Umblam aşa, prin aerul desfrunzit şi neverosimil de cald, pe stradă în sus, spre capul satului, spre şoşpătak. Aşa îmi vine, să mă ridic de la mesele astea festive, să o iau unde văd cu ochii, în zare. Mama-mare ştie. Îmi zice şi acum: unde te duci, pe câmp, nu? Aşa faci, de câte ori vii, umbli de nebună pe câmpuri. Aşa fac, mamă-mare, umblu de nebună pe câmpuri. Mama mare are aproape 90 de ani şi ochii albiţi, abia mai zăreşte cu ei, dar mă simte cu mintea trează încă.
Păşesc pe asfaltul cald şi indiferent prin văzduhul galben şi tu păşeşti lângă mine. Strâns. Eu merg în faţă, fără să te privesc, tu ţii şi mai aproape. Îmi vorbeşti, deşi aş vrea să îmi taci. Mă atingi, deşi aş vrea să mergi pe lângă. Aşa a fost mereu cu noi, nu-i de mirare că nu mai e. Tu nu mă înţelegi, mă opresc şi îţi spun, nu ştii să mă iubeşti pe mine toată. Şi lacrimile îmi brăzdează obrajii şi tu te miri, oare de ce plâng şi iar întrebi şi eu iar tac şi croşetez gânduri ce vor deveni texte iar tu nu te poţi opri din întrebat, dar nici eu din tăcut.
Şi umblu mai departe, cu îndărătnicie, cu lacrimile toate pe faţă. Tu umbli după mine, umbli după mine. Eu fac dreapta, pe potecă, tu umbli după mine. Sunt verzi câmpurile, pământurile reavene de parcă n-ar fi toamna la un capăt. Un cer albastru nesfârşit, peste noi. Trei dâre de nori cirus şi tufe de măceşe coapte cu fructe mici şi roşii, perfecte. Mă uit printr-o ramură de măceş la dealuri şi la cer. Uite, aici am copilărit eu. Pe dealurile astea. În livezile astea fără pomi acum. Din valea asta am cules măcriş şi sângele-voinicului. Mă aplec şi rup o brânduşă violet. O strâng între degete. Ţi-aş fi cules-o eu, zici. E otrăvitoare, răspund maliţios şi mă aplec după o păpădie înflorită, de parcă ar fi primăvară totuşi. Şi stau încremenită, aşa, între dealurile verzi cu iarbă udă, lângă câteva tufe de măceşe, strivind între degete două flori. Nu aud ce îmi spui, mi-ascult doar gândul împletind mai departe.
Şi cum stau şi fixez zarea, o căprioară ţâşneşte hăituită de-un câine, ca pe un ecran. O aud cum respiră, îi simt inima galopând gata să crape de parcă ar fi inima mea. Alergă tare, disperat, cu salturi, iar câinele aleargă în urma ei. Dar nu ţine pasul, încetineşte, renunţă. Se întoarce, în timp ce căprioara tresaltă mai departe, pe câmpuri, până dispare.
Vezi, îţi spun, oricât ar alerga-o, căprioara tot scapă. Tot scapă.
căsuţa celor trei fetiţe Next Post:
Panik à la boutique/Sur le périphérique/C’est la panik, panik, panik
superb!! fara cuvinte…
melancolic,trist insa undeva acolo in ultimile cuvinte se vede inca o mica raza de speranta..
Si eu am copilarit pe dealuri. Cu timpul lumea s-a obisnuit sa vin acasa, sa dau sarumana si sa urc dealul, sa vad ce mai e, cum mai e poteca, cum mai sunt nucii, salcamii, murii, macesii…
Si-am dus pe cineva pe dealurile mele si n-a inteles nimic.
Si-am mai dus pe cineva si a inteles totul.
Dar eu ma voi duce mereu acolo pe dealuri pana cand nu m-or mai lasa artritele si reumatismul… cu sau fara cineva langa mine. Le voi imparti cu oricine va vrea, dar ele vor fi mereu ”ale mele”.
Multumesc ca mi-ai amintit de ele, oricand pot inchide ochi si apuca drumul lor. Si de oriunde.
Eu nu vreau sa te descurajez, fac parte din acesta categorie a femeilor pretentioase, cu alte asteptari decat ale marii majoritati a femeilor de pretutindeni…DAR…in timp , vei realiza ca trebuie sa limitezi cumva aceste asteptari altfel, toata viata va fi o cautare lipsita de sens. Dupa niste ani, vei regreta ca ti-ai irosit timpul asteptand cand ai fi putut savura fiece clipa prezenta. Departe de a ma fi blazat, doar ceva mai inteleapta acum, mi-am permis sa-mi exprim o parere personala.
Ma delecteaza postarile tale, in foarte multe ma regasesc. Mi-e ciuda ca pot sa citesc printre randuri.
aici nici măcar nu e vorba de aşteptări mari, ci de o relaţie-colivie, sufocantă, în care celălalt respiră în ceafa ta continuu, te urmăreşte la baie, îţi verifică telefonul, îţi sparge mailul şi facebookul. dintr-o nesiguranţă de sine feroce, care îl face să simtă că dacă te lasă o secundă liberă, vei fugi cu altul mai bun, mai frumos, mai curat, mai uscat.
e teroare, o stiu, inca o simt desi mereu imi spun ca am scapat si n-o sa ma mai prinda . insista totusi ,nu intelege si nici nu poate
si eu am copilarit pe dealuri si umblam de nebuna dupa fratemiu:) iti multumesc ca ai citit toata viata ta carti, iti multumesc ca esti sursa infinita de ganduri si texte care imi fac fiecare dimineata mai frumoasa. te simt aproape, suflet bun in corp de femeie curajoasa
draga mea
Frumos mai scrii Petronela:
Gandurile, faptele, visele tale
Pentru share si like sunt toate.
Imagini, oameni si iubiri desarte,
Ne sunt comune cu ale tale toate.
Like & Love 2 Share