Am fost o mare consumatoare de basme în viaţa mea. Pe unele le-am citit,  altele  mi-au fost servite, iar eu le-am înghiţit pe nemestecate. Cînd eram mică, eram leşinată după poveşti. Am citit toată colecţia de poveşti nemuritoare şi le-aş reciti pe toate, cu aceeaşi bucurie. De curînd mi-a picat în mîini o colecţie de poveşti culese prin 1890 de G. Dem. Teodorescu. Nu mai citisem basme de cînd erau bigudiurile mici, iar cartea asta mi-a atras atenţia că avea poveşti vechi, din cele care nu apar în cărţile pentru copii. Le-am citit pe toate minunîndu-mă de limbajul fermecător dar şi cu ochiul adultului căscat de uimire. Ce de-a sexul, băi băiatule, mi-am zis! Ce amor, ce transgendăreală, ce desfătări, dezmierdări, fericiri şi rîsuri în poveştile româneşti!

De la Eurovizion încoace, am văzut-o pe Conchita mai des decît pe mama, de am ajuns să ştiu pe de rost toate glumele cu femeia cu barbă şi femeia-bărbat, de cît a stat lumea şi s-a minunat de o aşa arătare. De ce ne-om fi minunînd, oare?  Cînd la 1890, după moaşa Maria Boiu, cum se arată în carte, Dem. Teodorescu scria povestea Ion Făt-Frumos. Care era o fată. O mîndră fată de crai, care pleacă se se pună în slujba împăratului, dar nu oricum, ci dîndu-se drept băiat. Unde fata travestită în Făt-Frumos, cu mustăcioară şi bărbuţă, cum altfel, de ar fi fost geloasă Conchita de deghizare, împlineşte multe treburi vitejeşti, ba chiar îi aduce împăratului la curte pe însăşi Ileana Cosînzeana, după multe încercări. Fetii ăsteia de crai, pasămite, nu îi plăceau sanguliile, pietrele sau lucrurile femeieşti, ei îi plăceau platoşele, săbiile şi caii de luptă. Şi unde nu mi ţi-o schimbă Sfînta Vineri din fată în ficior, de o ia pe Ileana Cosînzeana de nevastă! Poftim travesti şi schimbare de sex la 1800! Citiţi povestea asta copiilor voştri, explicaţi-le de ce umbla fata în băiat şi de ce s-a măritat cu altă fată şi tot aşa, de ce a schimbat-o Sfînta în băiat. Şi apoi arătaţi-le-o pe Conchita, ca să ilustraţi această frumoasă poveste românească.

O altă poveste pe care n-am înţeles-o sigur în cheia potrivită cînd eram mică este Fata din Dafin. În care autorul popular, cules şi rescris de Dem. Teodorescu,  ilustrează magistral un triunghi amoros după cum urmează. Fiul de împărat, logodit cu o fată de împărat, fireşte, pleacă la vînătoare şi se opreşte într-un luminiş, îşi aşază cortul şi se duce la vînat. În cea poieniţă locuiau însă 3 zîne măiastre, în nişte case de sticlă ce se întorceau după soare. Pînă să apară frumosul fiu de împărat, zînele nu ieşiseră din casă, dar cum de l-au văzut au simţit aşa, ca o mîncărime în măiastră şi au fugit la cortul lui. Ce căutau nişte zîne sfioase şi binecrescute în cortul ficiorului de împărat, să îmi spuneţi domniile voastre. Primele două, mai treacă, meargă, îi răstoarnă doar sarea în mîncare, de o fac potroacă, dar celei mai mici dintre zîne îi fură şi un sărut ficiorul buclucaş, aşa că nu mai e primită în casa din dafin. Ce credeţi că face măiastra? Ei bine, citez: După tînguiri şi lacrămi nesfîrşite fu nevoită să se-ntoarcă iarăşi la cortul feciorului de împărat. Cîte fericiri şi cîte dezmierdări nu gustară! Şi cu ce dor se iubeau unul pe altul! (Fata din dafin)  Dar. După ce a dat fiul de împărat cu măiastra de toţi pereţii cortului împărătesc, ce a făcut el? Evident că a plecat înapoi la viitoarea soţie, care îl aştepta cu nunta, iar măiastra a rămas plîngîndu-şi amarul şi virginitatea în pădure. Pînă aici, nu zic, ar fi o morală pentru fetiţele care o citesc, nu vă încurcaţi cu bărbaţi (aproape) însuraţi, că veţi plînge cu lacrimi amare, vă fericesc oleacă şi apoi pleacă la nevastă! Însă povestitorul nu o lasă pe măiastră cu lacrimile înodate în barbă ci o trimite la nuntă, să o strice, deghizată în călugăraş (ce le mai plăceau travestiurile!) iar cînd o vede, ficiorul pe loc o lasă pe mireasă şi se cunună cu cea cu care trăise dezmierdările fierbinţi. Aşa că morala se cam schimbă, dacă eşti tare în măiastră, îşi părăseşte nevasta, adică iubirea învinge sau cam aşa ceva.

Totuşi, nici amorul conjugal nu e neglijat în basmele romîneşti, Doamne Fereşte, chiar dacă mai sus am putut vedea cum Făt-frumosul alege amanta în detrimentul nevestei, o altă poveste le spune pe şleau copiilor cam cum ar trebui să se iubească doi soţi, numai în rîsuri, glume şi desfătări de tot felul să o ţină : Pasămite ea fugise la mă-sa să-i spuie că Făt-Frumos trăieşte cu nevasta ca doi porumbei, că la întoarcerea lui de la vînătoare, de la treburi, de oriunde, nici nu se mai uită pe unde calcă, că dă năglabie la dînsa, că o duc în rîsuri, în glume şi desfătări de tot felul. (Făt-frumos şi fata Crivăţului)

Vă mai zic una şi mă duc, despre Fata împăratului care avea sindromul Stockholm, căci poveştile astea te pregătesc bine pentru viaţă, nu glumă (şi rîsuri). Doar că trebuie citite după 20 de ani, ca să înţelegi ce a vrut să transmită autorul. Cică în vremea în care se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de oca şi tot îi sta călcîiul gol,  era o fată de împărat pe care o furase ditai zmeoiul şi o ţinea captivă în castelul lui. Şi după ani buni în care zeci de feciori şi-au frînt gîtul încercînd să o salveze, ajunge un amărît de viteaz cu mîna cu totul şi cu totul de aur, dar ea nu s-ar fi dat dusă de la zmeu, că mult îi plăcea seara cînd venea acasă şi se dădea de trei ori peste cap şi se făcea om. Şi după ce o salvează cu de-a sila, viteazul dă să o ia şi de nevastă, chit că fusese dezabuzată de zmeu, dar fata nu voia nici în ruptul capului pînă nu îi dovedea că e la fel de viteaz ca zmeul. Păi nu mai bine o lăsa la zmeu şi-şi lua o fată mare care să nu se gîndească la altul cu buzduganul mai mare şi mai tare în noaptea nunţii?

Proşti feţii-frumoşi, făcuţi grămadă şi rele de muscă măiestrele din poveştile româneşti. Gata, mă duc, dar nu mai încalec pe nicio şa, că vine una ca mine de citeşte şi interpretează…