(acest text face parte din volumul „alive”)

Zilele mele sunt toate tahicardice. Au pulsul mărit, 180 de bătăi pe minut. Mai demult, aveau şi activitate cerebrală continuă. Aşa mi-a zis medicul, studiind electroencefalograma cu un aer preocupat, nu mai produci unde alfa, eşti în beta continuu, creierul tău nu se odihneşte niciodată. Pe vremea aia nu prea dormeam, îmi vîjîia capul, zumzăia neîntrerupt, ca un stup la ceas de primăvară. Apoi am luat nişte pastile care mi-au resetat creierul. Aşa mi-a zis, ăstea o să îţi reseteze creierul, o să vezi. Un an mai tîrziu, eram alfa şi puteam dormi.

De ritmul ăsta nu scapi cu pastile, însă. Eventual cu o supradoză.

Ceasul sună la 6, ţîîîîr. Mă ridic buimacă, păşesc prin casa care palpită de somn şi întuneric şi trezesc bigudiul mic. Mă asigur că se ridică şi nu bagă cornul în pernă la loc, cum s-a mai întîmplat. Sunt zile în care se trezeşte singură, zile în care nu, aşa că eu verific întotdeauna. Mă prăbuşesc înapoi în pat. Uneori reuşesc să adorm încă o oră. Alteori, eu mă zvîrcolesc între cearşafuri, iar gîndurile în cutia craniană. Sună ceasul din nou, ţîîîîîr. Îl opresc, mă tîrăsc la bucătărie, nu înainte de a trezi bigudiul mare. Cu o mînă îmi fac cafeaua, cu una sucul de fructe sau verdeţuri. Pun o mînă de migdale să fac lapte, din care îmi prepar apoi budinca de chia. Dau drumul wirelessului, deschid laptopul. Notificări, comentarii, mesaje. Beau cafeaua, răspund. Postez textul de dimineaţă. Fug la duş, îmi usuc părul, mă îmbrac, machiez, deja am întîrziat la serviciu. Apuc gunoiul de la uşă şi ies val-vîrtej, mă arunc în maşină, centura piuie, opresc, arunc gunoiul, îmi pun centura, dau play la o piesă mişto, cînt în gura mare tot drumul pînă la muncă, parchez, intru în redacţie, salut, nu mi se răspunde întotdeauna, aprind calculatorul.

Plec pe teren. Dacă nu am noroc, sfîrşesc în lungi şi plicticoase conferinţe. Dacă am noroc, ajung, ca ieri, în pădure, la ferma unui crescător de cai de rasă. E soare, deşi răcoare, miroase pătrunzător a brad şi grajd, a bălegar de cal, ca în copilărie. Inspir cu nesaţ odorurile familiare. Mîngîi cu o mînă tremurată de teamă un grumaz alb şi suplu de pur sînge arab. Nările îi freamătă nervos, fornăie neliniştit, îmi retrag mîna de pe gîtul puternic. Stăpînul îi eliberează în padoc, ei scapă ca din puşcă, sar, se tăvălesc în noroi, nechează, se ridică în două picioare, îşi scutură coama. Eu stau încremenită şi îi privesc, îmi par desăvîrşiţi, cu trupurile lor zvelte răsucite în aer, energie eliberată pură, sunt cele mai frumoase animale din lume, cai albi şi negri şi pătaţi, iar secundele alea sunt singurele secunde din ziuă care se preling încet, dense, cu puls încetinit. Nu mă uit la ceas, nu mă grăbesc nicăieri, nu pare să mă aştepte nimeni.

Şi deşi mi-a fost întotdeauna teamă de cai, de imprevizibilitatea lor, mă las aburcată în şaua unui frizian puternic şi mătăhălos, cu pinteni ţanţoşi, care stă cuminte să îl strîng între genunchi. Merge la pas, îngrijitorul ne supraveghează îndeaproape, îi simt muşchii spatelui mişcîndu-se, mă simt săltînd în şa şi sunt uimită, deci aşa se simt amazoanele, mă gîndesc, şi mă simt deopotrivă haiducă şi domniţă. Apoi calul se sperie de un cîine care se repede la el, zvîcneşte sub mine, mă sperii, îngrijitorul îl apucă de căpăstru, eu strîng pulpele tare, îmi încleştez mîna de frîie, nu mă mai simt deloc în siguranţă pe şa, mă şi văd prăvălită în noroi, aruncată şi călcată în picioare de copitele potcovite. Mă liniştesc şi decid că voi veni regulat, pînă voi învăţa mersul la trap şi galop şi voi putea struni calul singură pe poteci, ca străbunicele mele hune.

