A fost soare și ger și pîrtii perfecte. Iar eu, înconjurată de oameni pe care îi iubesc. A., schioare începătoare, cînd a ajuns sus, a făcut ochii mari și a zis: așa de frumos e la noi? Wow! Și era cu adevărat frumos, ca într-un pastel, cu brazi glazurați și zăpadă sclipind și oameni îmbujorați și tot tacîmul, frumos de te poți și sminti, la o adică, dacă ești genul sensibil la frumuseți ce pot răni inima. Iar țipetele de bucurie ale femeii începătoare care se lăsa să alunece și îmblînzea pîrtia îmi aminteau de mine, în iarna lui 2003, cînd am pus placa în picioare prima dată, de încleștarea cu zăpada, de fericirea violentă care mă încerca atunci cînd îmi ieșea un sfert de viraj, un sfert de coborîre, de propriile mele țipete, ah, e mai mișto decît sexul! Dar și eu eram mult mai tînără atunci. Crescută în Brașov, habar nu avusesem pînă atunci de vreun sport de iarnă, urcasem o singură dată pe schiuri și eram mai precisă decît marmota că treaba asta nu e pentru mine, că eu pur și simplu nu sunt în stare să mă sui vreodată în vîrful vreunei pîrtii și să ajung în siguranță jos. Și apoi, nici nu îmi plăceau iernile, frigul mă speria, iar zăpada doar la prima ninsoare mă îmbuna un pic. Habar nu aveam că numai două ierni mai tîrziu, un bărbat pe care l-am iubit mult avea să îmi spună că iarna e anotimpul meu tocmai datorită fascinației pentru snowboard sau că îmi va plăcea atît de tare să mă dau încît o să îmi pun viața în pericol și o să fiu complet îngropată de o avalanșă în Munții Făgăraș alte cîteva ierni mai tîrziu. Sau că toate astea vor duce – efect fluture, firește, la povești scrise, la un tatuaj pe încheietura dreaptă ce va deveni copertă de carte și multe altele de negîndit la vremea aceea cînd eu decisesem că, fie ce-o fi, o să învăț și eu să mă dau sau o să mor încercînd. Fix atunci, în prima iarnă pe pîrtie, urcam cu dinții strînși și lacrimi de ciudă și încăpățînare pe obraji, cu placa sub braț, determinată să învăț sau dacă nu, să o vînd și să mă apuc de goblen pentru tot restul vieții. Aveam curul praf de la atîtea căzături, cădeam, mă ridicam, iar cădeam, iar mă ridicam, înjuram, plîngeam, o luam de la capăt, singură, sus, în Postăvarul. La finalul sezonului, învățasem virajele și puteam coborî fără să îmi rup pantalonii de la căzături.  Apoi, am învățat să mă dau tot mai bine, tot mai tare, să nu îmi amintesc cînd am căzut ultima dată, să port cască – o dată m-a trîntit cineva care a intrat în mine cu capul de gheață așa de tare că am crezut că nu mă mai ridic de acolo, dar m-a salvat casca. Găsesc o voluptate specială în mirarea celor care mă văd pe pîrtie prima oară și spun: dar tu te dai bine, mă, mai ales că eu ghicesc o continuare nerostită – pentru o femeie. Da, mă, mă dau bine pentru o femeie, răspund mereu, rîzînd, tot așa cum conduc bine pentru o femeie etc., ‘tu-vă muma în cur de misogini.

Între timp, cei mai mulți oameni care schiau înainte – și schiau bine, au lăsat schiurile și s-au apucat să învețe cu placa.  M-am întrebat mereu cum am putut trăi înainte fără să fi simțit bucuria aia, care nu seamănă cu niciuna alta. Alunecatul e o stare, am mai spus-o. Tot așa cum e și zborul – care e altă stare.

