Io mi-am dat seama. Poa’ să se pună împotriva mea toate piezele rele, toate farmecele şi anatemele, că am om. Pe Dumnezeul meu. Cum mă iubeşte El, nu există!
Aşa, să îţi zic.
Vasăzică mă iubeşte. Ştii cum, nu? Ca pe copilul lui. Şi eu proasta, ţăranca, vita, credeam că e complet neatent la mine. Şi cînd îşi aminteşte, mi-o dă gură, aşa, preventiv. Şi ce L-am mai hulit. Şi negat. I-am zis, băi Dumnezeul meu, nu ai obosit? Nu îţi ajunge? Focusează-te puţin mai încolo, panoramează şi tu un pic, poate are nevoie de un miracol domnul din stânga, ca să cîştige la loto, poate doamna din dreapta e bolnavă şi trebuie s-o vindeci. Blasfemie! a scrîşnit printre dinţi, dar io, mai proastă ca o bordură, nu am înţeles ce a vrut să zică autorul. Şi i-am urlat continuu, ani de-a rîndul. Băi Dumnezeul meu, mi l-ai omorât pe ăla de-l iubeam io cel mai tare de la noi din ţară, lasă-mă naibii acum, ce mai vrei? Fără să ştiu ce zic de fapt. Şi săream pe El să îl sufoc, cum am văzut eu pe animal planet că sare leoaica pe botul bivolului pînă îl asfixiază, aşa mare cum e. Dar El nu e bivol şi nici eu leoaică. Şi tot luptându-mă io aşa, să îi mai iau aerul, să îl mai determin să se uite în altă parte, m-am luat cu sufocatul şi am omis să văd că Ăla avea altă treabă cu mine. Şi că moartea răposatului pe care i-am urlat-o atît a fost poate unul dintre cele mai bune lucruri pe care mi le-a propus, aşa, existenţial vorbind. Şi cum eram eu ocupată cu scuipatul de adevăruri crude cînd nu creşteam copii şi iubeam fatalist, am neglijat şi câtă grijă a avut de mine continuu şi cît m-a iubit. Cum m-a făcut El nemuritoare şi m-a scos dintre valuri. Şi apoi de sub zăpada, cînd mă împăcasem că aia e, o să mor sub avalanşă, sufocată eu ca bivolul de pe animal planet. Şi cînd se făcuse cald şi întuneric, l-a trimis pe ăla pe care tot El îl pusese să mă ducă acolo, să mă scoată de sub zăpădă, înainte cu puţin să fie prea tîrziu. Şi când am ieşit, am zis bogdaproste, dar cu juma de gură aşea, că m-am enervat pe ăia că m-au făcut ştire şi am neglijat iar că sunt vie. Şi mi-a îngăduit să cresc singură doi copii şi s-a îngrijit să am continuu tot ce trebuie, fără să îmi calc sufletul în picioare. Şi mi l-a dat pe T. ca să aibă de ce să mi-l ia, să îmi arate că dacă mă scăpa din mână şi mă lăsa de capul meu ajungeam şi eu una acră şi tristă, tîrînd prin lume după mine 5 copii din trei căsnicii ale lui plus doi ai mei, aşteptându-l să aterizeze acasă de la amante. Şi apoi mi l-a dat pe bărbatul nesăbuit, ca să îmi reamintesc senzaţia aia leşinătoare că iubesc şi sunt iubită pe bune. Ocazie cu care am ridicat şi eu ochii din aroganţa şi neştiinţa mele şi i-am zis, mersi Coaie, te-ai revanşat în sfîrşit şi Tu, chiar mă întrebam cât mai ai de gînd să o arzi tartor cu mine. Poate de aia mi l-a şi luat, că prea mi s-a părut că îl merit pe ăla şi toată fericirea aferentă. Şi în loc înţeleg cam cîtă treabă a avut El cu mine şi să îmi asum odată iubirea pe care mi-o poartă, eu am blasfemiat iar şi mi s-a părut că e meritul meu cumva, că uite cît am suferit şi ce suflet ciobit am, normal că o să apară unul cu superglue-ul în buzunarul din spate, să îl facă la loc. Şi apoi mi-a dat cel mai important lucru -capacitatea de mă uita prin ceilalţi ca prin nişte geamuri spălate, să le văd direct în cap şi în intenţii. Şi a simţit continuu, mai bine decît mine, cam ce ar trebui să fac eu cu existenţa asta. M-a lăsat de capul meu, cînd a văzut că nu mă pot opri din scris, dar că nici nu îmi asum că asta e treaba mea în viaţă. Şi-a rîs de mine de cîte ori am venit tristă şi cu sentimentul că sunt o ratată bună de nimic pe lume de la vreo lansarea de carte care niciodată nu era a mea. Şi apoi şi-a zis, ia să îi arăt eu proastei că poate, că ştiu de visul ei şi nu îmi bat joc. Şi jap, mi-a umplut bătătura, de m-am trezit citită de mii de oameni şi cu iminenţa lansărilor ălora şi chiar mai mult decît atît, de încă mă uit spre cer şi îi bat obrazul, păi bine, Moşule, aşa, deodată?
