MENU
dragos

de • 13 iunie 2014 • bucăți de mineComentarii (84)

istoria unei uri

M-au urît apriori. Înainte să mă cunoască, adică. Nu eram destul de bună pentru el; dar mai ales eram prea săracă. Oh, nu, nu erau nişte aristocraţi, ci doar nişte parveniţi ca mulţi alţii îmbogăţiţi dintr-un pic de muncă în Germania şi un pic de şmechereală de privaţi de după Revoluţie. Aveau un magazin şi o brutărie la un sat distanţă de al meu, două maşini străine, aduse din Germania şi nu se parfumau cu 8×4 sau Impulse, ca noi ceilalţi, ci cu Gabriela Sabatini. Erau aşa de obsedaţi de bani încît nici nu puteau concepe că există oameni, mult mai săraci decît ei, pentru care banii nu sunt scop sau coordonată în viaţă.

Cînd am intrat în viaţa lui, au făcut o criză. Eram o nimeni, o curvă isterică. Apelativul ăsta mi-a marcat adolescenţa. Aveam 16 ani jumate şi în ochii lor eram o curvă isterică. Îl auzeam de la tata, turbat de furie că am un iubit, îl auzeam de la mă-sa, turbată de furie că fi-su numai pe una ca mine, o ruptă-n cur, şi-a găsit. Credeam că se vor linişti după o vreme, dar nu s-au lăsat. Niciodată. Au luptat cu mine cu toate forţele lor, o luptă inegală, strîmbă, rea, care mi-a otrăvit viaţa şi tinereţea, mi-a tulburat doliul, umilit maternitatea şi mînjit liniştea căpătată recent.

În prima vacanţă, am fugit de acasă. Visam să trăim departe de toţi, unde să avem voie să ne iubim. Am scris aici povestea fugii.  Ne-au capturat, fireşte, habar nu aveam să fugim în lume, habar nu aveam de nimic, de altfel, decît să ne iubim. După fugă, nu am mai avut voie să ne vedem. I-au explicat că nu îl iubesc, sunt doar o tîrfă interesată de banii lor. Şi i-au interzis să mă mai caute. L-au mutat şi din liceul unde învăţam împreună. I-au tăiat banii de buzunar, i-au pus oră fixă de venit acasă. Cînd nu asculta, lua bătaie soră cu moartea de la ta-su, iar ăsta e unul dintre lucrurile pe care nu l-am aflat despre el decît la mulţi ani după ce a murit. Am găsit-o pe bună-sa plîngînd pe mormîntul lui, eu aranjam florile pe care i le adusesem. Mi-a zis, printre lacrimi, că şi pe frate-su îl bate cum îl bătea pe el. Iar eu nu procesam deloc informaţia asta, cum adică îl bătea, nu scosese o vorbă despre asta, niciodată. Iar bătrîna mi-a povestit tot, inclusiv episodul întîmplat cu cîteva zile înainte să moară. Acum am toate bucăţile, le pot aşeza la locul lor.

Întreg liceul ne-am ascuns de ei. Ne vedeam pe furiş. Aveam pus împotrivă un întreg clan. Printre cele mai veninoase era mătuşă-sa, sora lui ta-su, o aspidă putred de bogată cu afaceri în Germania, care, vorba lui tata, conducea lucrarea. Eram hăituiţi, urmăriţi, orice indiciu că s-ar fi văzut cu mine se lăsa cu pedepse, cu interdicţii şi bătaie. După ce am terminat liceul, au reuşit să ne despartă. Am dat amîndoi la facultate în Bucureşti. Eu la Filozofie, unde erau 20 pe loc, el s-a dus la Construcţii, unde se lupta unul pe şapte locuri. El a intrat, eu nu. El a rămas la Bucureşti şi peste vară, eu m-am întors la Braşov. Mătuşă-sa avea o vilă luxoasă în capitală, i-au pus cheile unui BMW în mînă şi i-au dat bani de cheltuit fără măsură. Condiţia: să o dea dracului de curvă. A dat-o. Era tînăr, tentaţiile erau mari. Eu am zăcut toată vara în pat, cu draperiile trase, silfidă şi zdrobită, el s-a căsătorit din interes cu o fată care avea viză de State, să plece departe de tot. Azi înţeleg nevoia lui cumplită de libertate. Azi înţeleg tot. Atunci doar duream.

Nu m-a uitat, ne-am mai văzut şi iubit, pe furiş, în timpul ăsta. Vreme de mai bine de doi ani. Împlinisem 20 de ani cînd am rămas gravidă cu cea mare. El a rupt căsnicia din interes, dar nu a ştiu ce să facă cu mine. Eu am plecat departe. Înainte să mă întorc acasă cu fie-mea cu tot, ta-su a venit la uşa alor mei, să le spună să îşi ţină fata departe de feciorul lor. Fata lor cu copilul ei făcut cine ştie cu cine.

Cînd m-am întors, a întors şi el spatele şantajului şi manipulărilor lor. A plecat de lîngă ei, nu le-a mai vorbit o vreme. S-a mutat împreună cu mine şi cu copilul nostru, care nu a fost niciodată pe numele lui. Erau formalităţi astea, aveam să le rezolvăm cu timpul. Doar că timpul nu a fost deloc îngăduitor cu noi. Cînd s-au văzut respinşi, ai lui au venit să îl caute. Să îi spună că dacă asta e decizia lui, o să ne înghită şi pe noi. Cu pîine caldă, că doar aveau brutărie. Numai că pîinea caldă se lipeşte de stomac, mi-a zis mie mama-mare cînd eram mică. De stomac ni le-am lipit şi noi, eu cu fie-mea cea mică. Dar lui nu îi păsa. Bunică-su, un basarabean mare şi bun, singurul om care îl iubea necondiţionat, a zis că ne dă casa lui şi curtea umbrită de nuci să ne mutăm acolo. Să creştem copilul şi pe Spic, dogul lui german gri cu pete. Am decis data nunţii. Cu trei săptămîni înainte, s-a izbit de un plop şi-a murit (povestea asta, aici).  Spic a murit şi el, de întristare, cîteva luni mai tîrziu, după ce a refuzat să mai mănînce.  Nu mi-a dat numele, nu i l-a dat nici ei, fetiţei noastre pe care o iubea ca pe ochii din cap. Nu l-a încăput timpul.

În ziua înmormîntării, ai lui şi cu mătuşă-sa m-au chemat, imediat după pomană, să îmi vorbească. Îmi amintesc ca prin vis cum m-au anunţat că nu au de gînd să o considere pe fie-mea neapoata lor şi că trebuie să nu aştept nimic de la ei, că nu voi primi, să îmi văd de viaţă cu copilul ăla, al cui o fi, să îmi refac viaţa cum oi putea. Stăteam catatonică şi ascultam. Ani buni după, am încercat să cuprind cu minte întîmplarea aia. Să înţeleg cum o mamă care abia şi-a pierdut copilul nu şi-a dat nicio clipă răgaz să integreze ceea ce tocmai se întîmplase şi s-a repezit direct la ţinta urii ei, să o destabilizeze. De ce anume se temeau? Că aveam să revendic averile lor? Am plecat, umilită la maximum, şocată, siderată, anulată.