Iar ziua asta a fost una perfectă. Cu tensiune în mușchii nepuși la treabă de ceva vreme, cu aer rece și curat sorbit cu nesaț, cu urcări și coborîri pline de rîsete și bucurie, cu nelipsita oprire la cabană pentru o ciorbă fierbinte și un selfie cu obrajii pișcați de ger – cel mai mișto fard din lume.

Totul mi se pare inutil, zilele astea. Ar trebui să mă pregătesc pentru Gaudeamus, îmi iese cartea curînd, dar nu îmi vine. Îmi pare totul o impietate, în durerea și revolta astea generale. Nu pot scrie, nu pot dormi, nu știu să fac nimic în afară să învîrt în cap tot felul de gînduri, toate gri.

Și totuși, viața merge mai departe pentru unii dintre noi. Mai norocoși sau mai ghinioniști, cine poate spune?

Încă e bine.

Trec anotimpurile și eu îmi dau seama de asta după dead-line-uri. Și peisajul care mi se tot schimbă pe geam. Mă întorc de la Sibiu, găsesc wallpaper cu toamna. Mă bag cu totul în alt proiect, cînd voi ridica ochii din el, va fi iarnă de-a binelea.

Încă e bine.

Nu e ca și cum am de ales. Nu e ca și cum îmi crește altcineva copiii, îmi plătește altcineva facturile. Nu e ca și cum împart treaba asta cu cineva și mă pot lăsa pe tînjală. Așa că muncesc pînă mă înțeapă ochii. Ah, săptămîna asta promit că mă duc la oftalmolog!

Cîteodată mă opresc. Mă uit la cîte o lună roșie și umflată care se ridică peste dealul din față, ca acum. Zîmbesc.

Încă e bine.

Sunt o femeie ocupată. Foarte ocupată. Prea ocupată. Fac o sută de lucruri, slalom printre ele, cu abilitatea unei campioane. Prioritizez, respect termene, nu pro-cra-sti-nez. Seara cad frîntă, secerată. Sunt o femeie foarte ocupată.

Nu am a mă plînge. Iată: stau în pat, ascult Chinawoman și CocoRosie și scriu. E  cald și miroase frumos, a casă de femei, fetele mișună și ele pe aici. Apoi o să închid laptopul, o să citesc ceva pînă cînd o să mi se închidă ochii. Dimineață o iau de la capăt.

Viața asta a mea.

Încă e bine.

Mi-am ogoit din dorul grecesc, căci, deși asta nu e insulă grecească are toate năravurile dar și calitățile grecești. Și dorul meu neostoit de mare s-a mai îmblînzit, una dintre obsesiile certe ale existenței mele. Am o relație ondinică cu marea, mă doare cum mă îndepărtez. M-am scufundat în apele limpezi, smaraldii, sărate ale Mediteranei și m-am încărcat pentru toată iarna rece și goală care urmează. Cînd fac pluta și mă las purtată de apă mă simt cel mai acasă. Soarele îmi arde fața și retina ascunsă sub ploape și sunt nemjlocit fericită. Atunci aș putea muri, m-aș putea dezintegra de preaplin. Nicio îmbrățișare nu e îmi e ca îmbrățișarea lichidă a mării.

Cînd mă gîndesc că nu am vrut să plec, nici după ce aveam biletul de avion luat. Că m-am temut de orele de singurătate, așa cum mă tem mereu, de orice. De zbor, de locuri necunoscute, de o limbă pe care nu o vorbesc, să nu mă pierd, să nu fac vreo nefăcută, vreun atac de panică, ceva.

