conduc singură prin ploaie și simt pentru prima dată că sunt așa de obosită că aș putea adormi la volan. trebuie să ajung la București și apoi dimineață mai departe, să mă întîlnesc cu ea, cu marea mea. conduc și plouă, mi-e foarte liniște. îmi place japoneza de sub mine, îmi place cum zvîcnește și se întinde, îmi place cum se așază-n curbe, cum mugește și se aține. la Posada, un accident blochează drumul, văd șirul de mașini așteptînd și nu mă enervez, ci mă bucur. cobor  geamul, inspir aerul umed și proaspăt, sting motorul și închid ochii. ațipesc, liniștită. visez chiar, un vis decolorat și destrămat, ca toate visele din ultima vreme. mă trezesc lin, cînd aud zgomot de pneuri pe asfaltul ud. și sunt neverosimil de odihnită. am dormit poate 30 de minute, acolo, prinsă în ambuteiaj, la volan, cu frîna de mînă trasă, în uguit de păsări și zgomot de sirene de ambulanță, am dormit și mi-am resetat creierul obosit. cînd plec mai departe, nu plec, ci țîşnesc. motorul urlă sub mine, muzica urlă în difuzoare și rulez, cu bucuria cu care conduc cînd conduc. primul cîmp cu rapiță mă ia prin surprindere, nu mă aștept la un galben atît de orbitor. încetinesc să trag cu ochiul și simt cum, fără voia mea, pe față mi se lăbărțează un zîmbet Duchenne. zîmbesc și conduc cu un ochi la drum și cu altul scufundat în galben, mi-e sufletul însorit de soare de pe jos, nu de pe sus, și dansează, dansează peste cîmpurile de rapiță și norii perfecți, de parcă i-ar fi pictat pictorul de nori Charmichael, care toată viața a pictat numai nori. nu mă mir că pe cer nu e soare, cînd e atîta pe pămînt. pînă și blocurile gri ale Ploieștiului, proiectate pe lămîiul incandescent, îmi par înduioșător de frumoase.

conduc, zîmbesc și cînt, fără să știu că mîine dimineață, pe autostradă, pentru prima dată după mulți ani, voi ameți la volan și mașinile vor începe dans de iele, la 140 de km la oră, voi trage pe banda de urgență cu inima la trap, cu atacul de panică înșurubîndu-se monstruos, în fiecare colț de creier rămas neparalizat de supriză. că voi scoate tremurînd un sfert de rivotril din pastilleroul cu Audrey Hepburn, nefolosit de ani buni, și îl voi pune sub limbă, așteptînd în parcarea plină să plece atacul, să nu mai tremure nimic în mine, ca să pot pleca mai departe. abia mai tîrziu, cu tot soarele pe față, cînd voi da autostrada pe cîmpurile Dobrogei, mi se va întoarce liniștea și mă va înfășura caldă, ca un șal de lumină. mă voi strecura pe nesimțite, printre dealuri verzi și cîmpuri galbene. și nu va fi  nimeni pe șoseaua care își unduiește coapsele firave pînă la contopirea cu orizontul, doar eu, voi trece prin sate cu case joase, de paie și lut și cerdace înflorite, prin crînguri înverzite crud și mirositor, mă voi așeza de-a lungul Dunării molcome dar umflate, pe care copii mici de numai o șchioapă vîslesc bărci mari de pescari, voi lăsa în spate stuf și păsări mari, de apă, care-mi vor  aminti cît de dor mi-e de Deltă. mă va uimi o broască ţestoasă oprită pe şosea, în plin cîmp, negrăbindu-se nicăieri pentru următorii o sută de ani, un fazan colorat, gata să îmi sară în cale, dar mai ales, mai ales o pasere măiastră, cu un penaj colorat şi strălucitor-orbitor, apărută de niciunde în drumul meu, o pasere cum nu am mai văzut niciodată, venită poate de pe tărîmul celălalt şi rătăcită printre ciulinii înfloriţi ai Bărăganului, zburătăcind în calea mea şi rănindu-mă cu frumuseţea ei.

mai tîrziu mă voi opri, hipnotizată de galbenul irizant, voi sări năucă-zăbăucă în lanul de rapiță naltă cît omul și luminoasă cît soarele, îmi voi deschide larg brațele, o voi strînge nu la, ci în piept, o voi sorbi și respira, o voi închide în iris și ventriculul stîng, îmi voi mînji blugii și nasul de culori, voi rîde și mă voi șterge, voi pleca mai departe cu sufletul hohotind, și de rîs și de plîns, nu știi că eu sunt ca împăratul Roșu, un ochi îmi rîde, celălalt îmi plînge, mereu. și voi conduce mai departe, tot mai departe, printre cîmpurile Dobrogei gîndindu-mă, poate, la Chira Chiralina, voi conduce pînă cînd drumul mi se va sfîrși în mare, iar ea, înfășurată în văluri de ceață subțire, ca niște fuioare, își va întinde brațele înșelătoare, brațe amăgitoare de ondină, să mă primească. și îmi va spune, cu șoapte de apă, unde mi-ai rătăcit, fiică risipitoare, nu știi că locul tău e aici?

iar eu, eu nu sunt decît ondina care a vrut să fie pămînteană dar nu știe cum să își smulgă din vintre dorul de apă.