Nu au trecut decît cîteva zile pînă au venit să îmi ceară tot ce avuseserăm împreună. TOT. Haine, casetofon, video, casete, cărţi, poze. Au luat şi maşina pe care şi-o cumpărase el din salariul lui, o broscuţă veche pe care avea de gînd să o repare şi recondiţioneze. Am păstrat cîteva tricouri pe care le-am purtat hieratic. În rest, le-am dat tot. M-au minţit că vor să facă la bunică-su acasă o cameră memorială, unde să pună tot ce avusese. Nu au făcut niciodată aşa ceva. Fusese un pretext ca să nu îmi lase vreun lucruşor mie şi fetei. M-am despărţit cu greu de lucrurile lui. Voiam să le păstrez eu pentru fie-sa, dar eram prea doborîtă ca să mă lupt cu ei pentru o pereche de jeanşi xl şi un casetofon. I-am lăsat să ia tot. Am privit, cataleptic, cum tractează broscuţa din curtea alor mei. Nu aveam putere să mă împotrivesc. O lună jumătate după înmormîntare m-au oprit pe stradă să mă întrebe dacă e adevărat că aş fi însărcinată, că aşa se zvoneşte prin sat.  Şi că ei vor să păstreze copilul în caz că se confirmă zvonul, să nu renunţ la el, să li-l dau lor. Scheletică, rasă în cap, doar o umbră eram dar mi s-a scurs sîngele complet din corp cînd am auzit. Am vrut să îi privesc cu dispreţ şi detaşare dar, cumva, asta nu îmi ieşise niciodată. Îmi clocotea sîngele în vine, mi se înfierbînta capul, mi se golea stomacul şi începeam să tremur de indignare şi scîrbă ori de cîte ori ne vedeam şi ne vorbeam. Le-am scuipat printre dinţi că nu sunt însărcinată şi că dacă aş fi, nu aş da nimănui copilul meu, dar că nu e cazul, eu am deja un copil cu singurul bărbat din viaţa mea.

Vreme de patru ani nu i-am văzut deloc. Nici eu, nici fie-mea. Asta deşi în primii doi am continuat să locuim la mama, iar contabila firmei lor era mătuşă-mea, care locuia la etajul casei noastre. Veneau cel puţin o dată pe lună, treceau pe lîngă uşa de unde se auzea ea jucîndu-se, dar nu intrau niciodată. Fata copilului lor mort. De Crăciun, umpleau o pungă de un leu cu dulciuri ieftine din magazinul lor de la sat şi o lăsau la uşă, mamei, cu cel mai ipocrit rînjet pe care îl poate construi cineva. Uneori se întîmpla ca fie-mea să fie trează şi atunci ieşea după mama iar pîrîta de bunică-sa exclama fals: vaaai, dar ce mare ai crescut! În timp ce bărbac-su, cinic, replica: da, dar nu de la cartofii pe care i i-ai dat tu!

După o vreme, am uitat că există. M-am zbătut, am crescut-o, a venit şi sor-sa, am rămas iar singură, mi-a ieşit din cap complet ura lor. Nu ne căutau, deşi continuau să meargă o dată pe lună la ai mei acasă, la mătuşă-mea mai exact, iar mie îmi era perfect aşa. Mă întrebam uneori ce o să-i spun fie-mii cînd o să mă întrebe ea de ce nu are o familie acolo, dar amînam răspunsul, spunîndu-mi că am timp. Apoi, dintr-o dată, au cerut să o vadă şi să facă parte din viaţa ei. Aşa, pe nepusă-masă. M-am gîndit că o fi de la incendiile care le mistuiseră de două ori afacerea, că s-or fi schimbat şi ei, dacă tot li s-a schimbat paradigma de atîtea ori. Aş fi vrut să nu permit asta. Să îi refuz. Dar nu m-a lăsat inima. Pentru ea nu m-a lăsat. Avea să crească fără să îi cunoască şi m-ar fi blamat şi ar fi suferit. De suferit a suferit, oricum. La început au cumpărat-o cu cadouri şi dulciuri. O luau rar, de trei ori pe an cîte un weekend sau atunci cînd se cerea ea. Îmi călcam pe inimă şi îi sunam să le spun că ea vrea la ei. Şi ea se ducea acolo şi venea nedumerită. Îmi spunea că bunicii ăştia nu o iubesc. Eu tăceam despre ce nu puteam spune. Încercam să îi explic că sunt diferiţi. Apoi au luat-o într-un weekend la casa de la ţară, a bunicului, unde am fi locuit noi dacă ar fi trăit ta-su. Acolo s-a întîlnit pentru prima şi din fericire, ultima oară, cu verişorii ei din Germania. A venit bulversată şi mîhnită. M-a întrebat dacă e adevărat că din cauza mea a murit taică-su. Că aşa îi spuseseră verişorii ei, că eu sunt de vină că a murit. Iar verişorii ştiau de la mamele şi bunicile lor. Copilul meu avea în suflet sădită întrebarea asta cumplită şi neadevărată. Ne-am aşezat şi i-am povestit. I-am spus ce am putut să îi spun ca să înţeleagă atunci. O vreme a refuzat să mai meargă acolo.

Apoi, la una din vizite, m-am trezit că mă întreabă bunică-sa de ce nu i-am făcut test de paternitate, ca să le demonstrez că e a lui. Am rîs amar şi amarnic. Eu nu am nimic de demonstrat nimănui. Nu vreau nimic de la ei. Eu ştiu, ea ştie, el ştiuse, era complet suficient.

În urmă cu cîţiva ani, cînd deja înţelegea şi mai ales simţea totul, fie-mea a refuzat să îi mai vadă. Mi-a spus că ştie că nu o iubesc şi nu o tratează ca pe o nepoată adevărată. Că sunt falşi şi vicleni, ipocriţi, prefăcuţi. Că totul e o tencuială proastă, care se crapă pe zi ce trece. Eu m-am gîndit în toţi anii ăia că pentru ei să o caute pe fie-mea fusese un pariu precum cel al lui Pascal. Mai bine să bifeze şi să nu fie nepoata lor decît să nu bifeze şi să fie. Pentru ei am fost mereu doar o curvă isterică pe care au vrut să o stîrpească definitiv ca pe o buruiană.

În anii din urmă am uitat iar că există. Nu le-am purtat resentimente, nu am avut gînduri vindicative. Mi-au ieşit din cap cu desăvîrşire. Pînă am aflat că năpîrca mătuşa din Germania s-a insinuat în lista mea de prieteni de pe facebook – am cîteva mii, nu verific cine sunt, plec de la premiza că sunt cititori, oameni buni – ca să mă spioneze. Că a cumpărat cartea ca să vadă, citez, ce tîmpenii a debitat curva aia isterică. Iar cartea, în opinia ei, e un rahat fără cap şi coadă. Am stat ca lovită cu leuca. Cum adică, după atîţia ani în care m-au umilit şi anulat, să îmi apuce iar pe urme, să aibă tupeul absolut jegos să stea umăr la umăr printre oamenii care mă citesc, tupilată ca să nu fie văzută, urmărind ceea ce fac? În ce scop? De unde atîta urîţenie şi răutate, cîtă otravă emană prin pori oamenii de felul ăsta? Cîtă lipsă de empatie şi mizerie sufletească? I-am spus că mi se pare incredibil să o descopăr acolo şi că pentru mine ei sunt mai morţi decît el. Şi i-am dat block.