Aşa, şi acu că mi-am dat seama, ce fac cu ea? Nu cu seama, cu epifania. Am stabilit că Dumnezeul meu e cel mai mare fan al meu. Că mă iubeşte. Şi nici nu o să mă părăsească, nimic. Aşa… şi? Păi nu am avut dreptate eu să îmi pun status Maria Magdalena 2.0? Am avut, dar nici nu am ştiut câtă, că aşa păţesc continuu, mă luminez numai după ce se-nserează.
Îţi spun sincer, cam greu de dus epifania asta. Mă cam… copleşeşte aşa. Mă încurcă oleacă. Că io nu sunt obişnuită cu modelul ăsta de dăruire. Trăiam liniştită în negarea mea şi apoi am împins sinapsa. Acum le-am zis ielelor, demonilor, piezelor rele, ursitoarelor, vrăjitoatelor, vade retro, să le fie clar, că la mine nu mai au cum. Că am Om. Fiul Omului.
stilul de viaţă care ucide Next Post:
nu, dragă, nu te deranja să mă mai iubeşti
strigator la cer de bine scris …nu stiu daca ai trait momentul in care te simti usor, extraordinar de usor, imponderabil , cu o liniste si impacare sufleteasca profunda , netraita , dureaza doar cateva secunde, o data de doua ori in viata se intampla , se zice ca atunci coboara sfantul Har catre tine ….
thereisbutone !
nice 1
onoreaza-ti mai mult fiinta.asa cum te onorezi pe tine asa il onorezi si pe El.pana una alta, renunta la aprecieri de genul “vita”, “taranca”, “mi-o da…gura asa preventiv”.
:).limbajul este o putere.
Doamne ajuta.
exact asta cred şi eu, că limbajul este o putere. la fel cum e şi autoironia.
iar aici proastă e un alint, iar ţărancă nu a fost niciodată o jignire, eu sunt ţăranca, m-am născut, precum veşnicia lui Blaga, la sat.
uite, vezi, DE-AIA!! ca dupa “de-aia” urmeaza o lista prea lunga si acum nu am putere sa o insir. dar, DE-AIA!!!
si, multumesc!
eu ţie, ştii tu. mi-eşti foarte dragă
! ! Da
ce sa faci? Sa te bucuri, sa ingadui…sa indraznesti
să îndrăznesc mai tare? nu sunt cam prea îndrăznită?
numa’ man sa nu fii prin preajma ta…
(Y)
vă e frică de mine, aşa?
Nu stiu cum esti, cine esti si doar de curand incerc sa aflu ce faci. Dar stiu ca scrii intr-un maaaaare fel. Care-mi place de mor. Motiv pentru care am sa te citesc in continuare.
naaa…ai un buton de autoreglaj care functioneaza ca ceasul elvetian
original
dar eu n-as fi folosit “mersi Coaie” nici daca eram mort de beat.