Acum două seri, în Agia Napa, începuse un festival cu o procesiune care m-a umplut de o bucurie violentă. Toboșari care băteau dement în niște tobe ritualice și care îmi aminteau vag de capoeira – dansul sclavilor de pe o altă insulă, de pe o altă mare, mult mai îndepărtate, dansatori și fachiri, balauri și personaje mitologice grecești urcate pe picioroange, iar peste toate, încontinuu, ritmul drăcesc al tobelor. Strada devenise ea însăși un balaur cu multe capete, cu aripi colorate fluturînd bezmetic, cu cozi de turiști care filmau și pozau întruna. Mi-a plăcut teribil să mă amestec cu mulțimea aia carnavalescă, deși mie nu îmi plac mulțimile deloc, ba chiar le evit cu atîta îndîrjire că nici cumpărături de la hypermarket nu fac.

Toate orele la plajă, eu cu cărțile mele aducătoare de atîtea bucurii și gînduri, eu cu carnețelul meu pe care l-am umplut pînă la refuz – nici efervescența asta nu am văzut-o venind, m-a luat complet pe nepregătite – eu cu laptopul unde am scris în fiecare seară și dimineață ore în șir, eu și străzile străine și terasele și palmierii și nopțile calde, leșinător de calde, în care am ieșit și am dansat pe străzi și am tras tare clopotul unei biserici de piatră suite pe un deal peste întreg Voroklini, spărgînd liniștea stranie a nopții mediteraneene– ești bezmetică, mi-au zis prietenii mei, iar eu am fugit pe trepte în jos în vreme ce clopotul încă suna, suna.

Mai am o singură zi și acum mi-e teamă să mă întorc acasă. Acasă, unde ninge.

(Voroklini, 12 octombrie 2015)

Azi, ploaia de după-amiază, torențială pe alocuri, m-a prins în Larnaka. Am lăsat lucrurile sub o umbrelă și am intrat iar să înot. Am stat în apă îndelung. Cred că am plîns puțin, insesizabil. Oricum ploua prea tare și nu mai era nimeni pe plajă, ca să observe cineva.

Cînd am ieșit, am pornit-o pe străzi, prin ploaie. Oamenii alergau, grăbiți, se ascundeau de stropi, eu mergeam liniștită, cu apa șiroind în păr, cu hainele ude, privind marea. M-am așezat pe o terasă, am mîncat un halloumi și am citit puțin. Cît am stat, parcă se mai liniștise ploaia. A reînceput, tare, cînd am ieșit iar pe străzile înguste, pline de magazine de suveniruri, de taverne mici. În picioare aveam sandalele perfecte pentru vremea asta, de cauciuc, lipăiam pe asfaltul ud cu bucurie. Am intrat într-un magazin, mi-am cumpărat o bluză (eram doar în maiou), am tras-o pe mine la casă și mi-am continuat mersul sub ploaie. O clipă m-am gîndit să mă duc la mașină, să plec, dar aerul era așa de cald și umed și parfumat, treceam pe lîngă străduțe care dădeau în mare, pur și simplu nu mă puteam desprinde, așa că am decis să mai stau, să las ploaia să îmi spele gîndurile. Am continuat să merg, udă leoarcă, fericită, fără să mă grăbesc. Simțeam stropii pe gît, pe mîini, pe picioare, călduți, prietenoși, ca o mîngîiere pe care pielea mea o primea și absorbea instantaneu. Pe o stradă mică am găsit o cafenea cochetă, cu ușile larg deschise spre ploaie. Am intrat, șiroiam, chelnerița mi-a zîmbit. M-am așezat la masa de la ușă, mi-am șters puțin părul cu niște prosoape de hîrtie, am cerut o ciocolată caldă, mi-am aprins o țigară și am stat și am inspirat aerul ăla cu nesaț. Afară, pe șoseaua strîmtă, se făcuse băltoacă și fiecare mașină care trecea trimitea un jet de apă de ploaie pe treptele cafenelei, ritmat, ca un val. Mi-era cald, nu mă deranjau deloc hainele ude, în cafeneaua goală se auzea un blues vechi, eram singură și fericită, într-un moment numai al meu pe care oricum nu aș fi putut să-l împărtășesc nimănui. Am stat așa, o vreme, fumînd, sorbind din ciocolata aia. Dîndu-mi iar seama că eu, în momentele astea de mare frumusețe și liniște, înregistrez totul ca și cum aș scrie pentru altcineva, care nu e prezent, poate cealaltă eu, că pur și simplu nu știu să fac altcumva. Am scos carnețelul, am transcris un poem care mi se înșurubase în minte în tot timpul ăsta, ca să mă eliberez de el, să-l smulg, să pot croșeta mai departe altceva.

