Mama-mare ar spune că am bîzdîc. Sau vorba aia a ei, cîte bube rele, toate-n curul babii mele. Altfel nu-mi explic cum, după boala inflamatorie pelvină și gripă, am agățat (iar) un sindrom vertiginos. Că numai cu boale din-astea pricopsite mă aleg: sindrom Gilbert, sindrom labirintic etc. O rîie țărănească, o căpușă ceva nu aș păți. Nu, eu am sindrom de vertij. Sovaj. Care nu e așa de fain cum sună. Că îți înțepenește așa ceafa de durere năprasnică și îți simți cutia craniană ca pe-o cască de fier care se tot strînge și îți înghesuie creierașul. Și ai urla, mai ales cînd e noapte și toți demonii se adună. Și mai e amețeala aia terbilă, care-ți învîrte camera în jurul capului care te strînge, apoi îți învîrte toată casa, ce zic, clădirea cu 12 etaje ți-o învîrte, apoi încet și cartierul, orașul și hăăăt, țara, planeta și chiar galaxia de parcă tu ai fi soarele, nu alta. Chiar, sărmanul soare, ce sindrom vertiginos ultra-acut trebuie să aibă, cu totul învîrtindu-se în jurul lui, ce amețeală, ce vertij.
Și m-am trezit iar pe pat alb de spital cu lichidul rece împingîndu-mi-se pe vene, cu norii rotindu-se tot mai încetișor pe cerul albastru ca spirtul medicinal. Știu bine cum e cu sindromul ăsta, m-am mai trezit eu capie în urmă cu aproape zece ani, trăgeam dreapta ca nea Ghiță, cantorul de la biserică, atunci cînd venea de la bufet.
Apoi doctorul a zis să facem un RMN, să nu fie buba babii la cap, nu la cur. Și în zona cervicală, unde se localizează durerile năprasnice. O spondiloză din cele de care s-o plîns mama-mare toată viața că nimeni nu o crede că ea e amețită ca o găină fără cap. Și mă ajută cei de la Hiperdia cu o programare, direct din perfuzie. Hait, zic, mă duc acolo, în trei minute sunt remenită, scap, mă duc acasă. Că eu nu văzusem RMN decît în filme și acolo nu mi se păruse nasol.
Amu, trebuie spus că eu am zis că aia cu claustrofobia e o fiță, muuulți ani. Am rîs de fraierii care erau claustrofobi și nu puteau să suporte urcarea cu un lift mai strîmtuț. Și apoi m-a îngropat avalanșa. Și am petrecut niște minute (poate zeci, cine știe?) sub un morman de zăpadă sub care muream încet, fără să pot mișca măcar un deget să mă salvez. Strivită sub pulvărul alb pe care mi-l dorisem atît de tare, fără putința de a mai ieși de acolo. Conștientă de asta, că voi muri sufocată, ca într-un documentar de pe Discavări, că e gata, că nu-mi voi mai vedea copiii, nu voi publica nicio carte. Cînd am fost scoasă, am ieșit la pachet cu o ditai claustrofobia. În aceeași seară, cînd am intrat în cabina de duș să mă spăl, nu am putut închide ușile măcar. Pot urca cu liftul, însă nu mă poți băga în vreo cutie, tub, solar, că înnebunesc. Da, am sfîrșit prin a fi o fraieră cu claustrofobie gravă, fiindcă Dumnezeu, am mai zis, e un tip cu un umor negru ca al lui Woody Allen.
Cînd mi-a zis asistenta că urmează să mă bage într-un tub care scoate zgomote și trebuie să stau acolo 15+20 de minute, deja o băgasem pe mînecă. Dar e deschis?, am întrebat. E deschis, nu pățiți nimic, mi-a spus ea încrezătoare. Pfoai, cînd l-am văzut, mi-am dat seama că eu nu pot să stau acolo 35 de minute. Cred că groaza îmi țipa prelung de pe față, că fata mi-a zis că o să-mi pună muzică, trebuie doar să închid ochii și să nu mișc, să nu îmi fie frică. Dar mie nu mi-era frică. Fiindcă eu nu cred că tubul ăla o să sară să mă muște de jugulară. Eu pățesc altceva, nu frică.
