Îţi scriu cum i-aş scrie iubitului meu, căci relaţia cu ţara ta e o relaţie de iubire dar şi de alegere. Pentru că am ales până acum să rămîn cu tine, când alţii te-au părăsit şi au găsit alta mai bună. Şi mai cred că am ales să mă nasc aici şi nu în altă parte, pentru că noi două aveam un destin de dus împreună.
Dar am ajuns într-un punct în care simt că relaţia noastră se destramă, ţara mea dragă. O aud cum horcăie, cum îşi dă duhul. Iar pe tine te detectez indiferentă, în timp ce eu lupt să o salvez. Lupt în stradă pentru tine, România mea, copiii mei luptă în stradă pentru tine, prietenii mei luptă în stradă pentru tine, iar tu te uiţi blazată la lupta noastră. Uneori, râzi de noi. Îmi spui, şi atunci când o faci capeţi vocea unor oameni din jurul meu, că locul meu, în particular şi al femeilor, în general, e la cratiţă. Că să fii în locul bărbatului meu, mi-ai arăta tu mie proteste. Că aşa educaţie le dau copiilor mei, care mi-au moştenit combinaţia cromozomială şi vor trăi într-o lume machistă. Păi, da. Aşa educaţie le dau fetelor mele. Le învăţ să nu se lase minţite, înşelate, batjocorite, prostite pe faţă, călcate în picioare. Să nu îşi tragă un văl de indiferenţă peste ochii pe care să îi închidă apoi la ce se întâmplă cu ele şi cu viitorul lor. Să aibă principii şi să le pese. Coloana vertebrală dreaptă, băţ. Să lupte pentru ceea ce cred, chiar dacă lupta e grea şi fără sorţi de izbândă, chiar dacă luptă singure, chiar dacă lupta le e luată în derâdere de ignoranţi şi nepăsători şi nesimţitori. Dacă vocea nu le e auzită din prima, să ţipe mai tare şi mai mult, până va fi atât de deranjantă încât nu va mai putea fi ignorată. Pentru că dacă se lasă batjocorite de cei pe care i-au ales să le reprezinte, să le conducă, se vor lăsa batjocorite şi de cei pe care îi vor alege să le fie parteneri, şefi sau angajatori. Dacă ridică din umeri neputincioase la ce decid pentru viaţa şi ţara lor guvernanţii, vor ridica şi când soţul va decide să le bată sau să le înşele, de exemplu. Sau când angajatorul va face abuzuri. Vor spune, aşa cum face restul, asta e, aşa e în România, nu avem ce face. Vor tăcea şi vor fi umile, pentru că aşa face toată lumea doar, vor fi călcate în picioare, vor acumula furie şi frustrare şi neputinţă. Eu le învăţ că ba da, avem ce face. Un soţ sau un angajator abuzator pot fi părăsiţi, însă nu înainte de a-ţi juca toate cărţile, nu înainte de a lupta până la capăt. Iar când nu mai e nimic de făcut, când lupta devine zadarnică, când abuzul e prea mare, te poţi ridica să pleci, să o iei de la capăt.
La fel şi cu tine, ţara mea dragă, care mă dori. Şi tu eşti părăsibilă, ţi-au arătat-o milioane de români, doar. Uite, eu încă lupt. Lupt fiindcă te iubesc, deşi nu ai fost întotdeauna dreaptă cu mine. De fapt, ce vorbesc, nu ai fost niciodată prea dreaptă cu mine. Erai rigidă şi închisă când ţi-am apărut pe lume, am crescut la coadă la pâine cu cartela în mână, învăţând o istorie strâmbă. Când am mai crescut, deşi te eliberaseşi, pasămite, nu i-ai dat mare lucru femeii singure cu copii care eram. Un job prost-plătit – o meserie de care am vrut să fiu mândră dar de care azi mi-e aproape ruşine, un sistem croit greşit şi nedrept, cohorte de politicieni corupţi şi obraznici care să mă mintă în faţă, să mă fure, să mă calce în picioare, şcoli proaste pentru copiii mei, spitale mizere cu medici şpăgari care l-au lăsat pe tata cu atac cerebral să paralizeze fiindcă era duminică şi eu eram departe şi nu ştiam ce i se întîmplă ca să pot interveni.