Apoi am mai citit un pic. Mi s-a înfipt în cap pe neașteptate cuvîntul ăsta: perifescență, bîzîitor, aproape enervant, nu am mai putut trece mai departe. S-au îngrămădit peste el amintirile unei nopți nu prea îndepărtate, spaimele, tăcerea, în imagini mici, sparte, caleidoscopice, dureroase. Am închis cartea.

Afară ieșise soarele, o rază arunca o dungă strălucitoare pe asfaltul ud, mi-am zîmbit, am plătit și am plecat. Într-o vitrină am văzut o geantă frumoasă, fuchsia și am rîs tare cînd mi-am reamintit că sunt doar o femeie frivolă și atît.

Am găsit ușor mașina veche, prăfuită, cu volanul în partea greșită. M-am dus fără să mă încurc, de data asta, în reflexele bine întipărite, la portiera dreaptă. În mașină era cald și mirosea a ploaie și praf. Am reușit să bag din prima în viteză cu mîna stîngă – ce chin, Dumnezeule, cînd tu nu știi în condiții normale care e stînga și care e dreapta! Am ieșit în stradă, nesigură ca o începătoare, zicîndu-mi în cap încontinuu: rămîi pe stînga, rămîi pe stînga, ignoră că pare că ești pe contrasens, ești pe partea cea bună, ține tot înainte. Am reușit să scap vie din giratorii și semafoare, nu am ucis niciun cipriot cumsecade, m-am trezit deodată pe drumul spre casă, cu marea sclipind în partea dreaptă ca un miraj. Stînga la semafor, apoi dreapta la oleandrul cu flori roz, dreapta iar la teresa unde joacă bătrîneii cărți, uite casa din piatră cu măslini, curba și am ajuns. Sub dușul fierbinte, mă gîndesc – a cîta oară?- că, iată, nu există greșit sau corect, ci doar reguli și viziuni diferite.

Mîine mă duc să îmi iau geanta aia.

(Larnaka, 8 octombrie, 2015)

Pe terasă bătea puțin vîntul, mai risipea aerul înăbușitor. Am scris puțin la roman. În ultima vreme fac asta zilnic, mi-e clar că nu pot scrie cartea asta decît așa cum sunt acum, în starea asta. Dacă ar fi să aleg între a-mi fi bine și imposibil să o termin sau rău ca să o dau gata, probabil că aș alege conștient a doua variantă. This woman is mad. Tot așa cum în ultima vreme par să beau – moderat, dar totuși zilnic, alcool. M-am surprins bînd șampanie la prînz, în loc de prînz, sau după-amiaza, în loc de cină. Asta cînd am avut cu cine. Cidru beau on regular bases, la fel și vin. Singură.

Apoi va veni frigul. 12 grade săptămîna viitoare și asta mă deprimă și mai grav. Tot déjà vu-ul / déjà connu –ul fiecărei toamne însingurate, cu zilele vineții, ploioase, cu serile în fața unei cărți sau laptopului, cu nopțile cu picioare reci și goale. Aproape ca o alegere (in)conștientă. Curînd de tot nu o să mai pot dormi afară, unde mă simt conectată la tot și, în consecință, nesingură. Camera mea, patul mare, gol, îmi par claustrante. Și o senzație stranie, că niciodată acolo nu a pășit nimeni, în afara mea. Nu am nicio altă amintire în afara serilor mele de însingurare.

