toaca sună mărunt, mărunt. întotdeauna la fără zece, călugărul cu barbă arămie – fratele Traian, ia din uşa bisericii toaca cea mică şi o bate mărunţel. sunetul ei răsună dogit în curtea mănăstirii, chemîndu-i pe călugări la vecernie. soarele cade pieziş peste turla bisericii şi o lumină cernută se strecoară pe uşa deschisă şi prin ferestre. tot fratele Traian ajunge primul şi la strană şi începe cîntarea care se aşază peste lumina filtrată, peste sfinţii încruntaţi pictaţi pe pereţi, peste muşcatele din pridvoare, înşurubîndu-se uşurel, pe nesimţite, în tot aerul. ieromonahul Dimitrie se închină ca să poată pătrunde în altar – e atît de înalt încît trebuie să se aplece în tot locul. are părul lung, prins la spate şi ochi blajini. e prea tînăr, toţi sunt. bate cîteva mătănii, sărută icoanele cu buzele care nu vor atinge nicio piele altă decît a mîinii stareţului şi închide după el uşa altarului.în urma lui vin ceilalţi: 10 bărbaţi ca brazii, niciunul mai bătrîn de 30 de ani. au bărbi moi şi parfumate şi păr lung, ondulat. se aşază în absidă, în jurul cărţilor sfinte şi îşi încep cîntările, pe trei voci, toate de înger.
stau înfrigurată, adunată într-o strană de lemn, strivită de sfinţenia lor. suntem singure, noi trei, privitoare, profane, mici. îmi strîng şi mai tare eşarfa pe cap. nu vreau să îi tulbur. sfânta din mine creşte acum, sufocă tîrfa, o ceartă, o biciuieşte, o pedepseşte. îşi cere în locul şi împotriva ei iertare. o interzice şi o sublimă.
afară plouă iar cu stropi mari pe treptele de marmură pătate de petale roşii de muşcate. după slujbă fratele Traian o să ude tăcut ca o umbră, ghiveci cu ghiveci, în toate pridvoarele. va ieşi iar soarele şi va mirosi a sulfină şi mentă şi sînziene ude.
în niciun caz. Next Post:
the world is not enough (but it is such a perfect place to start, my love)
ce ar fi de admirat la oamenii astia?rutina protectoare de multe tentatii , castitatea sublima daca n-ar fi la fel de absurda, vointa de fier ,simtirea pura, ratiunea limitata de votul ascultarii?
am simtit dintodeauna in glasul omului o oarecare emotie,gingasie sau chiar afectiune cand era vorba de monahi.
m-a fascinat asta…si monahismul e fascinant in sine.
eram curios ce admiri tu.
eu unul nu inteleg castitatea , nu-i vad finalitatea, refuz ferm ideea ca nu poti fi sfant daca iubesti si te casatoresti .
si ma intriga ca mai mereu ne gasim linistea prin schituri si aproape niciodata in biserici de mir. oare de ce?
textul e sublim dar ma intriga.
cine sunt eu să judec pe altcineva pentru alegerile făcute? sigur că m-am întrebat cum fac, sunt atît de tineri, dar e lupta lor, au ales-o şi o duc.
locul ăsta despre care povestesc e de pe altă lume, oricum. o să scriu vreodată mai clar despre asta.
nu judecăm oamenii, discutăm despre optiunile lor.
una e sa stai o zi acolo, o saptamana , un an.
si alta e sa alegi pentru o viata.
am stat la manastire cand eram copil, dupa o saptamana mama m-a luat cu forta, cica incepea anul scolar, dar mie nu-mi mai pasa de nimic, probabil daca m-ar mai fi lasat 1 luna era prea tarziu.
Dar copilul nu are luptele adolescentului.
si cu toate astea copil fiind aproape ma indragostisem de o maicuta ,absolut platonic …
ideea e ca oamenii cauta mereu frumosul in ceva.
eu am tendinta mereu s-o caut in oameni.
acei tineri monahi au gasit-o altfel.
te rog mult sa mai scrii despre linistile tale.
fosta mea cumnata e sora la o manastire. maicuta e un grad superior. ea a mers acolo pt ca lumea asta e prea tulbure, deci motivele au fost (si) de ordin temperamental. asa a decis ea ca-L iubeste mai bine pe Dumnezeu. e sincera ca un copil si la fel de capoasa. si eu sunt capoasa si, in adancul meu, sincera ca un copil, dar lumea asta tulbure nu m-a speriat asa de tare. nu toti care aleg calea asta fug neaparat de nebunia cotidiana a laicului, unii asa gasesc de cuviinta sau in acord cu ei sa se sublimeze, pe ei cu toate ale trupului. ingenuncherea materiei. in cazul asta e vorba de vointa si o chemare inalta – asa trebuie si nu altfel. cale de urmat, soarta, karma, determinare… ii admir pe cei autentici, sunt creaturi deosebite. si mi-e dor sa-mi implinesc unul din visele mai vechi, sa-mi petrec un timp la o manastire.
Eu cred ca este un fel de abandonare a tuturor poverilor trecute, prezente si potentiale, o senzatie acuta de neputinta in a le mai duce in carca. Pentru un motiv sau altul, in lipsa respunsurilor la intrebari. Si-atunci alegi Calea ce are un singur scop si nu lasa loc de interpretari. Iesi dintr-o lupta cu multi si intri intr-o alta, doar cu tine insuti. Pana la urma ……e si aceasta o forma de desavarsire presupun