Sigur, am avut şi momente frumoase, noi două. În numele lor, încă lupt şi încă sper. Încă mă înduioşezi, aşa cum ieri, oamenii ăia de la Pungeşti, urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan, când s-au aşezat în genunchi în faţa utilajelor, m-au făcut să plâng. Dar şi să mă înfurii foarte, să mă doară cumplit, să simt o revoltă îngrozitoare, de neoprit. Şi, naivă cum sunt, îi cred cu tot sufletul pe oamenii ăia săraci că au îngenunchiat din durere, din spaimă, din dragoste pentru pământul şi copii lor, nu pentru că i-ar fi plătit cineva, cum mi se tot spune, tot aşa cum eu şi copiii mei şi prietenii mei îngheţăm şi răguşim pe stradă din convingere şi revoltă şi pentru că nu mai suportăm, gata, ne-a ajuns. Iar dacă revolta, lupta noastră poate şi este folosită în scopuri obscure, asta nu o face mai puţin dreaptă, nu vezi? Roşia Montană sau gazele de şist sunt doar spinele iritative, pretextele care ne-au făcut să spunem stop minciunii, manipulării grosolane, nedreptăţii, corupţiei, abuzurilor care se derulează pe repeat de 24 de ani încoace, fără pauză de schimbare a casetei măcar.
Românie, asta e ultima mea luptă. Dacă nu mă mai încapi, dacă nu te opreşti din a mă călca în picioare, dacă vei continua să mă abuzezi, te părăsesc. O să te mai iubesc, desigur, dar de departe, de unde nu o să-mi mai poţi face rău.
nu vreau nimic Postarea următoare:
ceci n’est pas une leçon
Pe gustul meu
N-ai idee in ce acord sunt cu ce ai zis aici.
am sperat in 1989…de ma durea inima de bucurie ce mai tara o sa avem !!!! auuuu ce-am patit de atunci!! sunt doctor si spun de 20 de ani ca nu-mi pot ierta TARA ca m-a lasat sa ma umilesc primind „atentii” de la oameni mai saraci decat mine(economic sau spiritual)!! eu PLEC!! as fi facut-o mai din 2000 de cind nu mai sper in bine dar….am mai ..SPERAT!!! acum gata ramaneti voi …si daca veti schimba ceva ma inclin in fata voastra!! dar ma indoiesc 99,99% !! ceea ce ai scris aici este ceea ce multi romani de bun simt gandesc,!! tu ai vorbe adanci, frumoase,indurerate..ca de, ai disperat ca noi toti, sa vezi MICIMEA umana pe podiumul tarii si noi retrasi in casa si jobul nostru…fara speranta!!
am sa citesc din tarile nordului…altfel reci dar DREPTE cu cetatenii lor, din blogul tau sa vad cand te hotarasti sa vi !!!
Multumesc pt vorbele frumoase. Inca mai luptam putin, asa cum spuneam. Iar daca veti ramane, veti afla si continuarea. Cu drag.
Nina, cu tot respectul pentru ceea ce a inseamnat cariera si viata ta de dupa revolutie si pana azi, nimeni nu ne poate obliga sau lasa sa ne umilim primind atentii. Nimeni nu ne poate umili fara permisiunea noastra, pentru ca totul depinde de modul in care noi raspundem sau alegem sa actionam/reactionam. Puteai sa pleci atunci. Puteai sa nu primesti atentii. Puteai sa le primesti intr-un mod ce exprima recunostinta, nu obligatia, si astfel sa nu te simti umilita. Tara asta e vinovata pentru un singur lucru: ca ne-a facut sa credem si sa simtim ca suntem VICTIME. Dar, si aici, nu putea sa ne faca sa simtim asta fara permisiunea noastra. Noi am ales sa credem asta si sa ne comportam in consecinta. Si pur si simplu nu e corect sa dam vina pe ea sau pe altii pentru ceva ce noi am lasat sa se intample.