Gandhi spunea că oamenii slabi nu pot ierta, că iertarea e apanajul celor puternici. Eu sunt un om puternic. Şi totuşi. M-am întrebat zilele astea dacă i-am iertat pe bune, cu totul. Am iertat oameni mai apropiaţi care mi-au făcut rău, dar pe ei i-am iertat? Aşa îmi pare, dar poate că mă înşel. Ce ştiu sigur e că nu am capacitatea să înţeleg răutatea lor, ura. Mă blochează. M-a ferit Dumnezeu să le cunosc  pe dinăuntru, nu mi-au clocotit niciodată în sînge. Într-un fel straniu, mi-e milă de ei. De micimea lor. De otrava care le curge în vine. Mă scutur, cînd mă gîndesc la toată fierea aia. Şi mă caut adînc, să găsesc milă şi mai multă şi iertare. Să îi iert de tot, pînă în plăsele. Şi să mă ţin departe. Fiindcă pentru mine ei chiar nu sunt fiinţe vii, iar morţii de felul acesta răspîndesc mirosuri fetide, care ţi se impregnează definitiv în piele, în păr şi în unghii. Iar asta e o moarte de care eu nu vreau să mă contaminez. Niciodată.

 

84 răspunsuri la postarea istoria unei uri

  1. Marina spune:

    Aucii..doare tot ce scrii, simt tot ce scrii…te admir, ESTI PUTERNICA! Iti multumesc inca o data ca asterni cuvinte…

  2. Raluca spune:

    Offfff… Sa-i ierte Dumnezeu pentru sufletul lor negru, iar tie sa-ti dea putere si ani sa-ti vezi de bigudiurile tale minunate, ca tare buna treaba ai facut cu ele! Te imbratisez…simt eu ca poate ai nevoie…

  3. Cata spune:

    Trist ca exista astfel de oameni, oameni pur si simplu malefici, care fac rau doar din placere, fara nici un scop concret pe care il poti rationaliza. Pot sa inteleg daca cineva m-ar ura pentru un bun al meu sau m-ar invidua pentru un succes. Dar sa ma urasca pur si simplu pentru placerea de a ura… asta nu pot sa inteleg.

  4. Nico spune:

    Dumnezeule mare ce oameni cretini! Oameni de nimic care pentru ca sunt nefericiti si frustrati au facut tot posibilul sa va distruga viata voastra. Ma bucur sincer ca dragostea dintre voi doi a fost mult mai mare decat veninul imprastiat de aceste jeguri umane si ca ati dat viata unei minuni alaturi de care ei n-au dreptul nici macar sa respire langa ea!
    Datorita „bunatatii” lor sufleletesti o sa pateasca f multe lucruri urate de la viata, daca nu le-au patit deja indeajuns. Poate nu-i va schimba..tot ce-i probabil..insa tu vei sti..ca acolo unde..e un suflet care te-a ales din toata inima lui pe tine si nu pe ei. Cred ca de fapt asta e oftica lor cea mai mare.

  5. andreea spune:

    Petronela, draga mea, ma bucur nespus ca te-am descoperit acum cateva saptamani. Nu-ti mai spun ca esti geniala, deja stii asta. Apropo de oamenii astia, nu-i lasa sa iti umbreasca fericirea si linistea de acum. Atat pot ei si nu se vor schimba niciodata. E ca si cum i-ai cere unui copil sa iti explice fizica cuantica. Asa si ei, nu stiu sa iubeasca. Dar nu pot sa ma abtin si ma intreb, cum pot unii sa aiba sufletul atat de hain, oare cum se suporta?
    Te imbratisez cu drag!

  6. Ariadna spune:

    Bai, ma termini! In loc sa-mi dau jos iarba de pe picioare, ca mai am o ora si tre sa iau copilu’ de la gradinita si un proiect de facut pana la 4 cand plec la munca, stau si citesc si dau reject atunci cand suna telefonu’! Stii, cand familia tatii a incercat sa se apropie de mine a fost foarte misto. Mama nu l-a vorbit niciodata pe tata de rau. Bunica-mea, in schimb il facea cum ii venea la gura. Cred ca abia pe la 8 ani mi-a spus mama mea ca motivul despartirii alor mei a fost coada veninoasa a mamei lui. Pt ca am cerut eu sa-mi explice de ce era mamaie asa pornita pe familia tatii. Asta mi-a dat perspectiva (plus faptul ca citeam ca o apucata de la 4 ani si deja aveam propriile mele „filme-n cap”, lumea devenind oarecum previzibila). Nici in ziua de azi, desi mama e moarta de 10 ani – anul asta se implinesc 10.. long story- nu ma pot lega de acea femeie fara de care, daca stai s-o gandesti genetic, nici eu n-as fi existat pe planeta asta misto! Adica e tot „mama lu’ tata that hypocrite bitch”. Totusi mi-am luat de cateva ori „zambetul profesional” pt a o ruga sa-mi faca un fel de istoric al familiei. Si da, tata e oaia neagra a familiei aleia, dar si singurul cu care am ceva de vorbit si ras si povestit. Dar nu mult, ca ce-i mult strica si ma apuca pandaliile. Nu ca nu l-as fi iertat, ci pt ca vad ce potential are si cum se iroseste. Un om de bun simt nu poate rezista intr-o familie de genul ala… Si iti sunt recunoscatoare pt povestea ta care ma ajuta s-o inteleg altfel pe a mea! Imi vine sa te pup, chiar daca mai am doar juma de ora sa ma defrisez! :)))))

  7. CC spune:

    Ca un caine ai suferit…si eu am avut parte de situatii asemanatoare. Multa nefericire, sa treci peste e mare lucru. Trist de asa parinti care vad copiii ca pe un obiect al lor. Sunt mici si da, mai morti decat toti mortii.

    Felicitari pentru ca ai scris si asta, o faci neasemuit si te cam iubesc.:) Multa liniste si viata plina alaturi de calanele tale superbe, au o mama cu care se vor mandri mereu si care le-a facut puternice si pe ele. Bravo Petronela! Brasovul e si orasul meu, chit ca locuiam intr-un sat vecin…”bigudiul” (ca m-ai molipsit) face doi ani in curand.

  8. 3.14... spune:

    Nici un om normal nu poate fi capabil de asa ceva. Probabil n-au simtit mai nimic cand s-a intamplat daca ei alergau dupa casetofoane… Si nici incendiile n-au avut ce sa arda. Sunt morti de mult. Nu ai ce sa ierti.

  9. Lucia spune:

    Doamne, Petronela! Habar nu ai tu câţi oameni din ăştia sunt pe lume! Câte jeburi umane ţine pământul ăsta! Nu i-a plăcut cartea ta? Ar trebui să te mândreşti cu asta! Să fii liniştită, pentru că ei îşi mănâncă încă fierea de necaz că nu au ajuns să te distrugă, că nu au reuşit să te umilească, să te facă să nu te mai ridici. Poartă-ţi fruntea sus, cu mândrie, ai de ce! Nu merită să te consumi pentru nişte rataţi -pentru că asta sunt, cu toţi banii lor- fericirea şi împlinirea ta îi face cu adevărat să sufere. Lasă-i să sufere, cu cât mai mult cu atât mai bine! Merită cu vârf şi îndesat. Cu cât sunt ei mai acri şi mai plini de venin, cu atât eşti cu mai frumoasă şi mai luminoasă. Oameni de genul ăsta mor singuri şi neconsolaţi, ducând cu ei doar ură şi frustrări. Să mulţumeşti Bunuţului că i-a scos din viaţa ta. Tu ai ce ei nu vor avea niciodata: suflet! Sufletul ăla frumos plin de cicatrici şi amintiri pe care doar oamenii buni îl au.

