Când trăia tata-mare, strângea 20 de „oameni” (bărbaţi, în accepţiunea rurală a cuvîntului) din comitetul bisericii şi plecau la colindat prin sat. 20 de bărbaţi cu voci puternice şi plămâni sănătoşi. Cînd începeau să cînte, mă înfioram toată. Colindele pe care le cîntau nu semănau cu niciunul auzit până sau de atunci. Eram mică şi îi ascultam după uşă. Era mai ales un vers – culcă-te împarat ceresc, în sălaş dobitocesc, care aşa cum era cîntat, şi copiliţă cum eram, era de neînţeles pentru mine. Mi se părea că spun însă laşi dobitocesc şi nu reuşeam să prind sensul. Mă gîndeam la Iisus aşa cum era descris în colindul acela, născut din Maria din neamul lui Avraam şi sămânţa lui David…şi nu semăna deloc cu Iisus bebeluşul pe care îl aveam în minte cînd ascultam colindele obişnuite. Tata-mare mai ştia unul, colind-litanie, de îi plăcea lu’ mama-mare şi i-l cerea de fiecare dată. Îl ştia de la bunul lui şi bunul lui de la bunul lui. La sfîrşit, tata-mare, care era şi cantor la biserică şi casier, zicea mulţumirea, şi ea moştenită din strămoşi. Gazdele îi omeneau mai întîi cu ţuică – 20 de păhărele de un deţi, mici, aburind în gerul de afară. “Oamenii” le dădeau pe gât repede, ţuica le ardea gâtlejul, încasau banii şi plecau la altă casă, unde erau aşteptaţi. După ce a murit tata-mare, oamenii nu s-au mai dus la colindat. Acum sunt morţi toţi.
Craciunul trecut stăteam, toate fetele din familia mea, 4 generaţii, de la fie-mea a mică până la străbunica – adunate lîngă brad. Mama-mare le-a zis fetelor mici să o colinde, ca să le dea bani. Ele se codeau, noi le-am ajutat, şi aşa ne-am trezit cîntînd pe 8-9 voci, colind după colind, tot mai însufleţit. Eu am zis hai să vedem dacă mai ştim colindele lu tata-mare. Mama-mare s-a uitat recunoscător la mine – azi sunt 20 de ani de cînd l-am înmormîntat, uite că nu l-ai uitat. Aşa e, pe tata-mare l-am inmormîntat de Craciun, în seara în care ar fi trebuit să conducă colindătorii prin sat. În loc de asta, au venit “oamenii” şi i-au colindat la coşciug. M-am scuturat de amintirea asta. Prefer să mi-l amintesc roşu la faţă, cu nasul lui mare îngheţat, masiv şi bun, cîntînd din băierile inimii. Tata-mare nu era ca ceilalţi “oameni” din sat. Mi-l amintesc cum venea de la muncă, pe bicicletă, încălţat cu nişte cizme uriaşe de cauciuc, în care avea picioarele înfăşurate în obiele. Nu am mai văzut niciodată obiele de atunci. Era aşa, un om zdravăn cu nasu mare, zidar şi cantor la biserică, bresle de unde împrumutase nişte înjurături din cale-afară. Ne înjura, cu bunătate, tu-ţi anafura şi cristelniţa şi resteu’ mă-tii! Mistria şi mortarul dumnezeilor mă-tii, când ţi-oi lipi una! Le amesteca uneori, când venea de la birt. Şi se certa cu mama-mare seara când venea de la lapte, că era geloasă pe tanti Olimpia, de unde luam noi lapte şi pe Brăneanca, o văduvă care stătea câteva case mai jos.

Vară-mea şi cu mine ne-am amintit fiecare vers din colindele lui tata-mare, deşi nu le-am auzit sau cîntat de 20 de ani. Mi-e aproape imposibil să înţeleg cum. Au venit şi doi vecini, şi băieţii. Ne-am îmbrăcat şi ne-am dus în vecini. Am stat în ger şi am colindat colindele alea. Aşa mulţi cum eram, cu văru-meu cu vocea lui groasă, aproape că sunam ca grupul condus de tata-mare. Vecinii au ieşit în prag, miraţi, au început şi ei să cînte cu noi, şi-au amintit versurile. Ni s-au alăturat şi am plecat mai departe, prin sat, pe la cunoscuţi. În timp ce cîntam, am văzut că şi fetele mele au învăţat colindele şi cîntă cu bucurie, ignorînd gerul.