Iti doresc numai bine pe unde vei merge, si te rog un singur lucru – sa nu te indoiesti de noi, si de tara. Sa nu ne trimiti ganduri negative, pentru ca nu ne sunt de ajutor. Mergi in nord, si trimite spre noi zambete. E cel mai bun lucru pe care il vei putea face pentru tara. Iti multumesc!:)
iunia, daca m-ai facut cu un singur comentariu sa caut profilul tau pe fb pt a mai intalni si altele din tine, inseamna ca.
namaste.
🙂
Ieri am avut impulsul de a ma urca in tren si a ma opri la Pungesti. Acelasi impuls care ma indeamna spre protestele din Piata Universitatii. Oamenii aia saraci si tratati cu aroganta ne-au dat o lectie:cand n-au mai avut ce pierde si-au castigat demnitatea! pentru ei pare ultima frontiera dincolo de care viata lor nu va mai fi la fel; unii zic ca le va fi mult mai bine, altii ca s-ar putea sa piarda si putinul spre nimicul pe care il mai au…Incep sa cred ca mai avem o sansa, ca redescoperim solidaritatea! Incepe sa ne pese si de cel aflat in alt colt al tarii si de cel ingenuchiat de langa noi. Si incepem sa vorbim, sa cerem argumente,nu sa facem doar auditie de lozinci si promisiuni. Epoca lui „crede si nu cerceta’ si a lui „fericiti cei saraci cu duhul” incepe sa apuna.
Cred ca aceasta lupta n-o vom (mai) pierde! Si nu vom pleca!Ar insemna sa le dam satisfactie si sa ne recunoastem infrangerea!
eu sunt o mare optimista,eu sunt o luptatoare…dar ceea ce simt de 7-10 ani este ca „am pierdut” lupta cu EI !! nu dam satisfactie ,oricum cei „de acolo” au o nesimtire de neegalat…dar ne acordam,plecand, respectul de sine pe care …putem sa-l piedem daca stam condusi de „nimicuri”!!
Mi-a soptit un prieten: ,,Uite, Ovidiu, am citit și parcă te văd pe tine… ” Am zâmbit. Acel zâmbet amarui…
MULTUMESC!
Nu tara e de vina, ea nu te poate dezamagi. Vina e a noastra ca ne comportam ca niste victime. Am trait multi ani in strainatate si observ cu stupoare cum pana si media ii face pe oameni sa creada ca nu e nimic de facut, ca iarba e mai verde in alta parte. Pacat, avem o tara frumoasa si bogata, trebuie doar sa credem in noi insine.
Textul dumneavoastra imi aduce aminte de rolul Luminitei Gheorghiu din „Pozitia copilului”. Dumneavoastra sunteti in rolul ei, iar România, tara mea si a dumneavoastra, este interpretata de Bogdan Dumitrache. Eu, ca spectator care nu pot interveni in relatia dumneavoastra cu România va conjur sa o lasati in pace si sa plecati. Departe, va promit ca va voi iubi si eu. Multumesc din suflet si drum bun.
Pentru dumneavoastra si cei ca dvs, am scris ultimul text, ceci n’est pas un lecon. Vi-l daruiesc, alaturi de o imbratisare calda. Asa inteleg sa raspund insultei dvs bine camuflate. Si va mai spun ca, daca din sutele, poate miile de oameni care au citit acest text, sunteti doar extrem de putini care ati reactionat asa, inseamna ca exista speranta pentru tara mea.
Nu am încercat să camuflez o insultă, căci sunt omul care își asumă acțiunile, mai ales cele foarte periculoase, cum este insulta. Ideea mea era să vă amintesc să faceți ceea ce doar promiteți că veți face, anume de a părăsi țara. Nu stați pe loc, mergeți mai departe pe drumul vieții dumneavoastră. Totul e să nu stați pe loc. România e prea bolnavă ca să o puteți suporta. Plecați. Îmi va fi mai ușor și mie, darămite dumneavoastră.
eu m-am indragostit de casa natala..casa pe care o vroiau toti..adica primarul, viceprimarul, directorul de banca, vecinii..si inca multi altii.casa imi era siguranta ca-mi pot creste copiii..acu nu mai cred..