Am zis, fie ce-o fi, eu încerc. M-am așezat, am strîns ochii. Asistenta mi-a dat în mînă ceva care semăna cu o pară de plastic: strîngeți-o dacă vi se face rău, că oprim imediat. Am simțit un oarecare confort că aveam un pic de control și că nu o să fiu abandonată în interiorul unui cilindru. Apoi m-a băgat în gaura tubului. Am măsurat să văd dacă am pe unde fugi în caz că nu mai pot. Slabe șanse. Rămînea doar varianta să mă fac de turcesc strîngînd de para aia. Am vrut, zău că am vrut. Aveam niște căști pe urechi, a început o muzică latino. Am strîmbat din nas, niște Tom Waits nu au ăștia? Apoi am auzit vocea asistentei, că acum vom începe. Și apoi s-a pornit uruitul îngrozitor, care a acoperit complet muzica latino. Și uruitul creștea și mi se înșuruba în creier și eu eram într-un tub care făcea un zgomot infernal și țeasta îmi bubuia și inima îmi bătea și eu îmi spuneam că totul e ok, fac doar o analiză, nu trebuie să rezist decît 35 de minute, 35 de minute trec repede, trec pe dracu’, abia trecuseră cîteva secunde și mie mi se întuneca în cap. Și de jos, din membre, urcau amorțelile știute ale atacului de panică, respiră, iubito, îl auzeam în cap, respir, respir, pe cuvînt că respir, dar uite, sunt conținută de un tub și nu prea îmi iese. Și vîjîiala creștea, creștea, acum ori înnebunesc ori mor ori mă fac de tot căcatul și apăs pe pară și mă fac de toată bafta și o să știe toată planeta că sunt o căcăcioasă care nu e în stare să facă un RMN, dar uruitul se oprește și sunt scoasă din tub. Și respir. Asistenta dă din cap, cu condescendență, puteți încerca un CT, ăla nu e așa de lung și claustrofobic, doar că vă iradiați. Să mă iradiez, dacă atîta pot! Și mă-apucă o ciudă cu plîns pe mine, că uite, sunt cea mai proastă din curtea școlii și nu mă ține de un remene, fac atac de panică într-însul, doamne feri de o boală mai gravă, ce mă fac?
Pe lîngă asta, computerul-tomograf a fost bucățică de prăjitură, am ieșit țanțoșă de parcă cine știe ce mare rahat făcusem că am rezistat să plimbe tubulețul mai mic pe lîngă capul meu de două ori și un sfert.
În rest, analizele sunt bune, pacientul e mort amețit.
(Ana, care tocmai făcuse evenimentul pentru lansarea de la Iași de sîmbătă, îmi scrie în timp ce eu zăceam pe patul de spital:
– Fă, când văz mâna aia de pe alive şi ştiu că acum eşti la perfuzii, tâmpesc. Să-ţi bagi adecvările-n cur!
Dar mă voi rădica și mă voi apuca de popit. Că văz că la Constanța m-am dus tîrîș, la Iași oi ajunge grăpiș.)
Ce-am mai debitat:
ziua aceea Postarea următoare:
desculți
Mda, experienta RMN ului e teribila si pentru cei care nu sufera de claustrofobie, sa stii…Am trecut si eu recent prin ea.Cel mai rau a fost nu tunelul, nu zgomotul, ci interdictia de a respira pe gura. Venisem de afara de la frig, acolo erau 25 de grade, nasul mi s-a infundat instantaneu,plus emotia, plus ,,orice s-ar intampla nu va miscati deloc”.Simteam ca ma voi sufoca daca nu deschid gura, aveam o nevoie groaznica de aer mai mult! A durat vreo 5 minute nebunia asta, apoi am reusit sa ma detasez si am atipit, daca iti vine sa crezi…in haosul ala apocaliptic….Si m-am gandit la toti oamenii batrani, bolnavi de cancere de tot felul, care fac RMN si nu se mai vaita atata…si eu pt o nenorocita de durere de umar fac asa o tragedie.
