sigur că sunt ţărancă, altfel cum mi-ar plăcea atît să lipăi cu picioarele goale pe iarba udă şi pe pămîntul ăsta lutos şi foarte umed care mi se lipeşte tandru de tălpi. mă împămîntez şi mă ionizez, negativ, bineînţeles, cu senzaţia aia aproape cretină că fac o chestie bună pentru mine, sănătoasă, ah, ce mă mai dau în vînt să fac chestii sănătoase. ca urcatul ăsta, de exemplu, pe bucata de munte pînă la schitul din peşteră. afară plouă uşurel, o ploaie caldă şi continuă, cernută cu sita cea mai mică şi drumul urcă pieptiş prin aluni şi mentă înflorită din care îmi culeg din belşug. îmi umplu buzunarele cu alune, mîinile cu mentă, plămînii cu aer, retina cu imagini şi creierul cu cuvinte. cuvintele astea, pe care le transcriu acum, ca şi cum aş fi propria dactilografă. fac provizii de din toate, aşa sunt eu. înainte de schit, lîngă nişte căpiţe ameţitor de mirositoare, beau apă de izvor aşa de rece că îmi îngheaţă limba şi dinţii în gură. şi apă iau, tot pentru provizii. un cîine foarte mare şi foarte miţos, cîinele schitului, latră şi se smuceşte în lanţ mai să îl rupă cînd trecem pe lîngă el să ajungem la peşteră. mi-e frică de animale mari. de urşi mi-e frică. tot drumul m-am uitat cu un fior de spaimă în stînga şi dreapta potecii. cînd eram mică aveam coşmarurile alea repetitive cu urşi, am rămas cu fobia asta care nu a trecut de tot nici dupa sutele de filmări şi nopţi petrecute cu ei prin păduri. peştera-schit de treisutedeani are un vibe foarte bun. îmi vine să plîng aproape instantaneu cînd pătrundem înăuntru. în ciuda zecilor de printuri cu icoane pe hîrtie proastă şi plastifiată, lipite vraişte peste tot de habotnici din zilele noastre. îmi place mai ales spărtura în peretele stîncii pe unde se iţeşte cerul. cobor, lip-lip, desculţă pe pietre şi iarbă şi lut. afară plouă şi eu am picioarele goale şi murdare şi o senzaţie stranie şi acută că nu vreau să mai port papuci niciodată. ceva se întîmplă cu mine. nu mai suport să dorm în pat, în odaie, mă culc în fiecare noapte afară, pe terasă, sub cer. în casă mă sufoc. îmi trebuie aprig casa aia pe mal de mare, repede, foarte repede. să mă mut acolo, să umblu desculţă toată ziua şi să nu văd ţipenie de om de jur împrejur. nici aici, pe munte, nu m-ar deranja să mă mut, doar că nu suport frigul… tu spui că sunt asocială, iar eu sunt doar îndrăgostită de lucrurile simple şi naturale. ca masa asta pe care o luăm pe iarba udă – porumb fiert, roşii, avocado, vinete şi dulceaţă făcute de mine, cu pîine neagră. mănînc pe jos, cu picioarele goale, şi plouă tot mai tare, cu stropi calzi şi e cea mai bună masă pe care am luat-o de foarte multă vreme încoa şi nu mi-e nici măcar frig deşi afară sunt fix şaişpe grade umede şi nu mi-e nici teamă că o să răcesc, măcar.

de fapt, îmi place de mor ploaia asta. ca şi aia care se porneşte pe seară, în oraş şi în răpăitul căreia adorm, tot pe terasă, afară, înfofolită bine. nu ţi-am zis?  în casă mă sufoc.