Am rămas datoare cu un feedback moldovenesc.
Nu iubesc degeaba Moldova. Am fost primită aici mai bine decît oriunde, cu atît mai mult cu cît peste tot am fost primită bine.
La Bacău am ajuns la invitaţia Centrului George Apostu, singurul centru cultural din ţară, înţeleg, care mai fiinţează într-una din fostele case de oaspeţi ale lui Ceauşescu. Centrul e pe malul unui lac, în mijlocul unei curţi pline cu flori şi pomi, iar noaptea broaştele îşi dau ghes de ai senzaţia că eşti departe, pe dealuri, nu în miez de oraş betonat. Am fost cazaţi chiar în apartamentul dictatorial, spre încîntarea mea şi dezgustul fie-mii care a exclamat scîrbită: bleeeea, ce comunist! Cocioaba lui Ceauşescu!!!, în timp ce eu jubilam şi examinam cu strigăte de uimire fiecare colţişor.
Cele două dormitoare mi-au părut somptuoase, cu atît mai mult cu cît am în minte proaspete vremurile de atunci, iar micile amănunte m-au dat complet pe spate. Cum ar fi că toate dulapurile şi scrinurile aveau sculpturi care îi întruchipau pe cei doi, ea cu o carte în mînă, ca un academician ce se afla, iar el în chip de războinic. Sau că aveau cîte trei butoane în fiecare cameră, la care fie-mea s-a zgîit o vreme şi apoi m-a chemat să îi traduc, butoane directe care chemau bucătarul, camerista sau şoferul. Sau terasele uriaşe şi înmiresmate, căci sub geamul camerei cu care m-am ales după ce a decis fie-mea unde bate wirelessul mai abitir, tocmai înflorise un tei uriaş. Sau sofaua de catifea, covoarele ţesute din lînă, baia luxoasă cu bideu şi marmură, luminile sau ornamentele kitschoase din gips de pe pereţi, din cele care au excedat România după revoluţie. Pe toate le-am examinat cu cîte un uaa, nu are cum, iar apoi ne-am liniştit. Sigur, fie-mea a trebuit încredinţată că nu a dormit multiubitulconducător în patul ei, că altfel nu punea geană pe geană să ştie că acolo şi-au aşezat capul toţi morţii.
Lansarea a fost complet atipică şi o experienţă nouă pentru mine. În afara cititorilor mei au venit şi scriitori cu ştate vechi, în vîrstă, cărora în mod surprinzător am constatat că le place ce scriu, ba unii mă urmăresc pe blog şi facebook, iar seara, stînd la masă cu ei şi gustînd glume şi ironii de uniunea scriitorilor, mi-am dat seama, din nou, că vine o vreme cînd anii ne îngreunează doar trupul şi că sufletele vii şi tinere rămîn să se zbată neputincioase în capcana lui şi că un obraz zbîrcit pe dinafară poate rămîne perfect întins pe interior. Şi m-am întrebat ce năibuţa o să fac eu cînd o să zburde sufleţelul în mine ca mielul de Paşte, dar eu o să fiu o băbătie cu toată tencuiala degradată, o să mă port cum mă simt, nu cum arăt şi o să fiu absolutamente ridicolă, aşa cum am mai văzut în jur, sau o să găsesc înţelepciunea de a mă fofila şi repera un mod demn de a îmbătrîni?Are mama mare o vorbă: ţi-ai cherdut bulendrele, băiată, cînd i se pare că ceva e exagerat sau cineva a luat-o razna. No, aia mă tem eu, să nu îmi chierd bulendrele. Dar poate că o să dau colţul devreme şi toate întrebările astea, fără nicio legătură cu lansarea, devin complet inutile. Aşa.
Apoi au fost oamenii pe care i-am cunoscut şi care mi-au intrat, şerpeşte, la inimă. Am strîns mîini şi am pupat obraji cunoscuţi doar virtual sau complet necunoscuţi cu bucurie nedisimulată. Am plecat de la Bacău spre Iaşi cu o ie moldovenească în bagaj şi cu oamenarul plin ochi. Cu prieteni şi personaje. Şi cu doi oameni minunaţi lîngă mine, care m-au luat în grija lor şi m-au făcut să înţeleg ce vrea să spună autorul cînd se referă la ospitalitatea şi inima bună moldovenească.