:)) m-ai ajutat mult cu afirmația asta!
Cu ultima?:) Gandurile alea erau din perioada de sufocare, cand incercam sa mi controlez nevoie de hiperventilatie.
Ah, am uitat…am tinut ochii stransi tot timpul, de groaza faptului ca as putea vedea ca au pus capac si la picioare! Nici acum nu stiu daca tubul ala se inchide de tot. 🙂
Nu se-nchide la nici un capat.Trebuia sa-ti inchipui ca esti intr-un canneloni urias,italienesc si tu esti umplutura delicioasa! 😀
M-a luat cu rău numai când am citit. Sunt ”prietenă” la cataramă cu claustrofobia, deci te înțeleg perfect. Sănătate maximă și ducă-se pe apa Sâmbetei toate „boalele”.
Probabil că nu poți fi înțeleasă deplin decît de ăia care au ce ai tu sau ceva asemănător. Nu că mă laud (te poți oare lăuda cu așa ceva?) dar am o păcătoasă de tripanofobie care face mișto de mine ori de cîte ori e nevoie. Din cauza ei pot să și descriu cu lux de amănunte ce înseamnă să leșini sau să simți că ieși la propriu din propria piele. Să te ia cu călduri, să transpiri, să se învîrtă lumea cu tine. Ce să mai spun de momentul cînd am citit că este una dintre puținele fobii care omoară, la propriu.
Am fost suficient de tîmpit odată încît să experimentez pe propria-mi piele, adică m-am întins pe pat, m-am relaxat, am închis ochii și mi-am descris în minte, amănunțit, o operație de efectuare a unui vaccin. Trebuie să mai spun că am început instantaneu să experimentez simptomele? Toată chestia asta m-a costat o oră de plimbat pe afară la aer pînă mi-am revenit. Ce-mi venise și mie, să fac glume de căcat cu mine însumi! Dacă mai întindeam puțin coarda sau, mă rog, experimentul cred că mă decorporalizam definitiv.
Am avut noroc la ultima întîlnire cu domnul Ac, că domnișoara asistentă a știut cum să mă ia (i-am spus înainte care-i treaba) și am scăpat numa’ cu călduri și senzația aia tîmpită că te sugrumi cu gulerul de la cămașă.
Sper că poate la un moment dat o să divorțez de fobia asta care ține la mine de nu mai poate. Dar pînă atunci mă descurc cu ea.
2010, Mihaela programata la RMN. Nu ma stiam claustrofoba, asa ca eram linistita. Asistenta zice ca o sa aud niste pocnete si dupa 25′ terminam. Ai de mine si de mine, cand am intrat pana la genunchi in tubu’ cat burlanu’ de la casa, cu masca aia pe fata,cu butonul pe care il strangeam de imi amortise mana de frica sa nu il scap si au inceput si bubuielile alea , mi-a sarit inima si a tipat asistenta ca de ce ma misc. Pai credeam ca aud niste poc poc discret,nu ma simt ca si cum am capul in galeata si bati cu barosulin ea. Pe scurt: frica era maxima, respiratia minima, ochiiiesiti ca la melc…mintea mea credea ca e cutremur, toti fug si eu raman intepenita in teava aia si mor acolo. Asa ca inteleg perfect…Sanatoase sa fim!
Pentru cei care sufera de tripanofobie apar dospozitive tip jet-gas. Tripanofobia e frecventa din pacate, extrem de des la copii, asa ca apar si solutii. La adulti e vindecabila cu oarece terapie in sensul asta. Am au amic care a fugit de pe scaunul de la analize de 10 ori in 10 zile…fiind programat la operatie si analize inainte…Cand a reusit in sfarsit sa stea ziceai ca e pe scaunul electric…Primele analize in 37 de ani, dar a zis ca moare daca trebuie sa mai faca. Asa ca nasol cu fobia asta.
„Dispozitive”. Scuze
,,Totul e bine când se termină cu bine,, eu așa zic să fii sănătoasă și să mai scoți o carte două, ca să avem și noi ,,muritorii,, ce citi…. 😉
mulțumescu-vă de gînd bun.