-tot ce am facut a fost copiata si dusa mai departe de oameni de bine, cu rude, membrii de partid..
– prima mea scoala superioara, s-a dovedit un basm frumos..toata industria s-a distrus..si nimeni nu a fost pedepsit.. ba din contra..daca ridicai problema , te mai alegeai si cu dusmani..
-m-am dus inca la o facultate,drept, am descoperit ca o viata intreaga am avut doar obligatii, drepturi de a plati..eventual dreptul de a trai cu obligatii..
-m-am dus sa vad ce inseamna cadastru, topografie..si am descoperit este doar pentru altii din alte meleaguri..aici totul e mic, murdar si meschin..
-m-am dus sa vad ce inseamna mediere..si am platit din plin..sa vad persuasivitatea ce aduce bani..dar rezolvare sa scapi de neghina..NU..astept inca autorizatia..si ascult vorbe dulci de alint..
-si astept astept.. si platesc..NIMANUI NU-I PASA CA AM 56 DE ANI, CA DOAR AM PLATIT..SI NICIODATA..niciodata nu am obtinut NIMIC..si nici nu voi mai obtine..
TREBUIE SA PLEC..SA-MI LAS CASA DRAGA..O VOI LASA LA RROMI..SAU II DAU FOC..DAR NICIODATA NU O VOR AVEA CEI CARE S-AU STRADUIT SA O AIBA..atat..
Nu, speranta nu exista..este o iluzie care te ajuta sa treci mai departe fara sa se intample nimic
Felicitări!
da, este una din crucile noastre zilnice, aceasta frumoasa casnicie (pt ca este cu acte in regula) cu organul suprem…
deunazi, am trait o dilema, care m-a facut sa zambesc… in momentele mele de rabufnire impotriva ‘sistemului’, consider cu oarecare rautate, ca o catastrofa aviatica cu politicieni, nu e chiar o catastrofa… 🙂 ei, vineri, ma aflam intr-un avion, intorcandu-ma in (frumoasa si minunata, de altfel) tara, calatorind impreuna cu un manunchi de ‘alesi’ pentru a raspunde de soarta noastra… si, brusc, nu mai stiam, daca imi mai doresc, ca acel avion sa cada… presupun ca intelegi metafora… da, din pacate, luptam fiecare, dupa propria filozofie si indarjire, dar niciodata nu ducem lucrurile la bun sfarsit… si alegem… ori sa ne aplecam capetele, ori sa ne iubim tara din ‘abroad’…
Sunt 10 sau 11 ani de cand sunt/suntem pe meleaguri straine mancand cacat cu tona (dar fericiti). Tara mea, pe care o iubesc nespus de mult, cu 12 ani in urma cand un litru de lapte era 5 mii de lei si sticlele erau numai de 2 L .Cucoana taranca nu a putut vinde doar un litru, aveam doar 5 mii de lei nu mai mult sa-mi hranesc odrasla. Am plans tot drumul pana acasa, satula de tara mea. Eram studenti cu chirie, faceam lucrari de diploma noptiile sa cumparam scutece la bucata si lapte la copil. Urasc parizerul cu mustar si ceaiul ne-au iesit pe ochii. Intorcandu-ma acasa dupa 7 sau 8 ani ptr acte, am batut straziile orasul meu natal ( asezat la poalele muntiilor ) de la un cap la altul plangand de emotii, dor si mirosurile copilarie. Din pacate tara mea draga si iubita m-a alungat ptr 1 litru de lapte. O iubesc mult si nu imi neg niciodata originea chiar sunt mandra desi….casa mea este acum departe
Dumneavoastra aveti cuvintele.Eu am gandurile. Multumesc ca mi le-ati transpus atat de trist ,dureros si adevarat.
Inca putin si vom afla ca TARA este de partea ta 🙂