    • Lucia spune:

      „jeguri” – scuze, viteza. Prea mi-aduc aminte de unii din trecutul meu care ar da orice să mă vadă la pământ, deşi i-am scos demult din existenţa mea.

  10. Catalin Mihail Chelaru spune:

    Spune-le doar numele, sa-i stim si noi. Si dupa aia iarta-i ca-s chinuiti. Si uita-i din simtire, ca te chinuie si pe tine.

  11. Petronela spune:

    vă mulţumesc, dar eu nu am scris textul ăsta ca să înfierez pe nimeni, nu am vrut să îi scot în piaţă publica pentru a fi ucişi cu pietre. să ridice piatra cel care se ştie fără de păcat. eu nu mă simt fără de păcat. am scris ca să mă eliberez. nu vreau să aud judecăţi la adresa lor, nu îmi fac bine injuriile la adresa lor, insultele. urii nu îi răspunzi cu ură. să fie sănătoşi şi să îi ierte Dumnezeu!

    • Elena Popa spune:

      Foarte bine,ati facut,Petronela.Tot ce tii in interior,face rau pe dinauntru.Cei ce nu se pot ierta sunt chiar ei.
      Inca mai cauta sa-si demonstreze ca au avut dreptate pentru ceea ce au facut.
      Un test ADN le-ar fi spulberat doar indoielile.
      Pe o scara de valori care incepe cu banii este greu sa se gaseasca iubirea.Adica ar trebui sa schimbe acea scara mai intii.
      Fiecare moare singur.Fiecare suflet raspunde doar pentru el.Asa incat linistea s-o regasiti si sa fiti impacata cu dvs.ca ati facut omeneste tot ce v-a stat in putere.

      Restul ramine in plata Domnului.

    • Catalin Mihail Chelaru spune:

      Nu spun asta, doar ca poate ar fi bine si pentru ei sa se stie stiuti. Atata tot. Nu-i judeca nimeni, cel putin nu eu.

    • Nikiteus spune:

      …..compasiunea este cheia. Chiar daca sunt cum sunt realizezi cat sufera? Oamenii de genul acesta se auto otravesc cu fiecare respiratie pana acolo incat nu mai stiu sa traiasca altfel si o fac inconstient….Tu esti cine esti, ei sunt cine sunt si ti-au facut un bine: au zamislit omul care ti-a daruit iubirea si copila. Compatimeste-i! Sunt niste inconstienti…..din pacate. Capul sus! Doare al naibii, stiu, mai ales ca te uiti in ochii tristi ai copilului caruia ii doresti doar bucurii si fericire. Insa ea va alege, deja a facut-o. Iti doresc bucurii si fericire cat incape.

    • Cristian spune:

      Parerea mea….sa te casatoresti fata…,trecutul e trecut…,nu judeci dar condamni si ce folos?”Nu judeca sa nu fii judecat!”Poti sa dai ceva frumos din tine?!Toti am trecut prin grele….ma iau toti dracii,esti ,frumoasa ,desteapta,ma gandesc ca ai si vre-un Matiz si o garsoniera la sosea….,ce mai astepti?!

  12. Mihai spune:

    acum am inteles de ce esti „sapuneta”:)
    incerci sa speli mizeria aruncata de altii pe tine. Nu e asa usor.
    Eu stiu o singura cale: Sa-i ierti dintr-un singur motiv, pentru a te curata tu de mizeria urii, supararii, suferintei.

  13. georgia spune:

    ,,nu ştii, că numai în lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

  14. una noua pe aici spune:

    Cum era vorba aia… the best revenge is massive success! Evident, succesul tau le sta in gat si povestea asta va ramane ca o palma pe pedigreeul clanului pana cand va disparea internetul si hartia cartiilor tale se va transforma in pulbere. Ai avut puterea sa razbati pana aici, vei avea putere si in continuare sa-i ignori cu stil si sa nu te lasi contaminata de ei. Pentru tine, vor fi din ce in ce mai irelevanti, mai mici, mai indiferenti, pana cand intr-o zi rautatea si prostia lor o sa te faca sa izbucnesti in ras. Si atunci compasiunea va veni de la sine.

  15. Simona spune:

    Of, Doamne!

  16. mihai brad spune:

    exista puternici si puternici , iertari si iertari, intelegeri si intelegeri (eu , unul, nu cred in iertare. nici nu inteleg prea bine cuvantul. cred in intelegere, in cunoasterea intregului adevar al celuilalt. nu cred in absoluturi, ci in vectori/suprapuneri/intreteseri/bucati/felii/parti din)
    incerc mereu, cat ma duce capul, sa relativizez, sa fac pasul inapoi si sa privesc perspective(da, nu doar una)
    interesant, chiar zilele trecute iti scriam niste randuri despre trunchiul comun si astazi aflu ca si peste tine se pravali un trecut la care nu te mai asteptai. patit si eu, chiar acum, in alt fel – am reactionat urat, din vintre(oboseala acumulata lately si-a spus cuvantul . nu-i o scuza, stiu)
    mdap
    inchei cu ce ii spuneam crocodilului mic de langa mine(e f concentrat la ceva al lui):
    „flacaneata, fata asta tare draga ii e lu’ tata”
    „si mie, tata… da’ sine e ?”
    🙂

  17. dana spune:

    Te citesc de vreo luna, si mi-esti draga cu nervii tai cu tot.
    Dar, daca pina acum nu am comentat nimic, acum parca ma maninca limba.
    Socrii de kkt au fost si or fi, la fel si parinti naspa.
    Insa la textul tau am doua comentarii, scurte, ca parca ma doare si pe mine durerea ta:
    Unu la mina, nu i-ai iertat, si esti inca plina de ura si tu fata de ei. Dar asta e un lucru bun. Cind umblam si eu la terapista mea, si tot ii invinuiam pe altii pentru fobiile si panicile mele, i-am spus: „Inteleg de ce x/y a procedat asa cu mine, care i-au fost conditionarile, dar asta nu inseamna ca pot sa si iert. Si, te rog, nu imi veni cu textul ca trebuie sa iert ca sa merg mai departe”. Si mi-am oubit mult psiholoaga care mi-a spus „Aaa, nu, eu nu cred in chestia cu iertatul ca o conditie necesara ca sa megi mai departe. Iertarea nu e obligatorie pentru ca sa te poti vindeca”. Si uite, asta cred si eu. Nu trebuie sa ierti, nu esti obligata sa ierti, nu ai de ce sa ierti. Si mai ales, nu trebuie sa te prefaci ca ai iertat – Asta e cea mai enervanta chestie in jurul meu, cind lumea se bate in piept cu iertarea – ‘vai, mi-a facut atitea, dar l-am iertat’. Bullshiot, iertarea e foarte rara, in rest e vorba de resemnare si uitare.
    Bref, nu te mai minti cu „i-am iertat”. Dupa patosul cu care scrii, nu pare deloc adevarat. Mai bine fii autentica, du-ti ura pina la capat, pina o epuizezi si nu te mai epuizeaza ea pe tine. Pina la urma, este o limita in cit se poate uri – dupa aia, vine oboseala si catharsisul. Asta daca esti un om destept si ai si alte treburi de facut in viata.
    A doua chestie, si care mi se pare si mai dureroasa, dar na, as vrea sa ti-o spun, totusi, curativ. Inteleg ca l-ai iubit mult pe omul tau, si inteleg si ca nu ai avut timp destul de trait cu el ca sa pierzi ochelarii roz prin care il vedeai. Nu contest ca te-a iubit, dar nu sint sigura ca te-a iubit destul. E bine si fain ca l-ai iubit atit de mult (pina la urma, cred ca ce conteaza in viata nu e cit sintem iubiti, ci cit iubim noi), dar poate daca nu l-ai idealiza atit de mult, ai reusi sa scapi din captivitatea trecutului. Nu ti-o spun cu rautate, ci din experienta personala. Am stat ani de zile prizoniera unei iubiri nesfirsite pentru imaginea unui tip, nu pentru cine era tipul ala cu adevarat. Foarte greu am acceptat ca el-adevaratul nu era el-proiectia din capul meu. Dar cind in fine am priceput, am priceput si ca iubirea nu se declara, ci se observa din gesturi, din ce face un om, nu ce spune. Si gesturile astea ar trebui sa includa recunoasterea fara aminari repetate a paternitatii copilului si sa excluda casatoria cu o alta de dragul vizei, sau renuntarea la mine de dragul unui BMW.