Si-ti doresc sa fii sanatoasa si fara vertijuri si alte cele.
Stiu ce inseamna. Si pentru mine au fost cele mai cumplite minute din viata mea. Mi s-au parut ore . Mi-am infranat cu greu tentatia de a strange para aceea. M-am autosugestionat ca totul e in regula, dar cand credeam ca e mai bine se schimba uruitul ala; era ca un fierastrau care-mi cresta creierii. Fiecare sunet parca era amplificat de albul tubului . Un cosmar. Am iesit de acolo livida si ametita , de nu ma puteam da jos . Si o ”draguta” de asistenta nici nu s-a sinchisit.
eu nu am fost așa de vitează.
Eu sunt cam aiurita. Sanatate , sa scapati de vertij, ca aveti treaba: lansari, blog, carti….
Tu iti dai seama ca ne cunosti de undeva?
Citind mi-am dat seama ca toti care te citesc am trecut prin asta si am vazut pe pielea noastra ca uneori organismul are reactii reflexe pe care nu le poti controla prin educatie sau ca iti impui, nu vrea si nu te lasa sa te cauti, doar tu mai trebuia sa afli si in spaima ta ne-ai intalnit pe noi ca sa iti putem spune ca toate sunt doar experiente de viata prin care am trecut si nu esti singura.
Sanatate, asta e cea mai importanta, fa-te bine ca sa ne scrii asa cum numai tu stii, verifica si ochii si urechile daca tot esti prin zona cu verificatul.
Corpul tau vrea la băi, vacanta si liniste nu plimbari pe la Iesi.
Fii sanatoasa, hai ca poti ! Noi suntem aici pentru tine!
da, corpul meu e mai deștept decît mine, el pune stop cînd eu nu știu a mă opri din ritmul nebun. cît despre sănătate, mă fac unu-doi bine! mulțumesc!
Si mie imi crapa catiodata cutia craniana de durere, creca din pricina ca circonvolutiunea sta inghesuita. La multi ani, c-am uitat si va urez viata lunga 38 x 3, ca sa mancati pensia statului, sa crape bugetu de necaz. Iasu e o poezie, dna Petronela, sarumana siterasa de 40 mp
:)) m-a mîncat în anusul curului să zic de terasă, Raj!
Ce descrii tu acolo suna a dezechilibru muscular… si, pentru ca tot iti place sportul, ai incercat yoga ca activitate complementara? Ceva ma face sa cred ca niste stretching nu ti-ar dauna, dimpotriva. Plus ca iti aduce un plus de liniste interioara. Hot yoga, de preferat… 😉
sunt pe cale să încerc, am eu pe cineva care mă mînă de la spate 😀
Eu nici cu liftul nu merg, numai la gandul ca intru in lift ma sufoc… Acum vreo 8 ani a trebuit sa fac un RMN. M-a luat prin surprindere, am fost la control de amorteala de degete si pe loc m-au bagat la RMN. M-au intrebat daca-s claustrofoba, am spus ca da, mi-au spus ca pot sa ma anestezieze daca eu cred ca nu o sa suport o jumatate de ora in tub. De anestestezie mi-e si mai frica, asa ca am ales varianta „stau nemiscata cu mana pe buton” :). Am rezistat 30 de secunde… Noroc cu o asistenta empatica… a stat cu mana pe piciorul meu cele 30 de minute… Nu stiu daca avea voie sa faca asa ceva, dar pe mine m-a ajutat enorm :).
http://clinicanova.ro
…buna dimineata…
daca mai aveti probleme cu vertijul…
…o clinica unicat….in bucuresti..
si o doctorita pe masura…
…dr.ioana voda….
stabileste cauza si diagnosticul real ;
pe mine nu ma credea nimeni , nici un dr. ;
am facut ct apoi rmn si am ajuns aici ;
http://clinicanova.ro/vertij-ameteala-instabilitate/
obs. dr.ioana voda raspunde si da indicatii si la tel personal….
…………….sper sa nu fie nevoie……
o zi frumoasa si …
succes in tot ceea ce facieti ….