Bate un vînt neverosimil de cald peste plajă. Noaptea cade neagră şi opacă peste partea asta de lume. E rece nisipul, iar eu stau adunată pe eşarfa albastră. În faţă, marea se zbate încetişor de mal, iar barca legată în faţa căsuţei pluteşte atît de lin încît pare că stă pe aer, nu pe apă. Un bec de sus, de pe coastă, din locul unde altădată era unitatea militară, aruncă o fîşie tremurată de lumină pe luciul întunecat al apei, singura licărire care sfîşie întunericul mat. Nu e nicio singură stea pe cer. Liniştea şi zăduful de dinaintea unei furtuni. Marea coace, în dedesubturi, o văd cum se înfoaie, se zvîrcoleşte, pufăie şi icneşte, se umflă şi dezumflă, în timp ce coaja îi rămîne nespartă de nicio creastă de val. La fel de bine poate fi şi iadul acolo, în adîncuri.
Stau întinsă pe un sac de dormit, cu ochii închişi. Prin geamul căsuţei răzbate glasul vesel al fie-mii, care chicoteşte cu prietena ei. Abia am închis cu cea mare, rămasă acasă, independentă, şi toate condiţiile liniştii mele sunt îndeplinite. Lîngă mine, pe plajă, bărbatul pe care îl iubesc, care mă chinuie şi pe care îl chinui de aproape 4 ani.
Cerul e împîslit. Şi-a tras oblonul de nori peste stele. Marea se izbeşte uşor, plici, plici.
E linişte în mine. Atîta linişte că vuieşte. Dacă m-aş asculta, aş auzi marea în mine ca într-o cochilie. Poate aşa se simte fericirea, de unde să ştiu eu? Iar pe mine fericirea mă face să plîng. Aşa că plîng, cu ochii deschişi larg, spre cerul negru. Îmi atinge cu un deget colţul ochiului umed, îmi soarbe lacrima.
Iubito, tu plîngi? De ce plîngi?
Iar eu nu ştiu de ce plîng. Poate că plîng de fericire şi tristeţe nesfîrşite, în acelaşi timp. Poate că aşa se simte tristeţea metafizică, de unde să ştiu eu?
Aşa că nu spun nimic şi mai plîng puţin, iar el mai culege două-trei lacrimi şi le soarbe. Uneori mi se încleştează maxilarele şi buzele se lipesc pe interior, sunetele se resorb şi nu pot scoate un cuvînt. Dar el o să continue să mă întrebe de ce plîng, iar eu o să continuu să tac, în vreme ce noaptea o să continue să cadă în partea asta de lume, grea, nesfîrşită, neagră.
Stau întinsă pe sacul de dormit şi mă întreb dacă mă va părăsi vreodată tristeţea pe care o car în spate de cînd mă ştiu. Dacă bucuria vreunei cărţi, vreunei iubiri, vreunei împliniri de mamă o va şterge. Şi ăsta e momentul în care ştiu că tristeţea asta nu va pleca de la mine nicicînd. Că va fi umbra oricărei fericiri. Că oricît de bine aş fi, voi fi mereu rău, acolo, înăuntru, unde doare surd. Că nicio rană nu dispare, chiar dacă cicatricea se estompează, că voi purta întotdeauna cu mine, în mine, pe mine, tot ce am fost vreodată, păpuşile mele ruseşti şi foarte tragice. Că fără ele, eu nu aş fi eu.
Şi sunt ok cu asta.
Pe cuvînt.
Ce-am mai debitat:
viaţa pre şi post facebook Next Post:
nu s-a schimbat nimic
Pai da. Cand zicea Cioran ca una e sa te simti singur in lume si alta e sa simti singuratatea lumii, l-am inteles perfect, desi cei din jur (include-o aici si pe mama) se uitau la mine ca la felul 14. Dar cred ca ce ai scris tu seamana bine cu ambele, asa se simt, una dupa alta. Hai ca m-ai trimis in lumea mea si eu am treaba in lumea tuturor. Pup!
Ma bucur ca lucrurile pe care le marturisesti, imi valideaza propriile senzatii. Nu toate, dar cele de aici o fac si tare mai aveam nevoie de asta. Omul de langa mine e minunat, dar nu intelege ca poti sa fii fericita, sau macar multumita si trista, fix in acelasi timp. O vreme m-am intrebat daca sunt defecta.
Nu vreau sa par patetica…pentru ca nu ma simt asa, dar tot trebuie sa iti spun asta: daca te-ai intrebat daca scrisul tau face bine cuiva si nu ai destule raspunsuri la asta, il adaug pe al meu: da, face bine.
Mă întreb mereu. Mulţumesc!
si daca te intrebi si daca adultii au nevoie de eroi adulti puternici care sa-i tina virtual de mana cand li se pare ca e greu si de netrecut, DA au! si daca tu ai ceva de-a face cu asta? Da, ai!
Să extragi fericirea din lucruri mărunte, dintr-un zâmbet, o floare, un gest , o zi caldă de vară, un răsărit sau apus ,pe care apoi să le convertești în energia cu care să-ți hrănești sufletul ……probabil că asta este o artă sau știință sau…..înțelepciune. Sau un refugiu, când vrei să dispari o vreme din tine. Mă preocupă problema dar deocamdată…..mă-nvârt in jurul cozii. Pe trăirile acestea rezonez perfect.
Mda.
Micul Golf cred ca pe toti ii aduce in aceasta stare….
Poate de aceea iubesc limba aceea de nisip si mirosul de alge amestecat cu un fin miros de peste ce vine dinspre barcutele pescarilor.
Timp de trei saptamani m am plimbat numai cu fii’mea peacolo.Trairea era aceeasi……
Exista acele stari neutre, fara defintie proprie sau, din contra, cu o sumedenie de definitii posibile. Stari albe – albul e o corcitura de culori amestecate in fel si chip – exista avele stari sincere, autentice si totusi stari fara definitie. Citesc Murakami si ma molipsesc de idei, una din ele spune ca lucrurile n-ar trebuie toate sa poarte un nume, ca si oamenii dealtfel, ar trebui identificate toate in functie de stari.
Love you, Petro!
Atat.
Foarte frumos. Ai o inteligenta si o sensibilitate rarisime pentru vremurile atat de prozaice in care traim. Ai grija cu ele si de ele, de acolo iti sosesc toate bunele si relele. Felicitari combinatiei genetice care te-a facut ceea ce esti.
mulţumescu-vă.
Poate ca marea starneste in noi ,cei de la munte,asemenea stari mai abitir decat in altii……
Aceleasi senzatii le am si eu,iubesc marea,iubesc aerul,mirosurile,zgomotul valurilor…….din pacate nu si sotul meu,asa ca vacantele mele la mare sunt din ce in ce mai rare…..
Tristetea ciudata fara motive,chiar atunci cand sunt fericita,sau multumita,implinita………un gen de plansu-rasu….
O Doamne cat imi este de cunoscuta,e o a doua piele a mea……
Sau a noastra,a celor ( asa cum spunea un prieten) ……normal de ciudati…