– Nu îmi ajunge nimic din ce am ca să te simt, să îți simt căldura, textura, mirosul pielii, să te iau cu mine, să mi te impregnez, iubito…

Ei îi scapă un suspin. El continuă să o mîngîie, încet, minuțios. Zace moale, cu chipul destins, de după sex. Ochii închiși, cu genele ca niște umbre viorii. Niciodată nu e atît de liniștită ca atunci cînd termină de făcut dragoste. De copilăroasă. De inocentă. De îndrăgostită. Cînd se uită la mine, simt atîta căldură încît mă lichefiează pe interior, gîndește. Mă calcinează. De parcă fierbințeala din pîntece, după furtuna de orgasme, îi urcă în ochi. O singură privire languroasă și sunt pachețel de primăvară, rulat, la picioarele ei desfăcute, gîndește. Se uită adînc în ochii lui, închide din nou ploapele, surîzînd, iar el simte că se poate întinde fix atunci pe podea, gol, și să moară de dragul ei. Iar ea știe asta. Cît de arbitrară e dragostea, dragostea mea, gîndește.
Arbitrar o și cunoscuse, nu cu mult timp în urmă, într-o miercuri. O zi ca oricare alta, pe terminate – credea el. Fusese abia începutul. Un început vijelios ce făgăduia multe, el făgăduia multe, ea ținea pasul și plusa, el o făcuse moștenitoare peste tot ce avea, ea îi promisese o cafea și-un copil. El controla totul, sau așa-i părea, ea se avîntase într-un dans riscant al cuvintelor peste care se simțea stăpînă, la adăpostul distanței. Lovers are strangers or strangers are lovers? Lovers are lovers, gîndește.

Se dezlănțuise în el o energie neașteptată, reînviase. Nu l-a interesat deloc dacă e semn de slăbiciune ori de nebunie cînd a știut, din prima zi, că după ea nu mai e nimic, exact cum îl atenționase. S-a lăsat abil condusă, nu era prima oară cînd dansa. Și dansaseră. Acum, zorii altei miercuri se apropiau.

O strînge cu disperare în brațe. Dimineața e prea aproape, iar dimineața o să îl ducă departe de ea, într-o călătorie singuratică, pentru habar nu are cîtă vreme iar gîndul ăsta îl sufocă, își simte mărul lui Adam umflîndu-se și străpungîndu-i gîtul, iar durerea e aproape fizică. Se apleacă și o respiră, o simte zîmbind, o respiră încă o dată, profund, plămînii lui îndrăgostiți de ea leșină, plămînii lui de proastă calitate, infideli, trădători. Uneori, cînd o apucă efuziunile de iubire, își lipește gura umedă de a lui și îl obligă să îi expire aerul împuțit de fum din plămînii lui intoxicați direct în gură, îl inspiră și i-l returnează, în același fel.

– O să murim, așa, iubito!, îi spune, dar ei nu pare să îi pese. O să mă ucizi.

– Tu ești de vină, fumezi prea mult, rîde ea și continuă să-i soarbă respirația.

