înflorit de gheaţă chiar şi la 12 amiaza, iar tu zaci în pat, convalescentă, te saturi de filme, de cărţi, dar mai ales de tine. Cel mai tare de tine, asta e. Te uiţi în toate cotloanele, mai dai în cîte un ungher de ceva ce îţi displace… e ca la curăţenia generală. Peste tot găseşti ceva ce-l credeai pierdut sau uitat, pentru totdeauna.
Dă bine cu cîrpa. Uite. Vezi dispreţul ăsta disimulat pentru domnişoara blondă, piţipoancă? E invidie. Dintre cele mai veninoase, care te otrăveşte miligram cu miligram, îţi pătrunde în sînge şi îţi inundă creierul, inima, organele interne. De fapt, mori de ciudă că ea îl are, cu adevărat. Şi, spune-o pe a dreaptă, ai vrea să fie totul atît de simplu şi pentru tine. Sinapsă cu sinapsă. Ai vrea să îţi pui trei muţunache în maşinuţa scumpă, cu flori şi să ieşi cu fetele la o cafenea de fiţe, fără să ai nicio altă grijă pe planetă. Dar tu ţi-ai luat family-car şi nu ai timp de cafele, că de aia ai şi căzut, epuizată, la muncă, pe hol şi te-au luat cu ambulanţa, iar doctorul ţi-a zis ai auzit de sindrom de oboseală cronică în timp ce asistentele alea îţi deshiseseră nu una ci două vene ca să toarne în tine viaţă din pungi de perfuzii. Iar înapoi, acolo, pe holul supravegheat de camere cu senzori, un coleg desena pe jos conturul tău cu marker, ca în filmele cu crime de pe AXN iar tu erai cadavrul, TU ERAI CADAVRUL. În timp ce singura ei problemă e că el nu o scoate mai des pe oraş. Şi să îşi pună unghii false şi să îşi mai cumpere o blăniţă, ceva. Recunoaşte, dispreţul tău e prost disimulat. O invidiezi, cu fiecare celulă sleită a minţii surmenate de nopţile nedormite nici tu nu mai ştii din care dintre motive.
Şi pe H., haide, pe bune, cît ţi-a trebuit să admiţi că o admiri, de fapt? Că nu scrie prost, că e una mişto, poate cu la fel de multe întrebări şi dureri ca ale tale, cu buze, cu nerv, cu stil, aşa cum nu ai fi vrut să mai fie nimeni, că te-ar fi eclipsat. Nu, nu în mizeria de net, ci în general, în viaţă.
În loc să îi fi vînat geşelile, ca să o pui în inferioritate la tine în cap, ai fi putut să o inviţi la o cafea pe terasa ta, să îi spui că de fapt te bucuri că există. Ai făcut-o, într-un final, felicitări!
Dă bine cu cîrpa. Eşti specialistă, doar. Faci curăţenie obsesiv-compulsiv, nu e aşa?
Cu cît e mai vraişte în viaţa ta, cu atît mai farmacie e totul la tine acasă.
Eşti ca o curvă începătoare care se freacă ore în şir sub duş, după o noapte la client, să spele memoria trupului care a întinat-o.
Nu te mai teme, va veni o zi în care te vei odihni cu adevărat.
soare şi zăpadă Postarea următoare:
the smell of hospitals in winter
:))))foarte adevarat …din pacate………….. 🙂 cred !
mai lasa dracu scrisu asta ca lumea mai are treaba la servicu!
să îl las, atunci!
Nu, nu, da-i inainte! 🙂
Mda…imi pare rau ca te framanta astfel de ganduri…le pot intelege ca mecanism, dar nu le vad utilitatea…invidia, ca si gelozia, sunt mari consumatoare de energie(vitala), atat de mari incat pot imbolnavi grav…multumesc lui Dumnezeu ca m-a ferit de astfel de sentimente…
Daca am a-mi reprosa ceva, si am o multime, nicodata nu e functie de ceilalti, ci doar functie de mine. Uneori, reusesc sa ma corijez, alteori… Dar eu sunt singurul responsabil pt. carentele mele, pe care mi le asum plenar, uneori cu mandrie desfidatoare!