    • Petronela spune:

      ştiu exact cine a fost şi cum/cît m-a iubit, iar despre toate astea am vorbit cu specialişti. nu îi urăsc, scriu cu patos fiindcă aşa scriu eu. tare bine ar fi să ne abţinem de la sfaturi şi judecăţi. m-a întristat maximum comentariul tău. nimeni nu are dreptul să vină şi să îmi explice cum sunt eu de fapt.

    • gigixy spune:

      „nimeni nu are dreptul să vină şi să îmi explice cum sunt eu de fapt.” q.e.d.

    • Petronela spune:

      ce ai vrut să relevi cu asta? că nu m-am prins. că e ok să faci psihanaliză pe oameni, fortuit?

    • Ana spune:

      Inteleg ca sunt acceptate doar comentariile cu pareri de rau? Daca cineva are o opinie, care are o doza de adevar sau nu, e mai bine sa nu si-o exprime aici ca si-o ia?
      Fortuit inseamna intamplator, nu fortat.
      In rest, imi plac postarile tale.

    • Petronela spune:

      Înţelegi ce vrei tu. Eu vorbesc despre bun simţ aici, despre respectul cu care trebuie trataţi oamenii care au curaj să îşi pună sufletul pe tavă. Altfel, mi se pare jignitor să crezi că am folosit un cuvînt fără să ştiu ce înseamnă. Dacă mă citeai, ştiai că am cuvintele la mine. Cu sensul de întîmplător, aiurea, l-am folosit şi eu. Nu forţat. În rest, pot să nici nu îţi placă postările mele, nu e lectură obligatorie blogul meu. Sau cartea mea.

    • Gabi spune:

      Eu cred ca Gigixy iti dadea dreptate.

    • mircea samoila spune:

      ‘Nimeni nu are dreptul să vină şi să îmi explice cum sunt eu de fapt.’ Spot on, Petro, si da-i inainte!

    • d spune:

      lasa ca stie ea mai bine cine si cat a iubit-o, nu crezi? si mie mi se pare ingrozitor ce i-ai spus, nu poti judeca tu dragostea altora prin masura ta. sau barem n-o face cu voce tare in scris. ar trebui sa stii deja ca viata nu-i in alb si negru. sunt o gramada de oameni care fac lucrurile ca la carte, cu tot cu fapte, si cu toate alea nu iubesc nici un pic cu adevarat. lasa oama in pace, nu poti intina asa amintiri cum iti tuna, doar ca ti-ai dat tu seama ca de fapt n-ai iubit cand credeai ca. it’s not fair. pentru noi e poveste, citim si mergem la cratitele noastre, dar pentru ea e viata. si poftim, eu zic ca a iubit-o si-mi pare rau ca nu au putut sa-si duca relatia pana-n ziua de astazi.

  18. Mihai spune:

    eu nu prea cred ca oamenii pot sa ierte.
    de fapt Gandhi are mare dreptate, dar nuantat un pic: a ierta nu-i totuna cu a nu te (putea ) razbuna.Si doar cei puternici se pot razbuna.
    Nu-i totuna sa spui ca oaia te iarta pt ca -i tai si-i mananci puiul cu a spune ca leul te iarta pt ca l-ai calcat pe coada.Doar leul poate sa ierte, despre oaie nu vom sti probabil niciodata.
    Eu ma lupt cu demonul asta destul de des.Crezul meu cuprinde printre altele si porunca iertarii, insa pana acum, de obicei, am iesit destul de tavalit din lupta asta.
    cat despre tine , se poate face un film , ceva , din amintirile tale 😀

    • Petronela spune:

      ce ai spus mi se pare halucinant: ierţi pt că nu te poţi răzbuna? say what??

    • Mihai spune:

      spun ca nu stii niciodata daca ierti sau nu , decat cand ai ocazia sa te razbuni si nu o faci( mi se pare ca reiese asta foarte clar din ce am scris mai sus).Eu unul nu cred ca pot sa iert cu adevarat, desi incerc din rasputeri. Nu e vb sa ierti pe cel care isi cere iertare, e vb sa ce care te uraste, te dispretuieste si iti face rau constant 🙂

  19. paparuz spune:

    Speranţă

    Atunci când drumul vieţii
    În cumpănă stă zile,
    Când te înghite noaptea
    Şi-n ochi nu mai ai stele…
    Când paşii grei îţi poartă
    Povara umilinţei,
    Şi te ascunzi de soartă
    Înghenunchind credinţei,
    Atunci când lungă pare
    Secunda de aşteptare
    A lacrimii ce-ţi cade
    Pe mâini,în întuneric,
    Atunci când totul piere,
    Din tot ce ai iubit,
    Când sufletul se pierde
    Şi dorul e cumplit,
    Atunci ridică-ţi ochii,
    Şi chiar de-i beznă încă,
    Păşeşte cu speranţă
    În noaptea cea adâncă,
    Ridică-ţi pe catarge
    Şi amintirile şi visul,
    Căci vântul regăsirii
    Te va purta,încet,
    Spre ziua ce ucide
    O noapte de regret!

  20. Mircea spune:

    Sfântul Teofan Zăvorâtul
    TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ
    PENTRU FIECARE ZI DIN AN

    Vineri [Rom. 2,14-29; Mt. 5, 33-41]. „Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă
    împotriviţi celui rău”; cu alte cuvinte, lasă-te jertfă samavolniciei şi răutăţii
    omeneşti. „Dar cum se poate trăi aşa?” Nu te nelinişti. Cel ce a dat
    această poruncă este Proniatorul şi Purtătorul nostru de grijă. De vei dori
    cu deplină credinţă, din tot sufletul, să trăieşti neîmpotrivindu-te nici unui
    rău, Domnul însuşi îţi va rândui un chip de trai nu doar cu putinţă de
    îndurat, ci chiar fericit. Pe deasupra, deseori se întâmplă ca împotrivirea
    să-1 întărâte şi mai tare pe potrivnic, făcându-1 să-ţi pricinuiască noi
    supărări, în vreme ce dacă dai dovadă de răbdare îl dezarmezi şi-1
    potoleşti. Ca atare, se întâmplă ca, dacă rabzi primele bântuiri ale răutăţii,
    oamenilor să li se facă milă şi să te lase în pace; iar împotrivirea şi
    răzbunarea aţâţă răutatea, care de la un singur om se întinde si
    molipseşte o întreagă familie, trecând apoi din generaţie în generaţie.