Mă urmărește obsesia singurătății. În scris, în cotidian. Toți anii ăia (ăștia) de terapie nu au servit la nimic, la fel și toptanurile de cărți de specialitate înghițite estimp, decît ca să văd stricăciunea din mine și oameni. O pot repera dar nu mai cred că există vindecare reală. Chestia asta te poate înnebuni: să vezi cît de stricați suntem toți, toate tiparele psihologice, schemele de fugă, de negare, de anesteziere, de autoiluzionare, dependențele, codependențele, pentru numele lui Dumnezeu, nu știu pe nimeni care să fie bine decît pe cei care se mint, dar parcă acolo disperarea transpare și mai abitir pentru un ochi lucid. Sau pe cei îndrăgostiți, dar și îndrăgostirea tot o formă de minciună este. Am zile cînd mă uit prin oameni și îi văd descompuși în astfel de scheme ca și cum aș citi niște coduri. Ca-n Matrix. Iar asta mă întristează grozav, mai ales că știu că ele există mai întîi în mine și nu le pot nicicum depăși, mă întorc continuu în același loc, mai călită, poate, dar și mai obosită, mai demotivată.

Știu și că va trece, așa cum au trecut toate, unele de netrecut. Ca săptămîna asta și convulsiile ei.

Rămîn pustiită. Cu scindarea mea dintotdeauna între nevoia (și plăcerea) solitudinii și spaima asta care mă împresoară, densă, că va înceta să fie o alegere și va deveni o condiție.

Într-o zi va trebui să decid. Sau aș putea avea decența să mor înainte.

Senzația de spaimă care mă împresura și mă paraliza în tot corpul, proximitatea răului în forma lui cea mai solidă – poate o cușcă de unde mă privea un demon?

Am continuat să spun Tatăl nostru și rugăciunea inimii, de cîteva ori. Apoi, cu o luciditate extremă, nefirească, am încercat a-mi analiza visul și cauzele lui. Să fie senzația pe care o port în mine de ceva vreme că am trecut razant pe lîngă ceva rău, destructurant? Că am scăpat, aproape fără să îmi fi dat seama, de un rău camuflat într-un fel de bine? Sau poate poveștile femeilor din grup și propria mea poveste care au răscolit spaime vechi, trăiri, dureri?

Sunt ani de cînd nu m-am mai trezit dintr-un coșmar atît de intens, cu senzații fizice de paralizie și panică. Am respirat și am adormit la loc, temîndu-mă, ca de fiecare dată, că visul se va relua și mă voi întoarce în brațele viziunii.

– Și, acum, ce fac? l-am întrebat aseară.

– You go by. Că cu asta te ocupi tu, fă. Ești specialistă în supraviețuire.

(pictură: Sheleg Vikto)

Am simțit că mă întorc la locul faptei precum un criminal. Am simțit aceleași voluptăți, sunt sigură.

În satul lui Cioran cîntau manelele de răsunau statuile. Chiar și statuia lui Goga, pe care nu am reușit să-l sufăr de-a binelea niciodată, și leii de la intrarea în mausoleul lui Șaguna. M-am uitat la dealul pe care m-am suit acum șase ani jumate și am scris textul ăla cu cucul. Totul e la fel și totuși nu e. Au trecut cîteva vieți de atunci.

Marți seara, în timpul lecturii, am simțit iar că mi se încleștează gura. Și gustul ăla leșios. Emoțiile mele sunt metastatice. Reapar continuu, tot mai virulente, tocmai cînd credeam că le-am pierdut. De cîte ori cineva mă laudă și eu sunt de față, îngheț la propriu, mă apucă dîrdîielile. Știu mecanismele care fac să se întîmple asta, ce pulsiuni mentale provoacă tremurul acela, dar nu le pot controla. O să mor o babă emoționată pînă la pierderea cunoștinței. E intratabil, pur și simplu. Nu voi putea mima niciodată o femeie sigură pe sine.

