spitalul nouă. secţia schizofrenici.
scîncetul fetei trece dincolo de pereţii albi, la fel ca obrajii ei subţiri. scheunatul slab, perpetuu, reverberează, pătrunde geamurile, gratiile groase, se pierde în coroanele copacilor de afară. stă întinsă pe pat, cu faţa în sus. cîrlionţii aurii, aproape angelici, uzi pe alocuri, zac răsfiraţi pe pernă. sora i-a schimbat-o de o oră, dar petele de lacrimi se lărgesc. scheaună şi lacrimile îi curg pe tîmple în jos, pe bumbacul cu miros de clor al feţei de pernă. îşi ţine pupilele decolorate fixate în gol.
nu priveşte la nimic. nu aşteaptă nimic. mai are o oră pînă la injecţie. e de 6 luni aici. cînd au adus-o, avea ochii albastru intens. acum sunt spălăciţi, decoloraţi, şterşi. plînge continuu, în somn, în timp ce mănîncă nimicul pe care îl mănâncă, în timp ce o injectează, la WC, la consultaţie, în timpul vizitelor scurte. se uită în gol şi plînge. nimeni nu i-a auzit vocea. doar scîncetul interminabil, sfîşietor. după o tură pe secţia ei, asistentele îl aud in cap ore intregi, ca un miros greu pe care îl simţi şi după ce l-ai îndepărtat temeinic.
noaptea e cel mai greu. plînsetul se aude pe coridor, îi tine treji pe cei din saloanele de alături. sora vine şi îi schimbă cămaşa, perna, cearşaful.
lîngă noptieră, are o sticlă care e mereu plină cu apă. bea apă, să îşi alimenteze glandele lacrimare şi plînge.
infirmierele ar putea jura că pernele ei se albăstresc.
procleţii Next Post:
the smell of hospitals in spring
locuiesc in blocul de langa spitalul ala de la 2 ani si evident am o parte din vecine si prietene asistente/medici/infirmiere pe acolo. Povestea spusa de tine am auzit-o an de an si a luat multe chipuri, varste si finaluri. E ca un film vechi ecranizat in sute si sute de variante cu acelas final la care plang mereu.
Primul caz de operatie a unui transexual- un caz pe care il vad zilnic in piata , care nu ma lasa sa uit infenul de peste gard :
http://www.click.ro/actualitate/din_tara/femeie-barbat-sorina-transsexual_0_928107257.html
*acelaşi
schizofrenia….o taina de-o violenta crancena atat pentru omul care o poarta pe cruce cat si pentru toti cei de langa el.
ma intreb deseori cum o fi sa ajungi in asa mare neputinta incat sa nu te mai poti nici macar ruga?
dintr-o perspectiva mai pozitiva, un caz foarte interesant mi s-a parut al unei tipe care a fost diagnosticata la 19 ani cu schizo, a trecut printr-un iad cativa ani pana a inceput sa o abordeze ca un prieten care o invata despre ea si despre lume. cu blandete si curiozitate, spunea ea. e cunoscuta acum ca o super dr.psihiatru in State. Are si un speech pe TED pe undeva.
Dimineata cand ajung la birou, toata lumea e la cafea in bucatarie. Eu nu beau cafea! N-am baut niciodata. Cand toti stau la cotcodaceala in bucatarie, eu citesc. Cafeaua mea, de vreo luna, e blogul asta.
Ei bine, asta a fost un espresso scurt. Intens. Cu gust amar, dar in care se simte calitatea boabelor. Si care mi-a lasat fiori.
Dat fiind ca lumea trage de o cafea cat poate, de cele mai multe ori apuc sa recitesc si din urma. Si atat de tare ma prinde, ca uit sa mai si comentez. Am recuperat acum, spre seara.
Cine o fi fata cu lacrimi albastre? Unde s-a oprit viata ei? CIne nu a lasat-o sa fie fericita? Vreau sa stiu mai mult…
poveştile frumoase trebuie să aibă un pic de mister.
…m-am cutremurat si mi-am adus in memorie o perioada in care firul invizibil si atat de fragil al echilibrului meu psihic era cat pe ce sa se rupa . Atunci am plans cat pentru o viata si , de atunci incoace ,stiu ca nu exista durere mai mare ca cea a sufletului.
aşa e.