Mie când îmi place ceva excesiv, mi se ridică părul pe ceafă şi în cap. Fir cu fir. Simt cum se zgribuleşte pielea, din cap în jos, pe mâini, apoi mi se face brusc gol în stomac şi în cele din urmă senzaţia coboară în picioare şi se scurge prin tălpi.
În seara asta, Edvin Marton a reuşit să îmi ridice tot părul din cap cu vioara lui. Edvin Marton o are mare – pasiunea de a cânta. Cântă cu bucuria cu care mai cântă Goran, de exemplu. Cu extaz în ochi şi zâmbet larg pe faţă. Nici vioara- un Stradivarius, ăfcors, nu o ţine ca alţi violonişti. O ţine ca pe o iubită, o leagănă, o mângâie, îi ia limba în gură şi îi face copii. Pe scenă valsează cu ea, mişcă din coapse, îi declară amor, apoi ură, striveşte arcuşul de ea, o zdrobeşte, o frământă, o alină şi o ia de la capăt, dirijează orgchestra jucăuş, apoi dirijează sala, coboară, flirtează cu spectatorii, se aşază cântând pe scaun lângă ei, se plimbă prin sală şi apoi urcă la loc pe scenă. Spectatorii îl adulează. El îşi adulează vioara.
În seara asta, vioara Stradivarius a lui Edvin Marton face sex cu creierul meu. Fiindcă, am mai spus, sexul e în creier.
Edvin Marton cântă de rupe arcuşul şi eu stau în sală cuminte şi ascult cu tot părul ridicat pe mine şi cu ochii închişi şi mă gândesc ce loc urât ar fi lumea fără muzică. Mă gândesc la primul om care a auzit un tril şi a înţeles că aia e muzică. Şi apoi a imitat-o. Şi a inventat muzica. Mă gândesc la primii oameni care au confecţionat instrumente de cântat şi le sunt adânc recunoscătoare. Lumea ar fi un loc tare urât fără muzică. Nu îmi imaginez viaţa mea fără muzică. Pe mine muzica mă scoate şi mă bagă din şi în orice stare. Oricât de prost aş dormi noaptea, în drum spre muncă cânt la volan în gura mare şi ajung bine-dispusă şi fericită. Aud aminele cum îmi dansează în creier.
Carevasăzică stau şi ascult cu ochii închişi şi vioara Stradivarius a lui Edvin Marton mă aruncă într-o livadă înflorită. Eu stau pe spate, iarba e înaltă şi unduie în bătaia vântului. Printre crengi, soarele mă mângâie pe obraji. Apoi mă trezesc alergând într-un lan de grâu copt cu maci, până la brâu. Şi pe o plajă, la apus, cu valuri line, care foşnesc.
Când deschid ochii, observ că Edvin Marton chiar o are mare. Fără să vreau observ, aşa cum, atunci când eram mică şi mă uitam la balet, nu îmi puteam dezlipi privirea de prohabul balerinilor, care îmi părea grotesc şi hilar. Edvin Marton e un balerin cu un Stradivarius în mână, care cântă şi dă din şolduri ca un zeu.
hani, Postarea următoare:
şedinţe cu părinţii
e bo$$ :))
cam…ludic. ma rog, atata timp cat asociem toata treaba cu jocuri secsuale.
…tre` sa fii de acord ca l-a asortat pe Paganini cu un slit la fel de sclipicios. Acu` sincer sa fiu, nu ma simt deloc complexat …da` sa fiu al naibii daca as umbla cu sclipici la slitu` blugilor, oricat de bine as face ceva.
De la dat cu sapa la zburat pe luna, indiferent.
Ma rog, trecand de consideratiile astea, l am auzit pe fratele Marton si pot sa confirm ca pasiunea e al naibii de mare. Se aude asta…ca de vazut n-a putut fi vorba cu bilet de 50 de lei.
:))))
chestiune de gusturi, sclipiciul. acum nu avea, era la costum sobru, dar stramtut. :)))
Ma repet 🙂 scrii foooarte fain , direct si cu seva
aaaa, pasiunea. 😉
imi plac oamenii care ,simt atata placere in lucruri marunte.
sau ma rog socotite marunte de majoritate.
la mai multe texte de genul asta!
o fi avand-o, dar pe asta l-ai auzit? (…si mai ales: l-ai vazut?)
https://www.youtube.com/watch?v=70EvLqYvJks
na, ca m-am starnit 😛 https://www.youtube.com/watch?v=Nkgezt05MOE