Femeia care vinde pîine e bondoacă şi zîmbitoare. E trecută bine de 50 de ani şi seamănă perfect cu toate femeile trecute de 50 ani care vînd pîine în oraşul acesta. Cu păr permanent, grăsuţă, rozalie şi binevoitoare. Lui Nistor îi face plăcere să o vadă. Îşi potriveşte nevoia de a cumpăra pîine cu turele ei. Vine apăsat, deschide uşa şi rămîne cu privirea ţintită în galantar. Ştie pe de rost ce se găseşte acolo. Jos, în vitrină, sunt foietajele, cornurile dulci cu lapte, care-i plac atîta şi plăcinta fragedă cu mere. Sus, în spatele vînzătoarei sunt rafturile cu pîine. E bună tare pîinea de aici, se face în spate, în brutărie, numai cît se vinde azi, niciodată nu prisoseşte. Lui Nistor îi place pîinea cea neagră cu seminţe, gustul ei uşor amar de tărîţă îi aminteşte de pîinea pe care i-o făcea mumă-sa, cînd era mic, la ei în sat. Acum nu mai are toţi dinţii şi nici păr în cap şi trăieşte singur într-un apartament dintr-un bloc de lîngă pădure, dar tot îi place să molfăie coltucul amărui. Îl alină.
Uneori, cînd ajunge Nistor la magazin, seara, nu mai găseşte pîine neagră. Sau, şi mai rău, o găseşte pe ultima. Vînzătoarea îi ştie năravul şi dă să îl amăgească.
- E ultima, aşa-i? întreabă el bănuitor
- Ei ultima, nea Nistore, ţi-aş da-o eu mata pe ultima? Mai am în spate, colea, vreo două…
- Adă-le să le văd, atuncea, că nu te crez, face bătrînul, clătinînd din cap neîncrezător.
Femeia dă a se duce în spate, dar se opreşte şi izbucneşte în rîs.
- Nu te pot duce pe mata, nea Nistore, ai dreptate, e ultima, doar nu suntem copii. Dar eu tot nu înţeleg, în ruptul capului, de ce nu vrei să iei ultima pîine! Ce-o avea? Tot ca celelalte-i tocmită.
- Nu îmi trebuie mie dacă e ultima şi pace! Nu îţi spusei că nu îmi trebuie nimic dacă e ăl dindărăpt! Păste 70 de ani am trăit aşa şi doar nu oi ajunge să cumpăr la bătrîneţe ultima pită. Ptiu, vai şi amar de zilele mele!
- Păi şi ce faci, bade, rămîi fără demîncare? îl întreabă, mereu, vînzătoarea bondoacă şi zîmbitoare.
- Rămîu, că nu oi muri pînă mîne, dar şi să mor şi tot nu o iau pe ha de pe urmă.
Şi face cale-ntoarsă în apartamentul lui de lîngă pădure, flămînd.
Se gîndeşte, în pat, cu maţele chiorăind: aşa l-o învăţat tătîne-su de cînd era mic. Cînd îl povăţuia cum să aleagă picioicile, în pimniţă. Sau să treiere grîul, pe cîmpuri. Să mîie caii şi să mulgă cele oi şi vite. Nistore, ce-i mai oablu ş-acătării vine primaş oară. La urmă rămîne numai ce-i mai urît şi mai prost. Să te fereşti de ce lasă altul dindărăpt, să nu-ţi trebuiască, tată, că ăla nu-i lucru bun, tu nu eşti om să te mulţămieşti cu ce-o lepădat altu, cu ce nu a place la altu, că ce n-o fost bun pentru altul nu a hi bun nici pîntru tine. I-o rămas întipărită în minte, aşa, vorba asta a lui tătîne-su şi nu a ieşit niciodată din ea. Lasă, că o fost şi cînd era să-i treacă peste povaţă, era gata-gata să se lase momit, dar s-o ţinut tare şi nu o căzut în ispită. Acum parcă îl trece aşa, din timp în timp, ca o părere de rău, uite, o rămas singur că s-o încăpăţînat să n-o ia pe Ilona, fata cusătoresei, dar nu l-o lăsat inima să treacă peste sfatul lui tătîne-su pe care abia ce îl îngropase. Ilona era ultima fată din sat nemăritată şi Nistor nu a vrut nici în ruptul capului să se însoare cu ea. Ceva-ceva cusur tot o hi avînd, dacă nu o luase altul înainte.