Cred că mă iubește, gîndește. Dumnezeule, cît de tare o să-mi lipsească! Închide ochii și o pipăie ca un nevăzător, o cartografiază centimetru cu centimetru. În caz că orbesc să mi-o pot aminti în detalii, să o pot recunoaște dintr-o atingere, gîndește. Iar în caz că e ultima noapte în care o are, să o poată reproduce în minte, din distanțele măsurate cu grijă și cu palma. Uite, aici e sînul drept, îi simte moliciunea în vîrful degetelor, îi trece palma peste sfîrcul învîrtoșat, îl zgîrie, urcă pe gîtul suplu pînă la capăt, coboară în fosa suprasternală, zăbovește, alunecă pe claviculă și apoi, înapoi pe stern, ușor, abia o atinge, ea tresare, îi cuprinde în palmă și sînul stîng, își dă drumul pe panta abdomenului, se oprește în ombilic, îi conturează  talia cu vîrful arătătorului, pielea e moale și zgribulită, contururile ei – dulci, înduioșătoare. Își  însemnează în minte fiecare aluniță știută și simțită, fiecare semn particular al trupului ei. Îi examinează încet, cu atenție, mîinile de care e atît de îndrăgostit, mîinile ei frumoase, degetele, pe rînd,  falange, carpiene, metacarpiene, distale, încheietura delicată cu oasele ei ce par atît de fragile, sub pielea translucidă, la atingere, atît de descoperite, de vulnerabile. O cercetează încet, temeinic. Atingerea e o formă de percepție superioară, sensibil mai profundă decît privitul, gîndește. Înainte să se vadă, oamenii ar trebui mai întîi să se cunoască unii pe alții senzorial, chinestezic. O lume de orbi care să se atingă ca să se poată recunoaște, ce distopie seducătoare, tentantă!, gîndește. Se apleacă și o adulmecă din nou, cu nările fremătătoare, larg deschise, cu ochii în continuare strînși. Miroase a ambră și sex.Îi știe pe dinafară fiecare odor, o respiră ca un halucinat de cîteva ori pe zi, ca un cîine credincios – tu semeni cu don Rigoberto, iubitule!, rîde ea de el de fiecare dată cînd îl simte amușinîndu-i sexul, gura, subsuorile, sau se declară amorezat de organele ei interne, de umorile și de alcătuirea misterioasă, internă, a trupului ei. Ba cu Franz, un Franz insațiabil, iubita mea. Nu ai îndrăzni! Ai fi în stare?, se îngrozește ea. Firește! Firește! Iar ea se strîmbă comic, mimînd scîrba, în timp ce el își înfrînează cu greutate niște serioase și totuși nefiresc de gingașe porniri canibale și sadice care îi dau ghes ba să-i sugă limba sau să-i sfîrtece buzele pînă la sînge, ba să-i muște cu sălbăticie fesele, să îi desfacă pulpele pînă trosnesc,  sau să-i smulgă sfîrcurile din areolă, sfîrcurile ei în care ai fi putut agăța o haină mai groasă, de iarnă, așa cum îi promisese încă dinainte să o întîlnească, în cea de-a cincea lor zi. This woman will break you, îi cîntase ea atunci, iar el rîsese ironic, nu s-a născut încă aia, ah, dar lasă că am să te pun eu cu botul pe labii, iar el sfîrșise – sau doar începuse abia? – exact așa cum îl amenințase și, Doamne, cît îi mai plăcea!, sclavagismul devenise orînduirea lui socială preferată. Și acum trebuia să plece, să lase trupul acela luxuriant, încă nedescoperit și nesupus în totalitate, să plece și să renunțe la toate promisiunile lui deșănțate. O să mă aștepți?, gîndește și deschide ochii. Dar ea a adormit sub mîngîierile lui. Îi ia doar cîteva secunde să adoarmă. Alunecă imediat în somn, iar atunci se destinde de tot, e atît de frumoasă încît lui îi vine să plîngă, tu dormi, iubito, eu o să te păzesc și protejez, nu-ți fie teamă de nimic, tu dormi, iubito, îi șoptește ușor, aproape imperceptibil, să nu o trezească. Aș vrea să știu să te pictez, să te desenez, să te vezi prin ochii mei, șoptește. Numai dacă te-ai vedea așa, perfectă, ai putea înțelege cum te iubesc și te-ai iubi și tu. Uite, ai putea începe cu o ureche. Apoi cu nasul ăsta. Cu buzele astea. Îi atinge gura cu vîrful arătătorului, ea tresare, apoi îi mîngîie iar gîtul, așază degetul mare pe vena care pulsează, îi simte bătăile regulate ale inimii, rămîne așa, conectat la motorul ei intim. Simte viața femeii pulsînd în buricul degetului lui, sîngele fierbinte alergînd mutește în vene ca să o țină vie, lîngă el, și deodată îi pare extrem de firavă, de fragilă, la bunul plac al forțelor lumii pe care el nu le stăpînește și controlează și un fior de teamă, înghețat, i se scurge pe șira spinării. Nu vreau să adorm, gîndește, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește, nu doarme, gîndește. Nu trebuie să adorm. Trebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, cîteva minute în plus, cîteva secunde, știu, știu că e  copilăresc să îmi doresc asta și totuși, dacă e ultima oară cînd o țin în brațe, de ce nu pot opri senzația asta că e ultima oară cînd o simt așa, abandonată în brațele mele, liniștită, moale, caldă, a mea?, gîndește. Ce e cu sentimentul ăsta straniu de pierdere, de ce simt că nefericirea, concretă și sfîșietoare e la doar o noapte distanță? Inspiră adînc și o strînge tare la piept, ea întredeschide ochii, geme ușor, cum te simți, iubito? Fericită, răspunde, culcă-te la loc, dormi, sunt încă aici, lîngă tine, ea închide iar ochii. Pe față i se întinde, mare, lăbărțat, un zîmbet cît toată noaptea aflată de-acum la celălat capăt.

De afară, din stradă, un felinar aruncă în patul alb umbre palide și tremurate.