  21. crista spune:

    iertarea e ca meditatia, unii pot mai bine si altii mai putin sau deloc. iertarea se implineste in timp, timpul este iertator de toate: suferinti, uritenii, nedreptati si disparitii. sa ierti de tot…e ca si cum ai deveni alt tu. nu are sens. dar sa ignori, sa tratezi ci indiferenta, asta e o iertare proactiva si definitiva. povestea ta de adolescenta nu e unica, am trait o parte din ea, pe criterii nu de sarac-bogat ci de origini si studii. inevitabil, te marcheaza pina la capat si mai grav, te face razbunator cel putin un timp. razbunarea poate fi si soft, sub centura un pic dar tot razbunare este. cind indiferenta ia locul partida e cistigata si dusmanul se usuca ca vampirul la soare. merita energia ceea ce ar putea avea sanse, restul trebuie sters cu guma buna, grasa. atit. adica, da-i in ma-sa, uscati la soare!

  22. Liliana Radulescu spune:

    Of,tare lipsita de noroc ai fost fata frumoasa si talentata!Iti doresc din suflet ca prezentul si viitorul tau si al fetelor tale sa fie itr-atat de frumos pe cat a fost trecutul de dureros!Inteleg prin ce ai trecut ,am simtit multe din cele simtite de tine (socrii ostili si atat de egoisti incat nu au venit sa-si vada copilul cand mai avea putin de trait,nepoata pe care nu au mai cautat-o dupa moartea lui desi este leit taica-sau,etc),dar eu nu pot sa iert si nici nu vreau!Bravo tie daca poti;esti mai puternica decat multi oameni pe care ii cunosc daca te-ai ridicat atat de frumos…

  23. Adina spune:

    esti un om puternic si cu un caracter de milioane.citesc articolul si nu imi vine sa cred cum ai putut rezista sa nu te revolti intr-un fel sau altul la modul cum s-au comportat cu tine,asta inseamna sa fii un om puternic si sa nu raspunzi raului cu rau ca tot tie iti faceai rau in suflet.esti un examplu pentru noi toti care ne gandim care e razbunarea atunci cand ni se face rau din dorinta de a ne apara pe viitor,de a ne face draptate,uitam ca de multe ori e inutil s aluptam impotriva unor astfel de oameni.felicitari om frumos ce esti!!pentru mine esti un exemplu!!

    • Petronela spune:

      eu nu răspund niciodată răului cu rău. am scris despre cum văd eu lucrurile. nu înseamnă că nu am şi eu impulsul de a face înapoi ceva, că nu am gînduri de răzbunare, că nu mă frămînt, că nu mă doare, că nu aş face ceva. ba am, că om sunt. dar nu trec la fapte, niciodată. să întorci celălalt obraz înseamnă să opreşti răul la tine, să nu îl perpetuezi.
      http://acestblogdenervi.ro/ceci-nest-pas-un-lecon/

  24. Van den Aar spune:

    Povestea este intr-adevat trista si dureroasa, mai ales pentru tine.
    Din punct de vedere literar ar iesi un roman extraordinar de genul celor scrise de Isabel Allende. La care se poate adauga un final modificat de cel din realitate, care sa ridice valoarea povestirii.

    • Petronela spune:

      am în plan una ca asta. cîndva. chiar mă gîndeam că dacă pun cap la cap tot ce am scris pe tema asta, nu mai sunt proze scurte, sunt capitole…

  25. capsunaru' spune:

    A dreacu’ natie de ipocriti veninosi suntem….noi,sapiensii in general,si-n special noi,rumanii. Abtineti-va,fartatilor,sa judecati,invinuiti,barfiti,comentati,sfatuiti…..Sunteti tate,desi va exprimati in talcuiri ” sensibile”…..
    Dupa mine, agreez doar Simona si Paparuz

    Petra,mai bine singura,decat rau acompaniata”… ( proverb spaniol…:-)

  26. Mihaela spune:

    Ai ales o formă înțeleaptă pentru a te elibera. Scrie! Avem nevoie de comunicare spirituală, de-a ne împărtăși gândurile, realizările și înfrângerile. Putem învăța din ceea ce ai trăit precum și din comentariile textelor.
    Există diverse metode de a reacționa la provocări. În fond viața este o continuă provocare. Avem posibilitatea de-a ne ghida după experiența altora sau de-a experimenta propriile idei. Prima este o cale mai ușoară, iar a doua ne oferă posibilitatea de-a ne împlini prin noi. Ideal ar fi să le împletim constructiv. Redau câteva citate care mi-au plăcut, poate cuiva îi vor prinde bine într-un moment: ”prostul se răzbună, credinciosul iartă, iar deșteptul ignoră”, ”înțelepciunea nu vine la pachet cu vârsta”, ”oamenii sunt ca vinul: timpul pe unii îi înnobilează, iar pe alții îi înăcrește” așa că: ”răbdare!, răbdare!, răbdare!… ” după cum striga, până-și pierdea suflul, un părinte de pe plaiurile mioritice.
    Scrie, fată dragă!

  27. teodora spune:

    hm, ieri tocmai i-am dat tatalui meu cu lingura sa manance,a facut accident vascular si a stat cazut 2zile in casa…el locuieste si gur,mama e cu mine….au divortat..ne-a batut si in foecare zi,pe mine,mama si un frate, din „curva”nu ne-a scos…am fugit fiecare cand am putut din casa aia….si luni s-a dus mama sunata de vecini ca s-a intamplat ceva….ieri l-am spalat si hranit,azi a fost mama…..un nenorocit care dupa legile noastre nu merita nimic….nici batut ,nici scuipat, nici ganduri pt el…..NIMIC….si totusi imi plange sufletul ca nu vreu sa-l ajut dar am si eu copil si mi-e frica de Dumnezeu….nu as fi vrut sa-i fac bine, nici macar rau…as fi vrut sa uit tot si pe el….dar nu pot,asta e problema…..nu se poate uita raul primit….astazi am sufletul si mintea praf….sunt clipe din viata pe care nu stim cum sa le traim sa ne fie bine. imi pare rau ce am citit…e crud….sensul vietii uneori il pierzi….

    • Petronela spune:

      e foarte bine că ai făcut aşa. într-o zi voi povesti şi eu despre tatăl meu. cu toate că seamănă povestea mea cu a ta, eu l-am spălat şi l-am îngrijit cînd a făcut accident vascular (se pare că asta e soarta taţilor abuzivi) şi acum îi spun ori de cîte ori pot că îl iubesc.

  28. Doru Munteanu spune:

    Buna Petro,

    Eu stiu forte bine poveste, la mine se plangea cel mai mult….probabil stii si tu asta. Ultima oara m-am intalnit cu el pe terasa la Titus unde a ramas ca vine la mine sa imi dea invitatia la nunta in 1-2 saptamani. Nu a mai trecut, Am crezut ca m-a uitat , apoi peste cateva luni am aflat motivul pentru care nu a mai trecut pe la mine. Trist.
    Fii Tare !