Da, lupta cu tine insuti/insati e cea mai grea, dar si cea mai importanta…cel mai grav, e sa fi suparat/a pe tine; nu te poti evita… si atunci trebuie sa ajungi tu cu tine la un compromis acceptabil, onorabil ca apoi, in deplina armonie cu tine, sa poti relationa cu ceilalti. N-ai cum sa pretinzi respectul altora, daca tu nu te respecti pe tine, asa cum esti, imperfect/a, cu bune si rele, dar demn, vertical, oricand pregatit/a sa-ti aperi „saracia si nevoile si neamul” !
„Nimeni nu te poate face să te simţi inferior fără permisiunea ta. „- Eleanor Roosevelt
mie îmi pare bine, ar fi nasol să nu mă frămînte…
Cred ca a vrut sa o arda cum ca pe el nu-l framanta invidia, ca e despre altii. El fiind extrem de centrat in sine.
Treaba misto de altfel, dar uite ca il face sa nu prea inteleaga cu adevarat si ce se petrece in inima unora mai straduiti… plusuri si minusuri.
eu nu sunt atît de centrată şi nici nu o să mimez că sunt perfectă şi lipsită de defecte.
Well said. Cel mai greu lucru din lume e sa te uiti la tine in fundul gol… cu lupa daca se poate. Asta da masochism 🙂 Sa te poti uita fara sa te imbraci in iluzii, metafore si bla bla-uri. Se zice ca atunci devii un om liber.
eu am făcut şi fac asta cu public. 😉
mie cel mai greu mi-a fost sa ma distrez in timp ce ma “framântez” si sa raman relaxata in timp ce ma caut
Superb.
„Lupta cu tine” e o timpenie cind e clișeu si nu e schizo (bine, bopolaritate!) In afara ăstora, nu exista lupta cu tine – e doar efortul inevitabil cind ai un tel, program, ideal ori ai doar treaba, de care n-ai nici un chef. Asa, ajungi a spune ca lupți cu tine si cind urci citeva etaje pe scări. Cu care tine lupți, cu ala de obosește, care s-ar lasa păgubaș?
Invidia e buna ca o radiografie, numa’ tu s-o sti citi in oglinda. Chestie care se-nvata, nu-i vreo arta sau filosofie.
Ce nu-i bun deloc, ca apa-n cizme, e angoasa ratării – vezi-Doamne, „n-ai facut nimic cu viata ta”. Ce sa-ti fluier! Cum n-ai facut nimic, n-ai trăit-o, erai in coma indusa? Pai si-atunci?
Cu viata e cumu-i cu banii – unii string, altii risipesc. E o soarta si-un destin sa fii chitros ori generos. Cine-aduna, are – si-atit. Bine-ar fi ca măcar aia sa-i fie multumirea, dar si la asta-i nevoie de noroc. Cine da-Stinga si-n dreapta, n-are – si-asta e! Multa lume n-are si trăiește.
Asa antagonice cum par, zgircitul si mina-sparta se invidiază-ntre ei. Pas de mai înțelege ceva!
Ce-mi placeee, INIMAREA!!! (Bineinteles, dincolo de „curatenia generala”.) Cine esti?! Scuze. Nu conteaza. Dar, spui bine!
Definitia clasica data de Socrate, e ca INVIDIA= ulcerul sufletului, iar invidia apare cand iti dai seama ca tu niciodata nu o sa poti fi ca ea, ca el, ca nu o sa ajungi sa ai, sa faci , sa dregi, oricum pana una alta, mai bine invidiata, decat compatimita!!!:) Si da, invidia, am bagata-o si eu de multe ori in lagar, am exterminat-o ! :)))))