(foto: Andra Varga)

Oraşul ăsta are o vibraţie pe care nu am perceput-o înainte. M-am scufundat în el ca într-o apă caldă, parfumată. Mi-am dat timp, aşa cum uitasem să fac de prea multă vreme.

Mi-am pierdut ameţeala pe străzile lui vechi. Am cunoscut sau reîntîlnit oameni numai buni de prins în oamenarul meu. Nu, nu erau înfloriţi teii. Am rîs şi le-am spus că şi-au bătut joc, cît era să fi dat şi ei în floare într-o după amiază aurie?

Trebuie că am şoptit de nenumărate ori: sunt fericită. Sub nucul umbros din curtea pensiunii unde ne-am băut cafeaua. Între trandafirii din Grădina botanică, în vreme ce Ana şi Ofelia făceau fotografii. Pe terasa Ofeliei cea bună şi blîndă şi inimoasă. În Copou, în timp ce mergeam dansînd, lipiţi unul de celălalt. Fericită.

Nu văzusem nimic din Iaşi înainte. Nu simţisem nimic. Am intrat, cu smerenie, în bojdeuca lui Creangă, cu pielea găinii. M-am gîndit fără încetare la destin. La destinele lui şi a lui Eminescu. La greul din timpul vieţii şi faima de după moarte. Nu întîmplător, în aceeaşi seară, am prins finalul din Amadeus, la care se uita Ofelia.

Luni, în ultima seară, aluncam pe străzi negrăbiţi cînd cerul s-a umplut deodată de artificii. Ne-am apropiat curioşi pe strada de unde primarul a tăiat teii ca să pună salcîmi japonezi. Era plină de oameni care veneau de la concertul care avusese loc mai devreme, iar noi mergeam cumva invers decît toată lumea, ţinîndu-ne de mînă, în timp ce cerul pocnea de culori şi lumini care se revărsau asupra noastră. În spate, impasibilă, privea o lună borţoasă, cu siguranţa celei care ştie că spectacolul care o pune în umbră e trecător, în timp ce ea e eternă. Şi era ceva suprarealist în tot tabloul ăla, noi păşind pe sub artificii pe muzica din Game of Thrones şi toţi oamenii curgînd în direcţia opusă. Ţi-am spus, arătîndu-ţi cerul intens, eclatant: uite aşa e la mine în cap cînd ne iubim şi mi-am lăsat capul pe tine şi am stat acolo cu ochii ţintiţi la jocul din înalt şi în cap auzeam doar vocea lui Joel din Eternal sunshine of the spotless mind. I could die right now, Clem. I’m just… happy. I’ve never felt that before. I’m just exactly where I want to be.

Şi nu am plîns. Am repetat doar, încet. I’m just exactly where I want to be.

Dar aici nu va fi nimic de șters. Păstrăm șanțurile astea din creier. Împachetați, rămîne.

Și noaptea de Sînziene-i aproape.

Și s-a terminat.

Scriu asta dintr-o cameră de hotel de unde se vede marea. Am stat în multe camere de hotel în ultima lună, dar asta e diferită. La fel cum va și următoarea, către care plec imediat, în pustiu. Aveam nevoie de asta, de un mic respiro înainte să mă întorc la cealaltă muncă, m-am obosit înfiorător. Dar mi-a plăcut, ah, ce mi-a mai plăcut. În ultima zi, după o săptămînă în care am uitat să respir și nu am avut timp nici măcar să îmi cumpăr o periuță de dinți, căci pe a mea o uitasem, a trebuit să mă mulțumesc cu una de unică folosință de la hotel, ei bine, în ultima zi, pe care o așteptasem să vină și numărasem orele, căci cădeam din picioare, în timp ce lăsam echipa americană pe bac să plece mai departe și noi ne îndepărtam de mal, am remarcat uimită că aproape îmi dau lacrimile. Și că îmi pare tare rău că s-a terminat. Și, pentru cîteva secunde, m-am întrebat eu ce fac acum, fără agitație și muncă și drum și senzația aia că toți suntem o familie, o echipă care funcționează precum degetele aceleiași mîini. Păi te duci cîteva zile în vacanță, să te odihnești, mi-am spus, nu asta ai așteptat? Dar am continuat să resimt pînă seara senzația aia de inutilitate.