Ilona era o fetişcană oacheşă, cu cozile-nnodate şi ochi tare zglobii. I se scurgeau ochii după ea lui Nistor, cînd o vedea venind pe uliţă. Batăr dacă nu s-ar fi grăbit ăilalţi ficiori cu însurătoarea, dar una-două s-a trezit că nu mai avea de unde alege, rămăsese numai Ilona, care nu s-a dus după altul. Iar Nistor nu a mai putut s-o ia, după ce a rămas ultima nemăritată. Ce om era el să se aleagă cu ha de pe urmă fată din sat? Cum să trăiască cu ea într-o casă, să ştie că nu i-a trebuit nimurui înainte? Nu, n-a putut să o ia, în ruptul capului! Batăr să fi fost mai slută. Dar era chipeşă Ilona. Lasă că o fi avut alte hibe, prea îi jucau ochii ăia în cap, ce boreasă ar mai fi ieşit din ea? Aşa se alina şi acum Nistor, cînd îl năpădeau părerile de rău şi parcă îl lua cu junghi în partea stîngă cînd se gîndea că e tot sîngur, tot sîngur. Parcă îi era lehamite aşa, de sîngurătate. Să fi avut acum şi el un copchil care să îi ţie de urît, nişte nepoţi, ca tot omul. I-o zis mumă-sa să se ducă în alt sat, să îşi cate altă fată, dar nu îi dădea ghes inima, îi tot aţinea drumul Ilonei. Într-o zi, i-o zis tot mumă-sa că o vinit un ungur din celălalt sat şi o cerut-o pe fată, iar cusătoreasa o dat-o după el, ce era să şi facă, doar nu era să îi rămîie nemăritată că Nistor nu se putea hotărî. Şi dusă o fost Ilona. I-o părut rău şi nu prea. Era ultima de măritat, ălelalte nu se ridicaseră mărişoare încă. După aia a venit colectivizarea şi a plecat la oraş şi s-a făcut muncitor, baremi că la ei o ajuns tîrziu, în anii 60, era deja om în toată firea şi puterea, avea pămînturi şi animale şi toate celea, o lăsat-o pe mumă-sa căzută la pat bolnavă de supărare şi o plecat, ce să facă. Apăi fetele de la oraş nu i-or plăcut defel, prea erau aşa şi pe dincolo, sulemenite şi izmenite, niciuna nu i-o mers la inimă. Şi decît să o ieie numai să fie luată, mai bine s-a lipsit. S-a învăţat şi singur, îşi călca cămeşile dumineca, de mergea la cinematograf, de mîncat, mînca la cantina fabricii, o trecut viaţa, ce să facă, nici nu mai ştie cum şi nu s-a lipit nimnica de el. Apăi, nici tolomac de tot nu o fost, ţiitoare şi-o mai fost găsit, dar c-o hi, c-o păţi, nu s-a legat de mai mult de o ţîră de tăvăleală. Altfel, toată viaţa i-o dat ascultare lu tătîne-su şi o umblat tare cu grijă să nu ia el ce nu le-o fost de folos altora şi acuma femeia asta de la pîine era gata-gata să-l prostească, ba cu cornul ăl dulce cu lapte, de îi place lui, ba cu pita ha neagră, ‘tu-i resteul ei de muiere, fustă lungă, minte scurtă, că el are să moară şi nu are să ia nimic care îi ultimul! Şi mormîntul l-o fost ales şi grijit şi costumul şi pantofii şi prosoape şi batiste de olandă, pînă şi lumînări din cele bune, de ceară de albine, toate cîte are omul trebuinţă cînd se îngroapă. Şi a lăsat vorbă neamurilor să nu care cumva să ieie ceva ce o rămas la urmă, că nu o avea linişte în groapă şi s-o întoarce în chip de strigoi, că el e Nistor care toată viaţa o ales, nu o cules şi tot aşa are să se ducă şi pe lumea hailaltă!
(pictura: Nicolae Pătru- peisaj)
Ce-am mai debitat:
tot din carte Next Post:
nu sunt o mîţă leşinată!
sa-mi bag…trista rau…
într-o carte care mi-a plăcut mult, Sepulveda spune că sălbaticii din junglă, după ce spuneau o poveste, plecau, să nu fie întrebaţi nimic şi să nu fie nevoiţi să mintă.
aşa ar trebui să facă toţi povestaşii.
nici nu vreau sa intreb….iti dai seama..poate fi una reala…si atunci e doar trista sau…mai rau ..poate fi imaginatie…si atunci e si mai ciudat
povestea e construită după una reală.
atunci e ok…din pacate, sunt momente in care “viata bate filmul”
adică dacă era ficţiune, nu era ok? că nu înţeleg. ce importanţă dacă o poveste este sau nu reală, atîta vreme cît e specială sau bine spusă?
Mi-a placut mult, un text scris foarte bine! parca ai intrat in mintea lui Nistor
păi am intrat.
mulţumesc!
Se vede ca esti ardeleanca, m-a pufnit rasul cand am citit despre “picioici”. Mi-a adus aminte de copilaria mea, intr-un sat pierdut (si nu e o figura de stil) pe langa Fagaras.
