Trebuie că Heidi coabitează perfect cu ondina. Fetiţa muntelui şi fetiţa mării, simbiotice, siameze. Alfel s-ar sfîşia între ele.
Piciorul îmi alunecă pe piatra pe care am sărit, sunt leoarcă de transpiraţie, soarele e de trei suliţe pe cer şi de acolo mă izbeşte drept în moalele capului, anemiată cum sunt, dar nu mă las, urc pieptiş panta de douăzeci de grade, urc, transpir, inspir pe nas, expir pe gură, urc, urc. Parcă lui Sisif i-a fost vreo clipă uşor?
De cînd am ajuns sus, nu am auzit zgomot de maşini. Toate zgomotele şi miasmele oraşului au amuţit să facă loc izbucnirii de linişte de aici. Şi de mirosuri. Emanate cînd de iarbă, cînd de fîn. O mie de mirosuri ale aceleiaşi ierbi foşnitoare de august.
E o linişte plină de sunete care se preling încet, pe hipotalamus. Ţîrîit de greieri şi cosaşi în ierburile arse de vipie. Cîini care latră plictisiţi, pe la stîne. O şoaptă adusă de la două dealuri depărtare pe o pală de vînt cald, răsunînd de parcă ar fi fost rostită lîngă tine. O talangă a unei vaci cocoţate pe coastă, gata să se prăvălească, parcă. Un muget flămînd acompaniat de un răget de măgar aproape ironic. Şi peste toate, iar, ţîrîitul difuz al greierilor care tac doar cînd plouă.
Dedesubt, în coastă, doi bătrîni întorc fînul. Oameni aspri, trăitori ai muntelui, munciţi. Le dau bineţe şi îi fotografiez, deşi ştiu bine că fotografiile nu au miros. Îmi trec prin cap, fulgurant, toate amiezile de august la întors de fîn, opiniteala în zăduful miezului zilei, asudată şi obosită, furca grea în braţele înfierbîntate, bucuria înserării care cădea peste brazdele strînse şi căpiţele înălţate.
Mai jos e acoperişul imposibilului, cu vedere în curtea domnului profesor, unde i-am spus că îl iubesc prima oară, iar el a tresărit din tot corpul şi a tăcut. Imposibilul de atunci a devenit posibil şi din nou imposibil de atîtea ori că nici nu ştiu dacă mai doare.
Locul în care stăm are magie şi îi simt energiile bune în tălpile goale şi-n creier. Sunt eu şi munţii împrejur, iarba şi cerul. Mă uit cu jind la fiecare căsuţă în cap de deal, departe de lumea dezlănţuită şi tînjesc, tînjesc la un loc aşa, unde să mă aşez şi să scriu. Un loc mic unde să exist fără niciun contact cu lumea de afară. Nu mi-ar fi dor de oraş. Doar de mare. Mi-aş primi fetele în paturi primenite şi cu orez cu lapte proaspăt şi dulceaţă cu afine culese de mine de pe dealuri. Le primesc, însă, eu, pat primenit şi orez cu lapte şi dulceaţă, de la gazdă; o femeie ca mine, care ţine tot în spate cu o vrednicie şi naturaleţe pe care le admir cu toată inima.
Şi mă gîndesc, tăvălită în iarbă, la soare, că ăsta e locul unde o să-mi termin a doua carte.
(Şirnea, Casa Alinei, august 2014)
14 (paisprezece) Postarea următoare:
timpul
multam pt ceea ce tocmai m-ai inspirat sa fac
imediat dupa ce dau enter
Petrooo, ce bine imi pare ca ai tinut cont de recomandare, erau vreo 70 acolo pe Fb cand ai intrebat daca stie cineva de un loc frumos, retras, langa Brasov.. eu atata am scris Sirnea Casa Alinei. Ma bucur ca locusorul dar si gazda, s-au pliat pe muchiile sufletului tau <3
Mi-am găsit şi cartea acolo, mă aştepta de cîteva luni la munte. Şi cititori printre gazde şi musafiri.
E mică lumea. Cîteva mese.