Pe drum, în microbuzul rămas gol, m-am întins să dorm. Aveam o lună și aproape o săptămînă de cînd mînuța încetase să-mi scrie în cap mai mult de cîteva rînduri, la început, apoi nimic, în ultimele și cele mai grele două săptămîni. Mi-a trecut prin cap, fulgurant, la un moment dat, întrebarea: dar oare eu de ce nu mai scriu în minte, dar tonele de informații și lucruri pe care le avea de făcut au trimis teama asta la fund, am uitat-o. Mă mai miram, unori, trecînd pe lîngă cîmpurile orbitoare de rapiță, cum de nu mi se înșiruie nici măcar două vorbe, dar uitam repede, sub presiunea grijilor de job. Așa că avalanșa de vorbe care mi s-a declanșat pe drum la întoarcere, m-a luat prin suprindere. Mînuța scria, scria, în starea mea obișnuită între somn și veghe, iar o parte din mine se mira, uite că nu m-au părăsit cuvintele, uite că nu s-a sinucis mînuța, ce chestie… Abia la București, ajutată de G, mi-am dat seama ce mi se întîmplase: mînuța se (auto)sublimase din lipsă de spațiu locativ. În capul meu sufocat de informație, în ritmul ăla infernal , nu mai era loc și de scris, ar fi fost sinucidere curată. Iar mintea mea e mai deșteaptă decît mine. Cînd m-am relaxat și mi-am golit-o de tot ce fusese înainte, cuvintele s-au întors, buluc, la mine.

Mi-au rămas imaginile și cîteva note mentale pe care mi le-am făcut, ca să nu uit:

Săteanul beat, din cimitir, care se închina încontinuu, bătea mătănii și cruci la fiecare mormînt pe lîngă care trecea, dîndu-ți senzația că asta face de cînd se știe – este beat și se închină, într-atît de natural le făcea pe amîndouă.

Fața și vocea lui Mitch, ca un Pacino mai tînăr, foarte bine conservat, cu pungile de sub ochii inteligenți și ironici.

Senzația care mă încerca de cîte ori ni se spunea că suntem amazing și de departe cea mai bună echipă cu care au lucrat pînă acum.

Cîinii morți de pe șosele și toată mizeria aceea răspîndită peste cîmpurile verzi, de parcă cineva ar fi pus-o înadins acolo; povestea mizeriei din China, din și de lîngă Shenzen, care se suprapunea cu imaginile mele din sudul Olteniei.

Bătrînul dezgropător care-ți dădea fiori și teribila lui poveste pe care aș putea-o reproduce cuvînt cu cuvînt, cu toate regionalismele și arhaismele ei, într-atît m-a marcat.

Sunetele lacului de la Rojiște, cînd noaptea își da cep și broaștele se împerecheau, înnebunite, iar păsările uitau să se culce și își strigau cîntecul din pădure, iar toate sunetele se amestecau și creșteau și te împresurau dar nu ca să te neliniștească, ci dimpotrivă, să-ți picure liniște în minte, iar eu mă așezam pe alee și trăgeam noaptea reavănă în piept cu toate sunetele ei, îmi umpleam plămînii cu ea, rămîneam în apnee pe retenție, să aibă timp să mi se răspîndească în toate ungherele trupului.

Iar acum, acum plec înspre alte sunete, alte nopți cu brotaci și păsări de apă, să dorm și să scriu, să iubesc , să respir, să mă întorc, încet, la mine, după acest timp în care mi-am suspendat aproape tot ce nu era folositor muncii.