Frumos scrii, imi place. Sa iti cumpar cartea cand o sa iasa, daca se poate cu autograf. Am un prieten bun in Bucuresti, poate reuseste el sa vina la lansarea cartii, pentru ca eu sunt … departe rau.
cu mare drag. ea va exista în varianata ebook, oricum.
cît despre ardelenisme, moşul e ardelean, cum să fi vorbit altfel?
Am incercat sa citesc carti in format electronic, dar nu au acelasi farmec. O carte pe care nu poti simti si nu o poti atinge este … fara suflet.
atunci, rămîne să vină prietenul. noroc că există poştă rapidă pe lume!
Prietenul e motociclist ca si mine, poate vine aici pe doua roti
. A mai fost odata, sper sa mai vina ! Vorbind serios acum, cand o sa postezi data si locul lansarii in Bucuresti sper sa ajunga pe acolo, daca nu o comand de pe internet.
păi o să anunţ, absolut. una dintre ele va fi sigur la Bookfestul din mai, de la Romexpo.
mulţumesc din suflet! dacă o să mă vreţi la Ploieşti, vin şi la Ploieşti! dacă nu, Bucureştiul e aproape!
la mine e ca un facut…cand intru pe aici sa citesc una alta….dau numai peste povestiri cu tenta erotica…sau cu legatura catre unele cu tenta erotica…
cand am citit “picioci” mi-am adus aminte de o reteta de la Radu Anton Roman….”gulas cu picioci”…inainte de reteta propriuzisa are 2 pagini de povestire-educatia sexuala :))))))))))
Te tot citesc si nu ma satur , acum incerc cateva randuri . Plina de romantism , cu regionalisme si arhaisme , povestirea ta aminteste putin de melodia cu Constantin care a plecat la Bucuresti . Sigur o sa ai succes cu cartea , poate ajungi si la Ploiesti , la biblioteca “N.Iorga” se fac lansarile de carte ; este un director nou , dna.Mihaela Radu , fostul director prof.Nicolae Boaru a decedat anul trecut in vara .SUCCES !
de unde si vorba ” ce eu sunt ultima gaina din gostat?”
exceptional, te duce in timp, parca si vezi aievea. chiar daca ma repet – EXCEPTIONAL
mulţumesc, roşie ca focul.
Frumos scris. Foarte frumos
plecăciuni.
Tind să cred că puţini sunt cei cu viziune, dar şi mai puţini sunt cei care o pot aşterne pe o pagină, chiar şi virtuală. Am sorbit fiecare clipă descrisă cu un zâmbet permanent în colţul gurii.
Pentru mulţi dintre noi, bătrânii au devenit invizibili, fără pic de valoare. Şi totuşi, am avea atâtea de învăţat din trăirile lor dacă ne-am acorda timp să îi ascultăm de-adevăratelea…
Sincere felicitări pentru stilul pe care îl abordezi. Scrii foarte frumos. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi altceva!
eu sunt cea care s-a făcut mereu pe sine să creadă altceva… dar acum sunt pe un drum, uneori îmi vine să o rup la fugă înapoi, dar cu o carte în tipar, alte două în lucru şi un site citit de mii de oameni, nu prea mai am cum… :))
îţi mulţumesc. constat pe zi ce trece că am cititori minunaţi şi sunt foarte fericită.
Un scriitor minunat atrage după sine cititori care i se aseamănă la suflet. Mult succes în continuare, Petronela!
Mulţumesc din suflet!
Pentru consistenta povesti trebuie lamurit un amanunt:
da’ cu tiitoarele cum era dom’le?.. cu tiitoarele cum era?.. erau proaspete? sau erau ultimele de pe raft?.. scumpe? sau dincolo erau mai ieftine?
Fain! Fain! Fain!
mulţumesc!
Off, la un lucru tot nu s-a priceput Nistor. Ca el a fost ales, dar fata nu avea cum sa vorbeasca prima… Tare trist.
Mi-a mers la inima, ca tare bine le mai zici… siiii… cel mai important amanunt.. 2 carti in curs de aparitie?! oau…cat mai repede!!! Le vrem!!! <3
păi mai e oleacă, nu vor fi aşa, subit.
Tot ce citesc scris de tine imi place tare! Incredibil cum , la 37 de ani , poti sa scrii o poveste atat de frumoasa despre batranete si trairile ei ! Sunt sigura ca , in scurt timp , multi oameni “or sa te stie de undeva”…si nu de la televizor . Ne vedem la Bookfest !
mulţumesc mult. e destul de simplu, să ştii, trebuie să fii foarte atent la ceilalţi, ca să poţi scrie despre orice.
ne vedem la Bookfest!
un zambet spart si ofilit
de-atat’asemanare.
mai ai in cap,acea manuta
sa scrii o continuare???