sălbăticirea e o formă de supravieţuire, îţi spui. sălbăticirea e bună, deci. metamorfoza aceasta te avantajează, nu-i aşa, ai fi putut să te trezeşti gîndac într-o dimineaţă, ce scîrbos şi să te ucidă cu un singur puf de baygon, nu din răutate ci din neglijenţă, dar tu te-ai trezit panteră neagră cu fiecare fibră încordată, pîndind să nu fii pîndită, atacînd să nu fii atacată, serios acum, pe cine a omorît un pic de self-defense, e ca la tai-chi. (sau era tae-bo?) şi apoi felino-fobia nu s-a inventat, sunt precisă, nimeni, auzi, nimeni nu are fobie de pantere. nici măcar hrana lor.
e o dialectică şi în asta. în sălbăticire, vreau să zic.
mai întîi am avut unghiile tăiate scurt. în carne. pe vremea aceea nu cunoşteam vreo mişcare abilă, agilă, trebuie că aveam tot atîtea vînătăi cîţi ani, tata semăna doar uneori cu mine cea de-acum, deşi am încercat cu disperare să evit asta, dar au zis-o şi şamanii, ne naştem fix pe aceeaşi treaptă de evoluţie cu părinţii noştri. desigur, chestia asta te înnebuneşte puţin, mai ales că te-ai străduit atît s-o eviţi şi ascunzi, nu, eu nu sunt părinţii mei şi în final poţi ajunge chiar mai rău decît atît.
apoi cînd mă uit în oglindă îmi văd sufletul descărnat, lipit cu bandă adezivă, heeei, îl strig, frankenstein, oricît te-aş resuscita tot gălbejit arăţi, tot mort, mai ţii minte cînd tu erai frumos şi eu urîţică, eu te împărţeam felii cu generozitate, ăluia mort i-am dat bucata cea mai mare, o fi dus-o cu el în mormînt, o fi putrezit, cine a mai căutat-o cînd aveam atîtea altele de făcut. ce a rămas după s-a tăiat egal, frăţeşte, s-a risipit, s-a calcinat, n-a mai rămas nici praful, apoi pune-te şi reconstruieşte, nu poţi trăi fără suflet, nu vezi că de aici vine şi adejctivul neînsufleţit, cine vrea să fie neînsufleţit între însufleţiţi? acum tu eşti urît şi eu mult mai frumoasă, cum naiba vine asta. păi vine, cum a zis şi machioza, tu nu ai riduri deloc, ai avut o viaţă uşoară, primele care apar sunt ridurile de tristeţe, că nu se mai oxigenează epiderma cum trebuie, inima pompează către organele interne care sunt în suferinţă, aşa e, am avut o viaţă uşoară, nu am fost tristă niciodată, de aia am pielea aşa de întinsă. nu i-am zis că ridurile mele sunt toate pe interior. ia fierea, de exemplu, nu mai ai de unde, a luat-o chirurgul mai demult, într-o iarnă. ia-l pe frankenstein, sărăcuţul, nu ai de unde, l-au luat alţii în toate anotimpurile, l-au lăsat afară, cum las eu scaunele de răchită pe terasă şi la primăvară trebuie să le arunc că s-au degradat. nu-i nimic, îmi iau altele noi, de la praktiker. de oi avea cu ce.
nici măcar nu e vreo psihologie complexă la mijloc, desigur, victimele ajung uneori călăi. deseori. abuzaţii, abuzatori. it’s a classic. ai putea spune că totul e să îţi dai seama de asta, să poţi sta la semafor, să te uiţi cu luciditate în retrovizoare şi să vezi monstrul care se ascunde sub pielea frumoasă, fără riduri, dar nu e aşa, ţi-o zic eu. îl vezi. îl priveşti în ochi, îl strigi iar, frankenstein. aşa. şi?
te poţi detesta. te poţi şi ierta, la o adică.
poţi recunoaşte fiecare greşeală, de fiică, de mamă, de femeie. te poţi autoflagela sau te poţi lăsa biciuită. dar nu te mai poţi lăsa. nimănui. eşti panteră, de-acum. eşti on the motherfucker. metamorfoza e gata, fiecare sfîşiere a durut tot mai puţin, fiecare aprindere a fost tot mai puţin intensă, îmblînzirea e tot mai puţin verosimilă, unghiile sunt gheare şi zgîrii chiar şi atunci cînd vrei să mîngîi.
(acest text face parte din volumul O să mă ştii de undeva, apărut în aprilie la editura Herg Benet)
happy hunting or happy keeping the den safe? 🙂
(pardon de limba lui miller, dar nu pot citi despre feline fără să mă închipui lângă năucii de pe nat geo care păzesc naşterile leoaicelor în boscheţi… here comes the third one. she’s exhausted.)
nu am cum sa pardon limba lui miller. pe care il ador.
Superb. atat de adanc mergi, atat de usor etalezi aceasta introspectie, viteza cu care esti culme si apoi abis ma castiga, ma pierde.