Iaşul m-a luat prin surprindere cu totul. Mai întîi a fost oraşul, Copoul, străzile umbrite, forfota. L-am mai văzut o singură dată, iarna, cînd mi-a părut trist şi gri, sau poate eu eram aşa, cine ştie. Zvîcnea acum. M-am îndrăgostit pe loc, nu m-am putut abţine. E mai cosmopolit decît Braşovul meu, mai viu, mai colorat, mai alert, mai încărcat cu cele ce îmi lipsesc mie, uneori, aici, mai aşa şi pe dincolo. L-am văzut din fugă, dar l-am gustat aşa cum guşti o noapte de amor furată, cu intensitate. Mi-am spus că trebuie să mă întorc să-l iau cu binişorul, să ne cunoaştem pe de-a încetul. Fie-mea a sucombat la vederea mallului şi a zis, mama, hai să ne mutăm la Iaşi, iar pe mine nu m-a înfricoşat deloc gîndul. Da, uite singurul loc din România, în afara celui în care locuiesc deja, unde aş putea trăi.
Lansarea a fost cu oameni mai puţini decît oriunde altundeva, o mînă, însă o să rămînă între cele mai dragi şi vii. În primul rînd, cei care au vorbit desprea cartea mea, Liviu Antonesei şi Paul Gorban, doi scriitori pe care îi admir demult, m-au înţeles pînă la capăt, la fel cum la Bacău, Carmen Mihalache a simţit fiecare vibraţie din scrisul meu. Mi s-a întîmplat să stau pierită într-o sală plină de oameni şi să nu recunosc deloc cartea mea în cele spuse acolo. Am fost copleşită să aud de la Liviu Antonesei, citez din ce a scris pe Facebook: „In opinia mea, este unul din cele mai bune debuturi in poezie din ultimul cincinal, demn sa stea alaturi de cartile de debut scoase in acest interval de Matei Hutopila, Ana Ionesi, George Serediuc si altii nu foarte multi. Cred ca stiu despre ce vorbesc, nu doar pentru ca am fost in mai multe jurii pentru debut in ultimii ani, ci pentru ca dintotdeauna i-am urmarit pe autorii care vin si m-am bucurat de fiecare reusita”
Da, mă bucur din suflet şi urlu în gura mare asta, nu ca să mă laud, sau poate că e laudă, nu contează, ci pentru că eu însămi am fost cel mai înverşunat critic al meu, că mi-am spus de atîtea ori că ce scriu eu nu valorează nimic, că nu are rost să scot la lumină, iar atunci cînd am făcut-o a fost cu teamă, nu, nu cu teamă, ci cu groază a fost. Şi mă las copleşită de bucuria de a auzi din gura unor oameni la care mă uit ca la demiurgi cuvintele astea balsam, care ung răni nevăzute şi nesiguranţe atroce. Da, mă bucur din suflet şi urlu în gura mare, iar bucuria asta e a mea, nu mi-o poate lua nimeni, nu mi-o poate întuneca nimic, nimic, nimic.
Şi aici am strîns mîini adevărate, calde, de oameni vii şi luminoşi, m-am bucurat de fiecare pereche de ochi strălucitori în parte şi cu fiecare aş fi vrut să petrec măcar timp de o cafea. Şi nu a fost cum.
Seara am umblat zăbăuci printre lume, cu om drag şi beteag la purtător şi a doua zi am vizitat, fără voie, spitalul şi din toată povestea asta am o imagine caldă şi atît de înduioşătoare că mi-a umplut, şuvoaie, toate cele patru camere ale inimii. Femeia asta minunată, cu acul înfipt în mîini, palidă, luptînd cu răul care a încercat să o pună la pămînt vreme de două zile continuu, cu perfuzia dată la maximum şi frămîntîndu-se cum să scape de acolo ca să mă ducă pe mine înapoi la Bacău, unde aveam maşina, ca să ajung acasă înainte de înnoptat, fără să ia în seamă protestele noastre.
Tot spun şi nu obosesc să repet, oaica-cioaica ce oameni mişto sunt cititorii mei! Băi, dar mişto, nu aşa! De cîte ori cunosc îndeaproape cîte unul, mi se lipeşte de suflet ca rovigneta de parbriz, nici cu şpaclul nu se mai ia. Iar la moldoveni am un superglue, ceva de spăriet! Da-v-ar Mniezo sanatati şi vieaţă lungî, uăi!
toate mările si toate zările Postarea următoare:
mai dă-mi un anotimp, un an, un timp
Imi pare foarte rau ca nu am putut fi prezenta, dar cu gandul am fost la tine si la cei prezenti si mereu ma intrebam, „oare ce-or face acum?” in schimb am cartulia ta, pe care o rasfoiesc seara inainte de culcare…
te mai asteptam cu drag la Iasi…caci sunt multe de vazut si de simtit…
Ma bucur ca ai primit o perfuzie de satisfactie pe deplin meritata. Urmasii lui Stefan sunt cu adevarat cei mai ospitalieri de pe la noi si-s in genere oameni de lume..
Buna seara! Imi permit sa te corectez! In Moldova nimeni nu se lipeste ca rovigneta de parbriz. In Moldova noastra, oamenii ti se lichesc di suflet ca scaiu’ di lana oii!!! Te pup!