  29. Roxana spune:

    Abia la sfârșitul povesti am tras aer in piept.nu stiu ce sa zic…dureros .

  30. DanielVoicescu spune:

    Buna.
    Bine ti-a spus cineva ca faci nudism emotional p-acilea…
    Nu e nimic de zis. Se descarca omul si ceilalti tac.
    Tacere nuda…

  31. DanielVoicescu spune:

    Cine „nu tac” ? Ceilalti? Pai da-i pe „mute”. Valideaza-le comentariile si atat. Citeste cat poti citi si treci mai departe. Stiu ca-ti respecti vizitorii. E adevarat ca aici nu intra tembeli de tipul „o ard si io p-aici si-i bag pe toti in ma-sa”… Astora li s-ar arde inlocuitorul de materie cenusie dupa primele fraze. De obicei sunt cautatori de ceva, chiar daca unii nu prea stiu ce, deci nu le pot tranti blogul in cap: „du-te, ba, la scara ta”. Dar nici nu poti sa stai si sa suporti arsita datului lor cu parerea. Faci insolatie aiurea…
    🙂

  32. Speranta spune:

    Da, m-ai terminat.
    Ce oameni rai, incredibil de trist :(.

    Totusi e atat de dureros pentru un copil sa fie tratat cumva.
    O spun din experienta de copil din familie divortata, umilit de bunici, vecini, colegi…
    Norocul ei esti tu si este, cred, tatal din cer. Un inger in plus care s-o ghideze, s-o indrume. Asa a fost sa fie.

    Ma rog sa le lumineze bunicilor sinistrii Cel de Sus inimile, mai au timp. Si ma rog pentru tine, sa continui cu mega succesele, sa-i dai pe spate si sa-i pui pe ganduri.

    Si sa va iubiti acolo frumos in continuare, sa va fie bine!

  33. nu-mi place, dar incepi sa imi devii draga…

  34. Corina spune:

    Daca nu ai gasit o explicatie pana acum pentru ura lor este deoarece absurdul nu poate fi explicat! Oamenii cu aceasta combinatie in structura: ura, prostie si avaritie pot duce ura si pot arunca sageti de foc pana mintea celui cuminte nu isi mai poate da raspunsuri. Lasa-le lor povara absurdului si ramai impacata!

  35. Dan Popescu spune:

    Ma gandesc la cat de complexa este viata si la cati idioti si-o traiesc in ura.Se zbat pentru lucruri si sa adune averi care insa nu le folosesc la absolut nimic.Ce suflete pot avea niste oameni disperati sa ia o pereche de blugi uzata si niste tricouri de la o femeie deja ranita.Suflete de sluga parvenita.Oameni de nimic.Sunt trist cand ma gandesc la chinul prin care ai trecut si la ce ti-a fost dat sa induri.Dumnezeu te-a ajutat insa si ai devenit frumoasa ca o floare de lotus izvorata din mlastina si mocirla umana.Ai crescut frumos cu un suflet ales .Ma mir ce vroia cretina aia de mastera din Germania sa citeasca de la tine.Ce oameni ,ce lipsa de caractere ,ce serpi veninosi.Poate sa citeasca pana ii sar ochii din cap si tot nu va intelege nimic nefericita.Tu esti OM si ei sunt doar bipezi.Te sarut pe sufletul tau frumos draga.

  36. Bogdan Fottescu spune:

    Asta-i riscul pe care ti l-ai asumat a priori atunci cand ai lansat in spatiul public bucati din tine, din strafundurile tale, ele devin bun public si, pe cale de consecinta, fiecare interpreteaza cum vrea si cum crede. Tocmai deaceea, nu oricine are curajul de-a-si asuma asemenea demersuri.
    Pe de alta parte insa, acumularea de venin din partea altora, fara a goli intr-un fel sau altul otrava stransa, te poate distruge. Si atunci, trebuie sa ai o metoda de asanare , una care sa ti se potriveasca. A ta se pare ca e scrisul. Mama si ce bine scrii !

  37. Adina spune:

    Sunt foarte multi oameni rai…si,adesea,nu realizeaza ca sunt rai!Normalitatea e relativa si asta e normalul lor…nu trebuie sa-i urasti,nu ca nu ai vrea,dar prin a-i uri nu ii ranesti pe ei,te ranesti pe tine,iti otravesti sufletul!Nu stiu prin ce ai trecut,imi pot doar imagina,dar faptul ca nu te-ai coborat la nivelul lor si nu ai cautat razbunare…felicitari,pentru ca lumea asta stafidita are nevoie de oameni frumosi!

  38. Petronela spune:

    te iubesc!!
    îs franjuri când te citesc așa…

  39. bogdan spune:

    descarcarea asta prin scris e si ea un pas spre iertare. e o energienasoala care zace in noi si de care vrem sa scapam (chiar si inconstient), s-o luam p-a noastra buna inapoi…

  40. Ligia spune:

    Azi dimineata am gasit blogul tau, din greseala…e ora noua seara si am citit toata ziua din el. L am pus pe frati miu sa mi ia cartea electronic si am citit-o deja. Nu esti geniala, ci foarte adevarata…asta m-a amutit. Am trait si eu, pe bucati, cam aceleasi chestii…suntem aceeasi generatie…am iubit un baiat care parea tare altfel, caruia i se cumparau lucruri ca sa nu mai fie cu mine…si a fost…paispe ani…si apoi s-a insurat. La 21 de ani mi-am ingropat cea mai buna prietena si o buna parte din suflet…de aceea am inteles , altfel decat altii, ce ai scris. Am inteles gandurile alea de la cimitir, drumurile dese la cimitir, si dorinta aia groaznica de a intelege, de a da un sens mortii din punct de vedere biologic si al posibilitatii existentei sufletului. Viata merge inainte, si nu numai ca nu se opreste pentru nimic dar mai si repeta lucrurile. Acum doi ani mi-am mai ingropat o prietena…dar ne ridicam, si vorba ta ” noi mamele nu ne putem permite luxul de a ne gandi sa tragem brusc dreapta de volan in plina ploaie” . Asa ca : daca-i ordin , cu placere! Viata e superba, si trebuie traita, si oricat e de grea, sau mai ales atunci, trebuie simtita, mulsa de secundele alea care o fac sa merite toata agonia si chinul. Mi-ai facut o zi speciala. Iti urez sa poti sa povestesti in continuare. Multumesc.

  41. dana spune:

    Suflete, prin multe ai trecut și nu-și cati am fi în stare sa suportam astea. Trebuie sa mărturisesc ca am judecat aspru prima mea lectura de pe blogul tău. Era ceva legat de viata de cuplu și sex. Chiar nu mi-a plăcut. De asta m-ai și blocat, pe fb, dar nu-i bai. În unele puncte suntem de acord, în altele ba. Cu toate acestea, când ti-am citit povestea și experienta de viata, aproape am plâns. Dumnezeu sa-ti fie pavaza și putere sa-ti dăruiască. Ești o mama vrednica!

  42. Alina spune:

    impresionant…cam ramai fara cuvinte…un fel de no comment. e frumos ca poti scrie, unii oameni se regasesc in ceea ce scrii, durerile au ceva in comun si se pot alina. se spune ca ai depasit o suferinta atunci cind poti vorbi deschis despre ea. ai un suflet sensibil, ai grija de tine, succes in toate.

