plouă tare pe acoperiş, cu zgomot de tablă picurată. bigudiurile dorm, prăvălite în paturile lor, în camera curată a pensiunii. plouă tare, ca vara. deschid geamul. inspir adînc aerul umed şi proaspăt. dealurile dorm tăcute, iarba şi-a deschis porii să bea apa care curge din cer. o rîmă îşi târăşte alene inelele pe pavajul umed şi alunecos.

toată seara am fost absentă, de cînd am ajuns. prietenii noştii, proprietarii, amabili, s-au învîrtit în jurul meu fără rost. am fumat indiferentă o singură ţigară. am mâncat ceva uşor. nu am putut conversa, dar m-am prefăcut abil că ascult. în tot timpul ăsta mintea mea s-a jucat cu acelaşi concept. a derulat înainte şi înapoi atacul de panică avut la volan în drum spre încoace. şi cel de cu o seară înainte, la muncă. le-a desfăcut, bucăţi. e obişnuită cu ele, are sculele necesare.

de ce îţi e ţie cel mai tare frică? m-a întrebat terapeuta într-o zi. mai întîi m-am gîndit la copii. să nu li se întîmple copiilor ceva… aş înnebuni, practic. apoi m-am gîndit la urşi. la coşmarurile mele,  de noapte şi de zi. apoi la avalanşă. ea zîmbea. deci… de moarte ţi-e frică? da, dar nu de a mea. a zîmbit iar. ştii, mi-a zis, în facultate ne-au făcut un exerciţiu. profesorul de psihoterapie ne-a pus să ne gîndim la cea mai dragă persoană nouă şi să ne imaginăm că o pierdem. toţi am căzut în aceeaşi capcană. am notat pe foaia pe care ne-o dăduse, mama, tata, iubitul, soţul, sora, copilul… cine ce avea. el a trecut, a luat foile, le-a privit şi apoi ne-a zis… niciunul dintre voi nu s-a gîndit că cea mai dragă fiinţă vouă sunteţi chiar voi înşivă. să te pierzi pe tine e lucrul cel mai cumplit.

mă gîndesc azi că a avut dreptate. şi azi ştiu de ce îmi e cel mai teamă: să nu mă pierd pe mine.

atacurile de panică sunt chimie. descărcări puternice de adrenalină şi noradrenalină, deampulea. organismul reacţionează ca şi cum te-ai afla într-un mare pericol, deşi te afli într-una din cele mai banale situaţii de viaţă posibile. dacă ar fi doar chimie, cele 35,7 grame de venlafaxină, în fiecare seară, ar fi trebuit să rezolve problema. inhibitorii de adrenalină, anxioliticul. şi atunci?

îmi beau cea mai bună caffe latte  de la noi din lume pe terasă. nu mai plouă, mă mîngîie un soare timid pe creştet, pe păr, pe braţe. mă urc pe bicicletă şi pedalez. pedalez de parcă aş avea o destinaţie. iar destinaţia ai fi tu. aşteptîndu-mă zîmbind, zîmbetul ăla. duchenne, bineînţeles. pedalez şi vîntul îmi şfichiuie obrajii. tare mi-i şfichiuie, tare pedalez. urc dealul verde crud şi îmi inund retina cu verde de pe jos, albastru de pe sus. pedalez şi nu mă gîndesc la nimic. pomi, case, pensiuni se succed, tîc, tîc, de parcă aş sta cu nasul lipit de geamul unei maşini. ah, bicicleta mea e cea mai şmecheră decapotabilă. simt tensiune în pulpe şi trag şi mai tare. plămânii mei sunt zăpăciţi de aerul tare, au leşinat, şi-au revenit, vor leşina iar. pedalez şi zîmbesc. pedalez. calculez că sunt la vreo 5-6 kilometri de pensiune, poate ar trebui să mă întorc dar braţele şi picioarele nu mă ascultă. sunt iar puştoaică, călare pe biţa mea, prin păduri. fug de tata, de lume, de mine. mă afund în aerul înmugurit şi îmi golesc mintea de gînduri. pedalele care îmi ating tălpile sunt conectate direct la sistemul meu nervos central. îmi oblig mintea să conştientizeze că trebuie să mă ajute să respir. să pompeze sînge în aorte. să îl împingă apoi în vene, să distribuie oxigen neuronilor. să metabolizeze cafeaua băută mai devreme. să dea comenzi picioarelor să pedaleze.

sunt obosită dar nu mă opresc. de cînd mă ştiu, mă ocup cu forţarea limitelor personale. pedalez neîncetat. uite, iarba nu va mai fi niciodată atît de verde. mugurii copacilor nu vor mai avea niciodată mărimea asta. iubirea mea pentru tine nu va mai avea intensitatea asta niciodată. va fi mereu altfel, totul. eu. pedalez şi expir. pedalez şi inspir. mă dematerializez.

(aprilie 11, 2010)