Insa eu nu sunt nici original, nici inteligent nici altruist .
La urma urmei de ce as fi generos?Putinele idei bune lucrate de cei 12 neuroni furiosi ai mei ,se cearta intre ele.
Oricum, nu trebuia …dar na de-acum ai zis-o….
am zis şi mai rău. iar Bunuţul e un tip cu simţul umorului, sunt precisă, mă uit la mine şi la viaţa mea şi mi-e clar.
mi-a placut la nebunie faza cu “mersi Coaie”. ce apropiere mai mare de Cel dupa al carui chip si asemanare suntem alcatuiti? si, oricum, simtul umorului tot de la El ne e dat intru izbavire, ca doar nu Inchizitia si fundamentalismul!
exact, ţi-am zis, eu sunt precisă, precisă că are cel mai mult umor din galaxie!
oricum ar suna asta, pe mine nu mă deranjează deloc ca fetele mele să mi se adreseze fratern, nu filial, chiar încurajez asta.
mai ales atunci cînd e dublat de un simţ al umorului cum avem noi în familie, care ne gratulăm cu tot felul de epitete haioase. iar altfel, dragostea mea maternă trece peste orice, dar absolut orice, e verificat!
de altfel, literatura e plină de exemple în care fii îşi strigă mamele altfel decît filial. ia-l pe Salinger, bunăoară, Zooey (în Franny şi Zooey) îi spune mă-sii “grăsano” la trei replici, însă cu drag, ca formă de alint. căci tonul face muzica. iar ăsta e primul exemplu care mi-a venit acum în minte, dar mai am o mulţime.
simtul fraternitatii in raport cu divinitatea denota o apropiere absoluta la care eu inca nu am ajuns desi ma straduiesc cateva minute pe zi
tare mult ma bucur ca am dat de tine prin praful asta…
mi-ai dat azi si add pe fb, acum e tabloul e complet .
Pe Salinger nu l-am citit din pacate, decat in aia cu secara , … in fuga , pe laptop si asta de snob ce sunt.
E seara iara, te citesc si-ti strig….cum poti sa scrii, femeieeee!!!! Bunutul e mandru de “protejata” lui.
sper. că dacă nu îi bat obrazul cînd îl văd :)) mulumesc, tiza mea!
Wow! Manuiesti condeiul mai ceva ca tamburul major bastonul!
Tare, tare de tot din toate pdv-urile.
Chapeau!
Un preot spunea odata ca nu Dumnezeu se supara pe noi si ne paraseste, noi ne suparam pe el si-l indepartam din viata noastra. Sigur, e greu sa fii intelept cand viata e dura, dar cred ca Bunutul e tare fericit ca ti-a trecut supararea si nu mai lupti, cu tine si cu el :). Esti un om tare frumos. Si cool, pe deasupra :).
Cica “Viata te rasplateste la merit, nu la nevoie!” sau in termeni biblici “Ceea ce ne duce la succes e binecuvantarea Domnului, nu durerile pe care le suferim”….
Like pt postul asta!
mulţumesc
Esti atat de vie :))
In sfarsit!!!! Ti-ai dat seama. Ma bucur pentru tine.
Ti-ash recomanda un film si niste carti (pe care poate le-ai citit) dar creca risc sa fac pe desteptu cu tine si nu-mi permit.
Oricum, daca ti-ai dat seama de treaba asta chiar esti okay!
pînă acum nu prea eram, ha? :))
erai prea prinsa in “drama” – sau cel putin asa te-am perceput citind aici. erai okay. dar esti mai okay acu. si maine o sa fii si mai okay. si tot asa.
Of, Petronela! Aşa mă doare inima acum, de parcă eu a trebuit să-mi smulg mărturisirea asta. E adevărat, Il ai pe el, pe Fiul Omului. Îl avem toţi, chiar dacă de multe ori ne pare că ne-a uitat. Lucrurile bune abia acum încep. Să dea Dumnezeu să fie din belşug numai bine pentru tot restul vieţii!
tuturor, nu numai mie!