Cînd descalec, revin vertiginos la ritmul meu, sincroane, cadre, alergat înapoi la redacţie. Ascult bruturi, decupez, scriu. În paralel, comentarii, mesaje, notificări. O domnişoară fără identitate asumată îmi spune că scriu minunat şi că sunt atît de frumoasă că par ireală, dar mă cam vînd puţin cîte puţin, jmaf. O întreb de ce ai face unui om un compliment ca apoi să îl jigneşti, dar nu răspunde, iar eu rîd şi mă gîndesc ce bine ar fi să ştiu să mă vînd. Un domn încearcă să mă agaţe, are o replică bună, îmi spune că mă citeşte şi că am sinapse mai frumoase decît picioare, iar asta e greu, că am nişte picioare foarte mişto, dar apoi foloseşte psihologia inversă în încercarea de a mă face să mă văd cu el şi mă dezamăgeşte grav, începuse bine, ar fi putut avea respectul meu. E vina mea că sunt politicioasă şi răspund tuturor, ştiu, dar îmi pare dezumanizant ca oamenii să îmi scrie şi eu să fac pe niznaiul, mai ales că majoritatea sunt de bun-simţ şi îmi scriu o singură dată, lucruri frumoase, simţite. Mai sunt însă şi cei care mă agresează cu propuneri, se dau amorezaţi, iar cînd văd că nu răspund deloc la ele, se desprietenesc şi fug în alte zări virtuale, cu mai puţin ghinion amoros. Între timp, mai înregistrez o voce, mai dau cu o pensulă un fard, fug la jurnal, e 6 seara. Copiii îmi dictează ce nu mai e prin casă, intru la magazin, cumpăr, plătesc, car plase, parchez, urc 7 etaje pe scări. Uneori, tot ca ieri, acasă mă aşteaptă o surpriză. Casa e bec, spălat pe jos, strîns totul, iar masa e pusă, bigudiurile au gătit, mă aşteaptă să mîncăm, mi se pune un nod în gît cum stau aşa, cu plasele în mînă, în dreptul uşii, ptiu ce copii mişto am crescut, bine faci, bine găseşti, mă pupă, mîncăm, povestim, mă tot minunez ce deştepte sunt, ele strîng masa, eu plec la sală sau la vreo programare, ajung tîrziu acasă, ele se pregătesc de culcare, povestim, îmi fac un ceai, mă aşez la calculator, e deja noapte. Altădată nu plec nicăieri, dar pun la spălat, gătesc, strîng, tot noapte se face cînd reuşesc să mă liniştesc şi să mă apuc de scris. Iar notificări, comentarii, mesaje, încerc să împac pe toată lumea şi să mă aşez la scris, e trecut de 11 jumate, dar dacă am în cap o poveste care mă scrie ea pe mine stau şi o aştern, cîteodată se face 1 pînă termin, alteori abandonez căci nu văd bine ecranul. Scot din priză wirelessul, să nu ne radiem la cap şi mai mult. Mă spăl, demachiez, cad în pat, aprind veioza şi deschid o carte, oricît de obosită aş fi, trebuie să citesc măcar cîteva pagini zilnic. Închid cartea, mă uit la ceas, peste cîteva ore sună alarma. Mă scormonesc în cap, oare ce nu am făcut azi? Nu am vorbit cu piretena mea, nu se supără, mă iubeşte şi ştie, nu am sunat doctorul să îmi fac papanicolaul.Vreau să am timp să citesc şi să scriu, nu am timp să citesc şi să scriu, îţi spun şi tu zici ştiu, o să ai, zici.  Îmi amintesc, cu ultimul colţ treaz de minte, că un om îmi spusese că atîta zbucium n-a mai simţit din La vulturi, cum o chema pe aia, Agripina, da, aşa îmi ziceau şi nişte prietene la mişto, fa, tu eşti Agripina modernă, cum îl chema pe fi-su, Păunaş, parcă, Păunaş…  Şi alunec frîntă într-un somn adînc şi fără vise. La 4 mă trezesc să merg la baie, mă aşez la loc în pat, dar somnul mi-a sărit, iar textul neterminat începe să mi se întrupeze în minte, mînuţa care scrie la mine în cap se porneşte, scrie, scrie, eu încerc să o opresc dar nu mă ascultă. Se linişteşte singură după vreo oră, socotesc că mai am o oră pînă sună ceasul, fac cîteva exerciţii de respiraţie şi relaxare, adorm la loc cu gîndul că mai am aşa de puţin pînă mă trezesc. Sună alarma, ţîîîîr.

O să mă odihnesc destul cînd o să mor, îmi spun. Şi o iau de la capăt.