  43. claudiu nistor spune:

    „Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu… ”

    Părintele Nicolae Steinhardt

  44. ANA spune:

    ….e atat de dureros sa ne regasim ca mame si femei in randurile tale Petronela. Si cu atat mai dureros sa raspunzi la intrebarile unui copil nevinovat…….Esti faina si te urmaresc cu drag !

  45. ANA spune:

    Numai cine nu traieste o asemenea experienta nu poate impartasi……..esti faina Petronela si urmarindu te imi dau seaman ca nu sunt singura eu si cu fimea…ca experientele au fost si sunt traite si….oameni ca tine au darul de a le impartasi …poate poate bestiile se vor transforma in oameni…si nu ptr noi si copii nostrii…ci ptr ei…

  46. Getuța spune:

    Sunt iubiri care nu mor ele rămân acolo adâncite într-o particulă din ființa ta. Pe ai lui i-ai iertat în subconștientul tău, dar conștientul refuză să recunoască asta; ți-au devenit indiferenți și nu-ți mai pasă chiar dacă umbre din trecut mai bântuie. Te mai leagă de ei doar particula aia mică și fata lui, care îți încarcă ziua, timpul, ființa…, restul e istorie … Drag îmi e să te citesc 😉

  47. beatrice spune:

    ma mir cum ai putut inmagazina atata durere si sa ramai atat de luminoasa?
    plang si citesc si imi esti tot mai apropiata si mai draga cu fiecare postare; Domnul cu tine!

    • Petronela spune:

      păi în povestea asta cu durerea sunt doar două căi. să te întuneci și să devii rău, calea cea mai ușoară sau cealaltă, mai grea, să încerci să fii mai bun.

  48. ANGELA spune:

    Am citit si am plans. Te imbratisez cu drag, suflet frumos.

  49. Mariana spune:

    Mai fata, atata ura tot rascolesti, o povestesti in aproape tot ce publici, mai lasa-le incolo…. Cine stie, o fi fost vreo lectia de invatat si, no offense, o fi fost o parte din tine care trebuia sa se intalneasca cu ura si micimea alora de care spui….. Trecutul este mort, nu-i mai bine sa il lasi acolo unde este ? Nu prea inteleg ce ai vrut sa eliberezi….. exista in scrierile tale o voluptate in a cobori in trecut si a-ti rascoli dureri vechi ….. ceea ce inseamna ca sunt inca ”noi”, ca fac rau inca ….. Scrii frumos si ai ”curgere”, dar si ”lipici”, insa ce pacat ca emotia este mereu una chinuita, mereu nedreptatita, tot timpul ponegrita, diminuata, etc…… In fine….. pace tie, scriitorule, iti doresc !

    • Petronela spune:

      nu prea citești cărți, nu e așa? dacă ai citi, ai ști că toți fac asta, toți coboară în ei înșiși, în trecut. tocmai citesc o carte excelentă autobiografică a lui Pascal Bruckner, despre copilăria lui. și apoi, cine te cheamă aici să citești ce scriu eu? că nu e materie obligatorie de examen.
      straniu e că majoritatea celor care mă hateriți sunteți plecați din țară. așa că mă gîndesc că o fi un sindrom al înstrăinării. îmi pare rău pentru tine că nu poți citi o poveste – adevărată sau nu – fără să spui niște răutăți. se pare că între noi două tu ai nevoie mai multă de pace. eu sunt împăcată și bine.

  50. Mariana spune:

    Oh, asta este un orgoliu maaaare sa te compari cu Bruckner ……. A fost o opinie nu o ura (pntru ca nu sunt un hater, in mod sigur!!) din partea mea cand am scris cele mai sus. Iti semnalam ca si cititor (ar trebui sa fii capabila sa accepti si alte opinii decat favorabile, adulante, nu?) ca remarc in scrierea ta o revendicare continua: m-ati urat, depreciat, dispretiut etc. uite ca este totusi ceva de capul meu…. si chiar mai mult….. De asta, ti-am urat sa iti gasesti pacea, poate asa haru-ti va iesi la lumina mai frumos si mai plenar. Ah, si sa nu uit, iti prezint scuze ca am intrat pe blogul tau nepoftita, singura mea scuza este ca m-a atras si m-a amuzat scrierea ta 🙂 !

  51. cmp spune:

    Poate ca parintii lui au avut aceasta atitudine fiindca au aflat despre viol, ar fi avut nevoie de niste ani in care sa verifice ca baiatul lor e fericit in casnicie si atunci s-ar fi schimbat, dar s-a intamplat tragedia si te-au socotit pe tine vinovata, tocmai din durerea pierderii fiului lor…oricum, te-ai intrebat vreodata ce fel de mama de baiat ai fi putut sa fii? Ar fi fost ,cred, singura experienta de viata care te-ar fi impacat definitiv cu trecutul. Nu e nevoie neaparat sa postezi acest comentariu, e destul sa-l citesti, mi-ar placea sa stiu ca ti-a fost de folos, cumva, numai bine!

  52. Dr House spune:

    Poveste cu aroma de movie din neorealismul italian, as zice ca e scriptul uni film de Felinni sau mai bine de Luchino Visconti , daca nu ai da pe ici-pe colo hinturi ca e adevarata.
    Pe de alta parte, ca poveste e frumoasa, ca viata e al naibii de trista. Te-ai luat de Mariana, dar sa stii ca si mie mi se pare ca focusezi pe emotiile negative. Si nu, nu are nimic de-a face cu plecatul din tara ( really ? toti aia care sunt plecati te urasc ? …ei uite, eu unul nu te urasc, mie chiar imi plac povestile tale 🙂 sic !) , si o sa continui sa vin pe la tine pe blog, atata vreme cat o sa-mi placa ce citesc…si asta pentru ca ma hranesti spiritual, c’est tout 🙂

  53. Foldes Mihalz spune:

    Daca nu mi-ar fi frica de inchisoare, ti-as cere adresa lor. Asa oameni nu merita sa traiasca…la modul cel mai propriu.

  54. Vanina spune:

    Sper ca cei din familia lui, in frunte cu matusa spioana, au citit postarea ta si ca le-a cazut bine! Poate i-a zgaltait putin din nesimtire faptul ca bezna din sufletele lor a devenit publica… poate le e rusine, poate le pare rau, desi m-as mira!
    De ce te urmareau? Sperau sa-ti mearga rau ca sa se simta ei bine! Ca sa-si demonstreze ca au avut dreptate in privinta ta!

  55. K spune:

    Te detest pentru felul in care iei apararea homosexualilor dar te iubesc pentru felul in care,nici nu stiu cum sa spun, felul in care iti pui sufletul pe tava!Nu am cuvinte…

  56. Maluselu Mihaela spune:

    Jos palaria,Petronela Rotar!!!Te admir si te pretuiesc asa virtual cum pot si eu!!!Scrisul tau este rupt din suflet…SE SIMTE.Doamne…cat imi placi!!!!

  57. luiza spune:

    Mama mea a trait o poveste asemanatoare cu a ta,eu fiind un copil din flori,ce frumos suna,dar rudele o spuneau cu asa o ura…mi-a facut paternitatea satula de sagetile pline de venin,aveam 3 ani…nu-mi aduc aminte nimic,el(tata)era viu doar la suprafata…am fost un copil dorit,dar doar de mama…el a murit singur…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *