– Mulțumesc, a auzit înșurubîndu-se reproșul de pe scaunul învecinat.

Abia atunci a catadicsit să-l privească pe tînărul de lîngă ea. Avea părul lung și niște ochi foarte frumoși. La naiba, era drăguț cu totul, iar lîngă geam ținea un skate cu o mînă. Ah, ce mișto e, și-a zis în gînd, cum de nu l-am observat?

– Scuze?!, a bîiguit, cu voce tare.

– Părul, a șoptit el, zîmbind, fixînd-o cu privirea.

– Nu mi-am dat seama, pardon, i-a răspuns ea cu cel mai seducător zîmbet exersat îndelung în selfie-uri și oglindă.

Era frumoasă și știa exact cît e de frumoasă. Genul ăla de frumusețe care ți se înfige-n cap, care te uluiește, de la care nu-ți mai poți lua ochii. Care te face să te-ntrebi cum a nimerit Dumnezeu (sau, mă rog, mă-sa) combinația perfectă de trăsături, culori, linii și forme.

El continua să se holbeze indiscret la ea, ea se prefăcea indiferentă, cu ochii în geam și căștile înfundate în urechi, ascultînd System of a down. A simțit, deodată, cum una dintre căști îi alunecă din ureche. A întors capul – el i-o scosese discret și și-o băgase în a lui, pasămite ca să vadă ce ascultă. Rockerul zîmbea mulțumit, iar ea începu să se simtă foarte stînjenită. Merseră așa, preț de două stații, unul lîngă celălalt, ascultînd aceeași melodie, la aceeași pereche de căști, care îi obliga să stea mai apropiați decît s-ar fi cuvenit.

– Pînă unde mergi?, a întrebat el, timid.

– Pînă la capăt. Tu?

– Ghici!

– La asta?

– Nu!

– La următoarea?

– Nu.

– Tot la capăt?

– Aham. Și a zîmbit, iar.

Ciudat, și-a zis ea, în gînd. Nu l-am văzut niciodată prin cartier. L-aș fi remarcat sotto!

Nu și-au mai spus nimic, au stat așa, foarte conștienți unul de prezența celuilalt. Autobuzul a ajuns neașteptat de repede la capăt și au coborît în noaptea de afară. Au rămas o clipă pe trotuar, stingheri. El și-a pus skate-ul în picioare.

– Adevărul e că ar fi trebuit să cobor trei stații mai jos, a zis, iar ea a jurat că-l vede roșind, deși era întuneric afară.

Omg, omg, cît de romantic!, a jubilat ea, în gînd. Și acum, acum ce fac?

– Poate ne mai întîlnim… întîmplător, în autobuz. Mi-ar face mare plăcere! Și a dispărut, pe skate, cu pletele blonde în vîntul nopții.

Ea a urcat spre casă, cu inima bătîndu-i cu putere. În casă, părinții se uitau la un film.

– Mama, oprește, trebuie să-ți povestesc cea mai romantică chestie care mi s-a întîmplat vreodată! Cred că m-am îndrăgostit și nu cred că mai am cum să mai dau vreodată de el! Mamaaa, nici nu știu cum îl cheamă!

Mamaaa, e hopeless crush!

(* după o întîmplare adevărată, ce a avut loc aseară în 31, cu fie-mea mică în rolul principal)

LE: dacă știți pe cineva din Brașov, Răcădău, care se potrivește descrierii, nu ezitați.

Știu că atunci cînd eram mică îmi doream să dispară, pur și simplu. Că te rugam să faci ceva, să nu mai fie în preajmă-mi, să se oprească frica, să se oprească violența. Că nu m-ar fi deranjat nici să moară, dacă altă soluție nu ai fi găsit. Îmi amintesc cum te rugam să faci să nu mai fie, cum îți promiteam că am să fiu cuminte, că am să mă duc la biserică mereu și am să fac tot ce spune popa. Dar tu nu l-ai făcut să dispară, așa că am plecat eu. În schimb, l-ai făcut să dispară pe cel pe care îl iubeam și atunci nu am mai putut crede în tine deloc. Ce Dumnezeu strîmb ar înțelege lucrurile atît pe de-a-ndoaselea? Și te-am hulit și te-am negat și te-am repudiat. Știi cît greu mi-a luat să te pot vedea din nou.

Bătrîne,

A trecut vremea. Am acum aproape vîrsta tatălui meu de atunci. Și te rog iar: fă ceva să nu moară tata.

Nu știu cum socotești tu păcatele. Sau în ce ordine dai curs rugăciunilor mele. Uite, acum nouă ani, tata a făcut atacul ăla vascular cerebral într-un moment în care eu nu am putut interveni să-l ajut. Ai avut vreo legătură cu asta? Cînd m-am întors acasă, l-am găsit paralizat pe partea dreaptă, incapabil să mai vorbească sau să-și mai folosească mîna cu care m-a lovit și gura cu care m-a suduit. Și m-am simțit vinovată pentru asta. Dacă aș fi fost în preajmă, dacă aș fi știut că e în drum spre spital, dacă aș fi putut suna, tata nu ar fi fost unul dintre cazurile de bătaie de joc din spitalele românești, ar fi fost întreg acum. Și m-am tot gîndit că sigur ai avut ceva de-a face cu asta. Că ți-au ajuns rugăciunile mele de copilă la rînd prea tîrziu și tu nu te-ai mai uitat, nu ai mai făcut diferența. Pe bune acum, eram doar un copil, ce știam eu?

Auzi-mă acum, cînd pare că nu i-ai lăsat prea multe opțiuni. Orice am alege pentru el, că el nu poate să mai aleagă, e un drum înfundat. Și tare scurt, Bunuțule. Iar tata plînge în spital, mama-mare și ea pe patul de acasă de unde nu se mai poate ridica de atîtea luni, eu plîng acasă, să nu mă vadă, și nu dorm, și am toate coșmarurile astea cu el murind în operație din care mă trezesc transpirată și îngrozită.  Și fiecare zi aduce o nouă complicație. Iar eu mă simt atît de neputincioasă.

Te rog, lasă-l să mai fie. Nu-l lăsa să moară pe tata. Încă nu am apucat să ne iertăm de tot.

Nimic, dar absolut nimic din copilăria lor, nu m-a pregătit pentru adolescență. Nu a fost o trecere lină, pe nesimțitelea. Cînd vine, te lovește cu leuca, ți-o dă la gioale de nu te poți reechilibra hăhăă, cîțiva ani. Cam pînă trece, așa. Cum ce? Adolescența lor, firește. Și, pe rînd, uimirea, șocul post-traumatic, anxietatea și senzația de înnebunire iminentă.

Erai obișnuită cu teiubescuri și îmbrățișări dese? Șterge-te pe bot sau, deh, hrănește-te din amintiri, mă-so. Ești în plină epocă a lui lasă-mă-n-pace, frate-ce-mă-enervezi și alte dulcegării din astea, de-ți strepezesc dinții și-ți urcă tensiunea la etajul zece. Posibil să ai nevoie de multe calmante sau chiar de cîțiva psihologi și psihiatri. Azi afli că chiulește, mîine că fumează, poimîine fuge de acasă să vadă cum e, răspoimîine că nu mai e virgin(ă) sau că se droghează. Sau nu afli, că te minte, și tu te amăgești că fiu-tu/fi-ta e cuminte, nu face ca ceilalți derbedei lipsiți de educație. Adevărul îl știe doar copilul și vreo mamă mai cool a prietenului/prietenei. Tu dormi liniștit, habar nu ai cine e monstrișorul care doarme în camera fostului tău copil. Mulți dintre părinții adolescenților care mi s-au perindat prin casă în două ture de adolescență, copii mișto cu care am rîs, am fumat pe terasă, ale căror povești le-am ascultat în premieră pentru un adult, dormeau liniștiți fără să aibă habar cine le sunt odraslele, care le e anturajul, ce fac și ce gîndesc, ce îi doare și ce îi neliniștește, unde greșesc. Nu aveau curiozitatea asta, preferau să defileze cu sintagma copilul meu nu e așa, nu face asta, fiindcă nu știau cum să se descurce cu adevărul și luau în brațe o minciună comodă și autoflatantă. Ceilalți copii, ai altora, sunt răi, needucați, fumează, chiulesc, fac sex, se droghează, ai lor sunt copii model, doar sunt ai lor, nu au cum fi altfel. E de neacceptat, pur și simplu, un alt adevăr decît cel pe care și-l și îl repetă.

Dacă ești genul de părinte cool, le afli direct în figură. Dacă i-ai încurajat să-ți spună ce gîndesc, le-ai fost prieten, pregătește-te să afli-n față tot ce ai gîndit tu despre mă-ta și tac-tu cînd aveai 15, 16, 17 ani. Fără menajamente, că nu au pe stoc la vîrsta asta. O să-ți zică tot ce gîndesc despre tine și viața de rahat pe care ai dus-o, fiindcă, în caz că nu îți amintești, și tu dețineai la vîrsta aia nu doar toate adevărurile lumii, ci și toate certitudinile. Și e o chestie certă, practic, că mă-ta-i varză, vai steaua ei polară, nu știe nimic. Dacă iei cu apă și distonocalm și pui mîna și citești o carte, afli că e o etapă normală, așa se construiește copilul, deconstruindu-te pe tine, că are nevoie să te invalideze ca să se valideze pe sine. Bine, bine, să se construiască, dar de ce doare așa de tare construcția asta? Iar asta nu-i nimic, să vezi cum forează în carne neputința în fața durerii copilului tău, care vine tăvălug la vîrsta asta, inexorabil, iar tu nu ai cum să o oprești nicicum. Și ți-ai smulge inima ta din piept, numai să nu îl vezi plîngînd în hohote, dar nu poți opri suferința copilului, nu mai poți pupa să treacă, nu mai poți să-i spui povești care să îl aline, poți doar să fii acolo, dacă îți dă voie să fii acolo. Iar dacă nu, rămîi acolo, dar de partea cealaltă a ușii trîntite cu zgomot, căci suferința adolescentină e foarte zgomotoasă, în caz că nu știai. Iar dacă nu e gălăgioasă, ceva nu e în regulă. Și nu cu copilul, ci cu tine. El suferă oricum, dar pe silent, te minte și se ascunde. Iar asta nu e decît vina ta.

Și tot tîgîdîmul ăsta de montagne russe de Eforie, ruginit și periculos, din care nu știi dacă ieși viu ori mori de inimă prematur, durează cîteva vieți lungi și tahicardice. După o vreme, te călești și te-nveți și cu nopțile în care stai în prag și aștepți să vină acasă, și cu șocul veștilor de tip breaking news, și cu respingerile și zeflemeaua, și cu reproșurile și trîntitul ușii, cu hainele tale care dispar și cu care te poți întîlni întîmplător pe stradă, pe ele sau prietenele lor, te-nveți cu toate, că csf, ncsf, nu-ți poți da demisia din jobul de mamă.

Iar apoi vine-o zi, după ce împlinește 18 ani, așa, pe cînd lobul frontal mai are puțin pînă la a se fi dezvoltat deplin, și demonul adolescenței dispare la fel de brusc cum apăruse, copilul te privește cu dragoste și înțelegere, la școală ai un șoc, dar în sens invers, pe pozitiv, își ia job part-time și se mută de-acasă. Și faci cunoștință cu tipa asta deșteaptă și mișto și foarte cool care e fi-ta, mai întîi îți crapă pipota de mîndrie și fericire, iar apoi dai fuga la biserică să dai niște acatiste de mulțumire, dar și din cele pentru anii pe care îi mai ai de îndurat cu hailaltă, doar-doar te-o ține Mniezo în viață și cu toate mințile în cap să o vezi și p-aia normală la cap, din nou. Fiindcă nu există pe lume slujbă mai grea, mai necunoscută, mai frustrantă, dar și mai recompensantă, decît crescutul de oameni.

Iar dacă ți-ai chert de tot bulendrele și ți se face dor de roller-coaster-ul ăsta, că tot te-ai învățat cu el și ai deprins toate mișcările, te poți apuca să mai faci unul, copil, nu roller-coaster, să nu care cumva să te plictisești.

Cînd am decis să ne căsătorim, am știut ce vreau: să fim doar noi doi, pentru că momentul ăla e unul extrem de important și foarte intim. Am visat că vom intra noi doi într-o biserică de undeva departe, ne vom cununa și apoi vom pleca să colindăm străzile. Și lucrurile s-au aranjat exact așa.

Cununia civilă am făcut-o în Brașov, căci am vrut să-mi am copiii aproape măcar la una dintre ceremonii, iar după biserici nu se dă în vînt niciun adolescent, poate doar ăia din seminariile teologice. Apoi am zis că cei foarte apropiați care se bucură din suflet pentru noi, pe bune, pot fi acolo lîngă noi. Așa se face că la cununia civilă au fost vreo 10 oameni, fetele, mama, sor-mea, fratele lui G., cîțiva prieteni foarte dragi, veniți nechemați, din proprie dorință. În capul meu, semnam actele, beam niște șampanie, mîncam ceva și tăiam un tort – ăla de ziua mea, că era ziua mea în ziua cînd ne-am căsătorit (totul pe banii noștri, fără cadouri sau plicuri involved), iar apoi ne suiam în mașină și plecam undeva în natură pentru restul weekendului, să fim unul cu celălalt, așa cum nu reușiserăm de prea multă muncă în perioada aia. Le-am făcut pe toate exact așa, mai puțin plecatul. Nu de alta, dar taman cu o săptămînă înainte aflasem că am un chist și fusesem programată la o intervenție la numai cîteva zile după cununie, iar la momentul ăla eram sub tratament injectabil, mergeam de două ori pe zi la injecții, aveam dureri și o mulțime de interdicții, căci s-ar fi putut sparge oricînd the motherfucker. De altfel, de la cununia civilă m-am dus direct la spital, iar omul meu s-a amuzat foarte să mă pozeze răstignită pe un pat, cu hainele de la ceremonie ridicate, în timp ce o asistentă se înfigea cu acul în curul meu ciuruit.

În rest, am avut masa cu prietenii și familia, tortul de ziua mea, șampania, totul extrem de relaxat, maximum trei ore, pe o terasă dintr-o curte din centrul vechi, iar apoi o plimbare în natură, pînă la ora următoarei injecții.

Cununia religioasă am ținut mult să fie așa cum am imaginat-o. Chit că a fost nevoie să cer dezlegări de la un ciopor de preoți, protopopi și mitropoliți, iar uneori chestia asta m-a frustrat. E greu să te măriți a treia oară, parol, nu recomand nimănui. Trebuie să obții divorț bisericesc – nici nu știam că există așa ceva, dar acum sunt posesoarea unui soooperb exemplar -, dezlegare de a doua, treia, șaptea cununie, practic a trebuit ca un sobor întreg de fețe bisericești, pînă la Paris, să mă dezlege ca să îl pot lua, creștinește, de soț pe soțul meu legal. Deh, dacă sunt serial wife, așa îmi trebuie, am înghițit în sec, am zis sărumîna părinte, am plătit taxele și apoi am tăcut mîlc.

Dacă ar fi fost să facem cununia în țară, aș fi ales o mănăstire dragă mie, la 100 de kilometri de casă. Nu a fost să fie, iar asta mi-a rupt puțin inima. Dar, cum tot răul e spre bine, a fost o biserică la fel de simplă ca în visurile mele, biserica Sf. Nicolae din Bruxelles. Și departe. Am ales Bruxelles pentru că acolo trăiesc nașii noștri. Sigur, ar fi putut veni ei în țară, dar mi s-a părut atîîîîît de romantic să fim într-un oraș îndepărtat și necunoscut amîndurora, doar noi doi și prietenii care ne-au devenit nași, așa de ca în fantezia mea, că nu a mai fost loc de alte discuții. Fiindcă da, admit, pînă și eu am avut o fantezie legată de propria nuntă.

Nu ne-au trebuit multe lucruri, însă o rochie în care să mă simt bine, da. Cînd am abordat-o pe Ina nu știam decît că vreau o rochie fluidă, dintr-un material moale și prietenos, care să nu aibă nici în clin, nici în mînecă cu vreo rochie de mireasă. De fapt, cel mai bine să nu aibă mîneci deloc. Am văzut la ea în atelier niște mostre de jerse gri și am zis, uite, ăsta e un material pe care îl iubesc, fă ceva din el, am încredere în tine, dar să fie largă, să mă conțină. La prima probă, nu am înțeles mare lucru din rochie. Mă uitam și eu, se uita și el, mi-am zis: aia e, ce o fi, o fi. Știam că va mai merge la patinat, că urmează să fie finisată, eram și eu curioasă ce va ieși, finalmente. Am primit-o în aceeași seară în care am plecat spre aeroport, dar am fost tot timpul liniștită. Cînd am pus-o pe mine pentru prima dată și m-am privit în oglindă mi-am dat seama că era exact rochia pentru mine, stilul meu pînă la capăt, am iubit-o. Vrusesem o rochie pe care să o pot purta în diferite ocazii și o aveam. Cu atît mai mult cu cît fusta și topul sunt separate, fusta are buzunare largi așa cum am vrut eu și ambele pot fi purtate în orice combinație. Ce e drept, nu m-am așteptat să devină vedeta absolută a zilei, să existe zeci de femei care să îmi scrie și să mă întrebe de unde am cumpărat-o, care să îmi ceară detalii, care să și-o dorească. La finalul zilei, am deconspirat-o pe Ina Isbășescu de la Atelier Persona, care s-a trezit copleșită de cereri pentru o rochie exact ca a mea. Și, deși e o rochie făcută special pentru mine, am acceptat să facă o serie limitată, așa că rochia în care m-am măritat va îmbrăca și alte femei, în scurtă vreme. (Cine vrea, să se grăbească, nu va face decît cîteva.)

Buchetul de lavandă l-am tîrît prin check-in-uri,  avioane, mașini, microbuze. G. îmi zicea că el nu a mai văzut pe nimeni cu flori în avion și poate nu o să-mi dea voie, dar nu m-a întrebat nimeni, nimic. Ba o stewardesă mi-a zîmbit și mi-a spus că e foarte frumos. A ajuns în stare bună la Bruxelles. Cel mai mult m-am bucurat cînd am văzut biserica, unde nu am găsit în prima zi pe nimeni, însă. O biserică simplă, așa cum nu vezi la noi.

În dimineața cununiei, m-am spălat pe cap singură, m-am uscat singură, m-am machiat ușor singură, m-am îmbrăcat și am fost gata de nuntă. Buchetul nașei îl făcusem tot singură, cu o seară înainte, la fel și lumînările după care bătusem juma de oraș și sfîrșisem prin a cumpăra unele mici, roz pal, că belgienii nu au aceleași ritualuri ca noi. Cu certificatul de căsătorie în dinți și verighetele – din argint, lucrate manual de un prieten artist bijutier – în buzunar, am plecat împreună cu nașii spre biserică. Bărbatu-meu a profitat să-mi facă niște poze cu telefonul pe drum, că doar el era și fotograf, nu doar mire. Cum nu puteam să facem niște selfie în timpul slujbei, l-am rugat pe țîrcovnic, după ce i-am înmînat un aparat simplu de mînuit, să își facă pomană și să ne facă și nouă vreo două poze. Drept care, sărmanul om a dus-o tot într-un amin-click, aleluia-click, toată cununișoara, cu grijă să nu scape momentele pe care a văzut că le pozau fotografii profesioniși la nunți: pișcotul, verigheta, încununarea. Să fie primite.

Normal că sunt subiectivă, dar slujba a fost minunată. Simplă și minunată. Preotul care slujea atunci, un preot tînăr, blînd și cu har, părea să facă cu atîta bucurie și credință totul, de parcă ar fi fost prima oară, de parcă nu ar fi avut încă șase cununii după noi. Și eram doar noi patru în toată biserica și preotul. Și Doamne Doamne, cum ar fi zis, adică a și zis, el. Sigur, la mine nu era prima oară, dar cumva, a fost ca și cum. Era prima oară că aveam inima și mintea deschise, că îmi asumam conștient un pas atît de important, conștientă de mine, de mecanismele mele psihologice, de cine sunt eu și cine este el, de ce anume mă aflu acolo și ce angajamente îmi iau față de mine, mai cu seamă. Ne-am strîns mîinile cu putere, pe tot timpul slujbei, conectați în felul ăla în care ne place să credem că doar noi suntem, asumați, știind exact cît de greu e drumul pe care plecăm, dar extrem de hotărîți și plini de iubire.

Cînd, la sfîrșit, nașul a băgat mîna în buzunar să plătească, preotul a sărit, zîmbitor, cu un chitanțier: știu, vreți să faceți o donație!, iar noi ne-am mirat ca vițelul la poarta nouă sau ca românul în Occident.

Afară, în ușa bisericii și pe stradă, el mi-a mai făcut cîteva poze, apoi ne-am dus să ne schimbăm, căci începuse ploaia și voiam să batem la pas Bruxelles-ul, iar în rochia aia și sandale nu aveam cum. Iar ziua nunții a însemnat mulți kilometri la pas, minunîndu-ne și iubindu-ne, fericiți, bucuroși, liberi, cu masa luată pe o terasă în centru, în patru, cu alte poze, cu ciocolată belgiană și fructe cu gust desăvîrșit.

Și așa au fost și zilele care au urmat, însă asta e o altă poveste, fără rochii și pirostrii. Amin.

Cu dezlegările în dinți, la noapte plecăm să mă iei de nevastă de tot. Nu îmi mai e frică. Poate vag, de zborul cu avionul și că va ploua.

Așa cum a plouat și la mare, de am plecat de la Cap Kaliakra înfășurați în pungi de gunoi, pe o ploaie care topea totul în jur, dar noi rîdeam și ne pozam. În ziua de miere. Înainte de asta, am stat pe plajă în golful ăla mic și tu ți-ai rupt mîinile ajutînd un pescar bulgar să scoată barca la mal. Și mi-ai făcut nenumărate poze, ca de obicei. Tot e bine, cînd voi fi îmbătrînit îndeajuns, o să mă pot lăuda cu ele nepoților. Apoi m-ai iubit pe drum, pe teritoriu bulgar, sub ploaie bulgară, sperînd că interdicțiile medicilor români nu produc efecte în străinătate.

* Titlul aparține scriitoarei Ana Mănescu.

Plîngem mult, în perioada asta. Tata plînge pe perna de spital și încearcă să-mi spună ceva, dar nu ies cuvintele din gură. E speriat de ce i-au spus medicii, încerc să-l liniștesc cum pot. Îl mîngîi. Mama-mare plînge pe perna patului care a fost al meu cîndva și îmi zice că nu mai poate, e prea slăbită să mai poată și nimeni nu „îi crede” ce greu îi e. Eu îi cred și o mîngîi să o liniștesc. Eu plîng pe perna mea, el mă mîngîie și mă liniștește că totul și toată lumea va fi bine, inevitabil. Sau ceva.

Nu, nu am plecat în luna de miere.

Multă vreme, și înainte, dar mai ales după o căsnicie care a durat doar 8 luni nenorocite la propriu, mi-am zis că nu voi mai face niciodată asta. Că nu e nevoie de așa ceva, într-o relație, dacă e să fie bine, poți și fără, ce atîta căsătorie? Știu cupluri de 10, 11, 15 ani, cu copii unele, care nu s-au mai căsătorit. Da, dar știu și cupluri care au stat 14 ani împreună, iar cînd ea a întrebat ce se întîmplă mai departe, el a plecat. Iar instinctele de femeie dusă îndelung la terapie și care a citit multă psihologie îmi șoptesc că acolo, de multe ori, e lipsă de asumare și frică. Asta mi-a și zis cînd l-am întrebat de ce vrea neapărat să se însoare cu mine, la ce ajută căsătoria, ce e nevoie de actele alea? Că e asumarea unei responsabilități și dovadă de maturitate și implicare. Așa că am zis da. Asta se întîmpla în urmă cu ceva vreme, anul trecut, de Crăciun. Doar că eu nu eram deloc pregătită pentru așa un pas. De fapt, nu eram deloc pregătită pentru o relație reală, cu un om real și disponibil, pentru care nu trebuia să lupt, să proiectez, să aștept, ci doar să trăiesc zilele așa cum vin, una după alta. Iar eu nu făcusem asta niciodată în viața mea. În 39 de ani. Dar revelația asta nu a venit așa de ușor.

Nu era greu? Am făcut eu să fie greu.

Povestea asta nu e literatură. Este despre femei care nu știu să se lase iubite. Care nu cred că merită să primească iubire, fără efort. Care fac alegeri nepotrivite, toată viața, inconștient.

Cînd crești într-o familie unde iubirea nu ți se oferă doar pentru că ai venit pe lume, așa cum am făcut eu, ajungi să simți că nu meriți să fii iubit. Din copilăria mea, nu îmi amintesc niciun moment de afecțiune. Niciodată, nimeni, nu mi-a zis că mă iubește, cînd eram mică. Nu m-a strîns în brațe cînd mi-era greu. Nu m-a alinat. În schimb, am primit lovituri, palme, insulte, batjocuri. Nu aveam instrumente cu care să decodific ceea ce mi se întîmpla, să înțeleg, să iert. Am tras singura concluzie posibilă, la vîrsta aia: că eu nu sunt suficient de bună, de frumoasă, de deșteaptă, de cuminte, ca să fiu iubită. Că cei care se presupune că au grijă de tine și te iubesc, te abuzează. Convingerile astea despre mine și despre cum decurg lucrurile în lume m-au urmărit, inconștient, toată viața și mi-au modelat toate alegerile de viață. Care au fost, fără excepție, în aceeași direcție: bărbați abuzivi (niciodată fizic, asta nu am mai permis, însă sărăcan de mine, nu vedeam că e același lucru, cumva) sau indisponibili. De ce dracu’ ai face una ca asta?

Am descoperit abia acum că am perpetuat o viață modelul ăsta de durere pentru a fugi de celalaltă durere, oribilă, de neasumat – aceea că eu nu merit să fiu iubită. Pesemne că e imposibil de îndurat să integrezi despre tine însuți/însăți că nu există nimic acolo, în tine, care să fie demn de iubit. Să ajungi să poți trăi cu asta: sunt bun(ă) de nimic, la fel de bine aș putea să nu exist. Nu cred că există ființă care să se poată resemna în felul ăsta, să renunțe la gîndul că într-o zi ar putea însemna ceva, pentru cineva important. Și, pentru că e imposibil de îndurat și de trăit cu asta, o reprimi. O ascunzi adînc, o zăgăzuiești, nu îi dai voie să iasă la suprafață. Alegi să te protejezi de gîndul/spaima asta, însă fiecare acțiune a ta o transpiră, inconștient. Alegi să trăiești alte dureri, infinit mai suportabile, care însă, o conțin pe asta, înspăimîntătoarea. Durerea de deasupra durerii.

În durerea de deasupra durerii știam să mă descurc, îmi era atît de familiar, o fac de mică, dintotdeauna. De fapt, e singurul lucru pe care îl știu face. Să mă descurc cu durerea. Trebuie să fie greu, ca să îmi fie familiar. Ușorul mi-e strain, mă încurcă, nu îl recunosc. Mă sperie. Ce spun, mă îngrozește.

Am crezut mereu că eu sunt cea disponibilă, cea care se lasă și dăruiește pe sine. La ei era problema, cumva, că nu puteau, că nu voiau, că nu știau cum. Mi-a luat 39 de afurisiți de ani, grei ca iadul, ca să văd că, în tot acest timp, eu am fost cea care a ales așa, ca să se protejeze. Că nu am fost deloc disponibilă, că am construit în jurul meu niște ziduri de protecție oribil de groase. Dar, pentru că le făcusem transparente, am preferat să cred că nu există. Între mine și toți ceilalți, în afară de copiii mei, a fost tot timpul o masă gelatinoasă, translucidă, imposibil de pătruns. Am fost la vedere și totuși, mereu ascunsă. Și, terifiantă ironie, nici măcar nu mi-am dat seama ce fac. Cu toată terapia, cu toate cărțile de psihologie citite, am preferat mereu să întorc capul, să fug, să aleg să cred altceva despre mine, ceva ce era mai simplu de dus. Cine vrea să se uite în sine și să își asume că el însuși și-a făcut viața un calvar, că nu e nimeni altcineva de blamat decît sine pentru alegerile dureroase? Că alegerile însele au fost niște mecanisme inconștiente de apărare, niște încercări debile de a rămîne în control?

Absolut toate alegerile mele de viață au fost în sensul ăsta: să mă protejeze, desi m-au rănit. Știu, pare schizofrenic, dar e adevărul gol-goluț. Și nu sunt singura care face asta, o, nu! Atunci cînd “iubești” un om indisponibil, nu trăiești în prezent. Lupți, proiectezi, te chinuiești. Îți spui că atunci cînd va fi liber, nu va mai bea, va munci, va divorța etc., va fi bine, vei fi fericită. Te învinovățești, ești ocupată să salvezi, să muncești, să explici. Trăiești într-o durere familiară, ai mintea ocupată, nu ai timp și nu îți dai timp să simți cealaltă durere, instalată în tine din pruncie, că nu meriți să fii iubită. Toată fuga asta se cheamă teamă de intimitate. Iar eu habar nu am avut că asta fac. Că mi-e nu frică, ci groază, de intimitate. Că undeva, cîndva, demult, am decis că nu am voie să fiu vulnerabilă, și m-am invulnerabilizat fugînd de implicarea adevărată pe care o aduce o relație adevărată, deși am simulat pentru mine însămi mereu asta. Doar m-am măritat de două ori, nu? Da. Prima oară cu un tip mai indisponibil emoțional decît un stîlp de telegraf, care m-a abandonat din momentul în care m-a luat de nevastă, iar a doua oară cu un tip alcoolic, artist-pierde-vară, gelos patologic, care mi-a făcut viața un coșmar. Și nu a fost nicio clipă vina lor, au fost exclusiv alegerile mele.

Am visat și mi-a fost dor cinci ani de bărbatul nesăbuit, despre care aș fi băgat mîna în foc că e bărbatul vieții mele. Apoi, am realizat că era doar un bărbat complet indisponibil și că mi-a fost simplu să îl iubesc, doar era departe, din toate punctele de vedere. În plus, mă abandonase, iar asta îl făcea și mai dezirabil. E așa de simplu să te potrivești perfect cu cineva care nu e lîngă tine!

Apoi, într-o zi, am scris o carte despre singurătate, crezînd sincer că a fi singură este pentru mine un dat. Că asta e, nu există bărbatul care să mă poată, sunt eu prea complicată și greu de dus sau poate îmi lipsește ceva ce au alte femei. Nu mi-a dat prin cap că a fi singură a fost, în tot timpul, o alegere, fie ea și inconștientă. Cînd ești singură, ceilalți nu te pot răni, ești în control. Cînd te îndrăgostești de oameni indisponibili în toate felurile, nu ajungi să fii în relații reale cu ei, așa că rămîi în control. Și atunci a apărut el. Și nu exista nicio piedică pentru noi ca să fim împreună. Era foarte deștept – mai deștept cu mult decît mine -, liber și determinat. Nu a stat pe gînduri deloc, știa exact ce vrea. Iar eu habar nu aveam. Cînd a venit și a zis, ăsta sunt, cu o sinceritate îngrozitoare, m-am speriat. Am început să mă împotrivesc conștient și să încerc să îl alung. Cum să nu lupt pentru iubire, să mi se ofere, așa, by default? E ceva putred la mijloc, urmărește ceva. L-am testat și desființat, desfăcut în mii de bucăți. M-am îmbolnăvit de cîteva ori, de teamă și neliniște. Iar el a stat, cu răbdare și dragoste, mi-a dat voie să trec prin toate astea asigurîndu-mă că e acolo, pînă la capăt, dacă îl vreau. Cînd m-am speriat de căsătorie, a renunțat la idee, deși l-a durut enorm, ca să fiu eu bine. Cînd i-am zis să plece, a plecat, ca să îmi dea spațiu. Eu l-am chinuit, el a continuat să mă iubească și să îmi arate că mă iubește exact așa cum sunt și nici eu singură nu mă accept. Am văzut, în tot timpul, în ochii lui că nu am cum să mă mistific, că vede în mine lucrurile pe care nici eu singură nu îmi dau voie să le văd. A avut, întotdeauna, replicile corecte și modul corect de a pune problema, atunci cînd eu greșeam și îl pedepseam tot pe el. Tîrziu, am înțeles ce făceam și am fost atît de tulburată încît am plîns zile în șir.

Încă mi-e frică. Încă mă retrag în mine, inconștient, cînd nu știu cum să îmi gestionez gîndurile și temerile, deși, de fiecare dată, el mă simte de parcă ar fi conectat la mine prin cine știe ce fire invizibile. Dar acum știu și înțeleg. Și îmi asum toate riscurile. Așa că, da, m-am măritat. Iar. De ziua mea, care altădată era un coșmar. Nu mi-am luat ziua bună, nu am avut petrecere, lăutari, lume buluc, fotografii în parc. Doar ie, un buchet de flori superbe și cîțiva oameni, cu adevărat dragi, care au ținut să fie lîngă noi. M-am măritat de ziua mea. Cu singurul bărbat cu care am avut curaj să îmi dau voie să am o relație reală în 39 de ani. Cu siguranță va continua să fie și greu, și frumos, ca și pînă acum. Dar mai ales greu.

Am scris toate astea în speranța că povestea mea poate ajuta cuiva. Mulțumesc cu inima tuturor celor care s-au bucurat din inimă pentru mine – și nu au fost puțini.

Era în picioare, ținîndu-se de masă, cînd am găsit-o. În camera ei, care seamănă izbitor cu camera mea din copilărie, căci toată mobila în care am crescut eu se află acum la ea. Mama-mare doarme pe canapeaua pe care am dormit eu, cu biblioteca sub care am scris, eu și sor-mea, Adi te iubesc, ești viața mea, Cipri, nu pot trăi fără tine, de ce m-ai părăsit și alte inscripții de amor juvenil.

Acum e mai bine, ne zice mama. O fost tare rău, dar după injecții, e mai bine. N-a vrut să ne lase să chemăm doctorul, că dacă o duce la spital, ea ce se face, și noi, proastele, am ascultat-o. Acum, de cînd o văzut-o doctorul, e mai bine. Mari dureri o avut, de spate, zicea să facem o groapă și să o îngropăm de vie, numai să nu o mai doară.

Se bucură cînd ne vede. Nu se poate așeza singură în pat, o ajutăm noi. Hoho, zice, mînă de bărbat!, apoi rîde. Mama-mare e hîtră și cînd e așa de beteagă. Sper că nu ai de gînd să dai ortul popii, îi zic. Lasă, tu, băiată, că o fost popa aicia, o zis că sunt ca mama lui, m-o împărtășit și mi-o zis să nu care cumva să crez că acuma mor dacă m-o împărtășit, că el mi-o citit ca să mă fac bine. Păi să te faci! Să știi că acum aș vrea să mai trăiesc cît să-mi văd și strănepoata asta… Sor-mea va naște în iulie, așa că mă liniștesc, e un plan bun ăsta, e bine.

Rămînem doar noi două. O mîngîi pe pielea pătată, zbîrcită, a frunții. Știi că te iubesc cel mai tare, da? Eu vă iubesc pe toate la fel. Știu, dar eu te iubesc mai tare. Hapăi ai și de ce, băiată, că pă toate v-am șters la cur, nu v-am bătut, am fost bună cu voi. Ai fost, mamă-mare. Și pă fetele tale le-am șters la cur. Le-ai șters. Dar acu’, mi-am trăit traiu’, mi-am mîncat mălaiu’. Auzi, mamă mare, ți-e frică de moarte? Ba nu mi-e frică! Zîce că acolo mă așteapă mama, tata, frații și surorile mele, că noi am fost nouă și eu sunt a mai mică, am patru frați și trei surori care or murit. Și omu-mnio.  De cînd aștept să mă ia Mniezo și să mă întîlnesc cu omu-mnio. Se uită cu ochii ei decolorați de boală, atinși de orbire, cu care vede tot mai rău. Tu băiată, poate io oi muri și nu mai știu, tare aș vrea să te văz că ești fericită. E om bun omul ăsta al tău, io așa îl văz, bătrînă cum sunt, îl văz că te iubește, să te porți bine cu el! Rîdem. Samănă și la nume cu tată-to mare. Io așa îl văz, că e bărbat. Ălalalt, artistul, nu era bărbat, io nici nu știu cum te-ai culcat cu el, io nu m-aș fi băgat în același pat! Rîde iar. Tu știi cum am trăit eu cu omu-mnio, că am trăit destul de bine. Așa să știi, că amîndoi trebe să vrea același lucru, să nu te pui contră. Auzi, tu mamă mare, da’ tata mare te-o înșelat! Dă din cap. M-o înșelat… da’ așa să știi, că mi-o cerut iertare și io l-am iertat. Apăi nici nu o fost vina lui, aia s-o țînut de el, da’ eu așa am judecat, lasă să se ducă și să se sature!

Lasă capul pe pernă, închide ochii. Apoi: auzi, tu băiată, apăi cînd e ziua ta? 1 mai? Nu, mamă mare, pe 2 mai e ziua lui tata. Pe 7 mai? Nu, pe 7 e ziua ta, ai uitat? Calcă-le nevoia de medicamente, ce m-or prostit la cap, nimnica nu mai știu. Da’ cutremurul cînd o fost? În martie, mamă-mare. Așa e, vezi, că mă-ta era gravidă, în mai te-o născut, nu mai judecă capul ăsta prost. De auzit, nu mai auz. De văzut, nu mai văz. Nu am putut să îți citesc niciun volum, așa am ajuns.

Dincolo, în bucătărie, ai mei se uită la o poză veche, distrusă de timp și prea mult umblat, cu mama-mare tînără. Victoria. Vița. Era frumoasă ca o artistă, în tinerețe, zice mama. Niciuna nu semănați cu ea, numai eu, decide fie-mea a mare. Știu poza aia, de cîte ori mi-a arătat-o bunică-mea, mîndrindu-se. Bunică-mea, pe care nu am văzut-o aproape niciodată cu capul descoperit, și care a ținut sub batic, pînă acum, aproape, coadă lungă și albă împletită și apoi înfășurată într-un coc prins cu ace. Și pe care o pîndeam, să-i văd părul lung, de cosînzeană ajunsă la senectute, părul ei mereu ascuns, cu lungimea și frumusețea lui fascinante.

Cînd plecăm, o ameninț: vezi să nu care cumva să mori! Ridică din umeri: apăi, tu băiată, de moarte nu scapă nimeni. Ce vrei, să moștenesc pămîntul?

mai 19, 2010

anul ăsta nu voi primi buchete anonime sau nu la birou. fiindcă nu am birou. mi-am dat demisia.

anul ăsta nu sunt o pizdă şmecheră, ci una proastă, cum am şi relevat.

anul ăsta fac 33 de ani şi aş muri, că doar şi Iisus. dar nu pot.

nu pot nimic.

afară e frig ca în peşterile mezozoice, dar nu-i nimic, şi în mine e, ne asortăm.

anul ăsta credeam că o să fie fain. credeam că mi-am reconfigurat creierul, că mi-am activat emisfera stângă.

apoi m-am prins în propria plasă şi nu a mai fost nimic.

cu jobul schimbat. cu telefonul schimbat. cu sufletul schimbat.

nu am răspuns nimănui. am dormit. m-am trezit. juma de rivotril sub limbă. am adormit la loc.

până la 33 de ani am primit un tir de flori şi niciuna de la tine.

pînă la 33 de ani am colindat un sfert de lume şi niciun kilometru cu tine.

pînă la 33 de ani am plîns 478 de găleţi de lacrimi deşi cercetătorii, britanici, fireşte, au stabilit că un om plînge într-o viaţă maximum 9.

pînă la 33 de ani am vrut să mă sinucid de 478 x 10000 şi nu am încercat decît o singură dată

pînă la 33 de ani m-au curtat cohorte de bărbaţi, m-au adulat, m-au zeificat, iar eu nu ştiu cum e să fii iubită mai mult de cîteva minute, ore, zile

pînă la 33 de ani am crescut singură 2 copii şi eu sunt încă un copil speriat, cu ochi negri şi plînşi (mă faci fericit, fetiţă cu ochi negri, mi-a scris cîndva cînd eu alergam în pădurea mea, alergam printre mierle şi cintezoi, foioase şi conifere, alergam printre frici şi urşi şi stropi de soare care mi se aşezau pe umărul de pe care aluneca maioul, printre alinturile şi blestemele a doi sau două mii de bărbaţi, cine mai ştie )

pînă la 33 de ani m-am mutat de fix 15 ori. dintre care  de 7 ori cu copiii după mine. dintre care de două ori înapoi acasă la mama, deşi jurasem că mai bine mor. dintre care o singură dată în casa mea. ultima.

la 33 de ani sunt la fel sau mai frumoasă ca la 20 dar asta nu e un avantaj ci un blestem. o cruce.

pînă la 33 de ani am dormit 12053.25 de nopţi şi din ele nici 800 în braţele cuiva.

pînă la 33 de ani am minţit, am înşelat, m-am înşelat

pînă la 33 de ani mi-am lăsat sufletul în palma cîtorva oameni şi ei au închis pumnul şi au strîns pînă la sînge tocmai cînd mi-era cel mai sigur că nu aveau cum să facă asta niciodată. şi apoi nu am mai crezut în nimeni. bărbatul nesăbuit şi rătăcirile lui au pus dop ventricului si atriului stîngi. şi nu am mai crezut. cînd poate ar fi trebuit să cred, nu am mai ştiut cum. de platoşele  de xenă border-line activate. de durere neconsumată pînă la capăt.

pînă la 33 de ani mi s-a făcut frică, atît de frică, Doamne, atît de frică şi am fost rănită, rănită, sfîşiată,  încît nu mai pot crede în nimic şi nimeni şi cred că am împietrit puţin şi nu, nu sunt perfectă, sunt doar singură şi paranoizată şi mi-e teamă, teamă, groază îmi e

şi am vrut totul, dar am nimic

mă sună mama. nu îi răspund. mi-a făcut prăjituri şi eu nu vreau. nu vreau tort, nu vreau lumînări, nu vreau excursii, diamante, haine, parfumuri, case, maşini. eu vreau doar linişte.

vreau moarte şi nu pot nici măcar vrea moarte

mai 16 2014

Numele meu de botez e Elena. Exact ca al celei mai frumoase muritoare, fiica lui Zeus. Tot atunci e şi ziua mia. De naştere. Sunt doi în unu’ ca şamponu’ iar asta mi-a ridicat rezistenţa la frustrare. De cîte ori plec cu braţele pline de flori de la muncă, cineva se găseşte să mă întrebe: a, şi pe tine te cheamă Elena?! Şi nu pot spune nu. Fiindcă mă cheamă. Doar că exact în ziua aia eu mai îmbătrînesc puţin. Sau poate doar mă înţelepţesc, doar am stabilit că sunt lejer nemuritoare, nu ca tiza mea din Sparta. Şi e lumea plină de Elene. Toate primesc flori. Şi nimeni nu se miră că ale mele sunt mai multe, mai frumoase (când am împlinit 27 de ani am primit 3 găleţi de trandafiri, la propriu) doar eu sunt… mhm, specială. I-aş lua de gulere pe toţi. Băi ăştia, azi e ziua mia, băi. Ziua mia, iar eu de ziua mia sunt prinţesă. Zeiţă sunt. Păi şi ce facem aici, ne batem joc?! Gata, am închis frumos la Elenărie şi am deschis la ziua mia, vă rog io să vă concentraţi un pic. Hai că nu e greu! Se poate, trebuie doar să trageţi un pic de voi.

Într-un an mi se pusese pata ha neagră. Împlineam douăjdeani. Vremuri imemoriale, cam prin cretacic, aşa. Şi am zis, gata, să nu aud pe careva că îmi zice la mulţi ani. O ardeam eu depresivă, aaah, îmbătrînesc, viaţa oricum nu are rooost… şi au zis toţi, a, da? Bine. Şi nu mi-a zis nimeni la mulţi ani. Nici ai mei, nici colegii. Nimeni. Şi stăteam eu aşa. Şi mă trezisem şi aveam senzaţia aia de douăjdeani, azi e ziua mea, sunt specială, toată lumea trebuie să mă trateze ca pe o prinţesă şi nimeni nu mă băga în seamă. Şi am zis, nuu, că se prefac. De fapt, îmi pregătesc o supriză, fiindcă azi e ziua mia, a mia, a mia şi măcar azi am voie să fiu prinţesă. Dar m-au ascultat şi eu am plîns că m-au ascultat. Ah, voi nu ştiţi că uneori prinţesele de douăjdeani spun nu care înseamnă de fapt da?!

Ziua mia obişnuia să fie o zi tristă. Aşa, cam ca Crăciunurile. Prinsă în iţele vreunei relaţii imposibile, sfîrşeam singură cu un braţ de flori trimise prin curier, drept iertare că nu a putut. Singură în pat, cu lacrimi dîre, înnodîndu-se în barbă, cam ca în filmele şi cărţile proaste, aşa.

În alt an, pe vremea cînd lucram la Pro, abia mă angajasem, şeful m-a trimis de ziua mea să socializez cu poliţiştii şi procurorii. A urlat la mine şi mi-a zis că aşa se fac sursele şi să nu mă întorc fără 10 numere de telefon personale şi promisiunea că mă vor suna de cîte ori  va crăpa careva suspect. Am plecat plîngînd pe străzi. Nu ştiam cum să mă duc să fac una ca asta. Şi mi se părea incredibil de nedrept să îmi facă una ca asta de ziua mia. Fiindcă oricît m-am străduit în toţii anii ăştia să tratez ziua asta ca pe una oarecare, fiindcă e doar o zi ca oricare alta, tot m-am trezit cu aşteptările umflate în dimineaţa cu pricina şi simţindu-mă ah, specială. Aşa că m-am învîrtit două ore pe străzi, tîrîndu-mi lacrimile şi picioarele. 6 luni mai tîrziu ajungeam, cu sau fără voia mea, să aflu înaintea mortului de moartea lui.

În urmă cu 5 ani, bărbatul nesăbuit îmi promisese că va fi cu mine. Părea că înţelesese ce tragedie este ziua mia. Nu a fost. Nu a sunat, nu a venit. Mi-a fost rău de ziua mia, anul ăla. Am plecat acasă şi m-au sunat colegele, că a venit un buchet de flori prin curier, sooooperb. M-am grăbit, sigură că e de la el, să îi dau un mesaj. Mulţumesc, am zis, bărbat nesăbuit, nu ai uitat. Cînd am ajuns înapoi la muncă, am văzut că florile aveau semnătură. Nu a lui.

Singura mea zi de naştere cu adevărat frumoasă a fost cînd împlineam 28 de ani. Am stat tot weekendul ăla la Sighişoara cu un om despre care nu am scris niciodată. Ne-am plimbat pe străzile vechi, am vorbit. Am rămas o vreme tăcuţi în biserica din deal. Nu a trebuit să fac nimic din ce nu mi-aş fi dorit să fac. Am răspuns la două telefoane date cu drag şi atît. A fost cea mai frumoasă zi a mia din viaţa mia.

Anul trecut am vrut să fug de acasă de ziua mia. Să fug de acasă mi se pare singurul fel posibil de a-mi petrece ziua asta. Am fugit pe o insulă din sudul Greciei  într-o lună de miere/fiere întîrziată care s-a dovedit numai bună să prevestească divorţul. De ziua mia nu am vorbit unul cu altul decît seara tîrziu. Nu mi-a vorbit, dar mi-a cules flori de pe insulă, leandri roşii, alb şi roz şi mi le-a aşezat, fără vorbă, în balconul care dădea înspre livada de măslini şi înspre păunii cumplit strigători. Spre seară mi-am pus rochia de mătase, mi-am şters lacrimile şi am ieşit să tăcem în oraş. A fost o zi amară, ziua mia. Ca mirosul de leandri.

Anul ăsta nu am unde şi cum fugi. Nu mai obişnuiesc să fug de mine, dar aş fugi de lume. Mi-ar plăcea să mă întîlnesc cu mine de ziua mia, numai eu cu mine, dar oricît m-am socotit, nu îmi iese, aşa că mi-am dat randevu două-trei zile după. Nu o fi foc, nu mă supăr io pe mine pentru o aşa mică întîrziere.

Măcar dacă aş suporta oleacă mai bine convenienţele, m-aş simţi confortabil cu ideea că se apropie.  Nu vreau să fac nimic din ce nu vreau să fac. Nu vreau să întind mese la job, unde sunt  privită chiorîş cel mai adesea, unor oameni care se vor simţi obligaţi să mă felicite fiindcă aşa se obişnuieşte, nu fiindcă aşa simt. Nu vreau şi nu voi face nimic din ce trebuie fiindcă, vorba mamei, aşa e frumos. E ziua mia şi de ziua mia contează doar ce vreau şi simt eu. La fel ca şi în restul zilelor mele, din care nu îmi voi mai irosi nici măcar o oră cu ipocrizii şi trebuie-uri în care nu cred şi pe care nu dau doi bani şi jumate. E ca atunci cînd te măriţi şi zici că aia ar trebui să fie una din zilele cele mai frumoase din viaţa ta şi sfîrşeşti prin a face orice numai să fii fericită nu mai apuci. Iar eu nici măcar nu am făcut nuntă, vreodată. Şi tot nasol a fost în final.

Aşa că o să fiu eu, din nou, şi de ziua mia, chiar dacă asta nu o să placă tuturor. Ştii că nu mi-am sărbătorit niciodată ziua în felul în care şi-o sărbătoresc oamenii? Cu mese întinse, petreceri, prieteni, cadouri, cabane? Niciodată. Uneori au venit ai mei în vizită, cu o floare, un tort, un cadou, o mărgea. M-am întrebat dacă mi-ar fi plăcut să am lîngă mine oameni care să îmi organizeze şi mie, ca în filme, petreceri surpriză. Nu am reuşit să îmi răspund la întrebarea asta. Adică, să fiu prinţesă de ziua mia nu a însemnat, niciodată, asta. Azi ştiu ce mi-am dorit de cînd mă ştiu de ziua mia. Să fiu iubită. Dar iubită pe bune şi lăsată să fiu eu. Aşa ursuză şi fără chef de musafiri, dar cu chef de mers în cîmpul înflorit, să stau să miros margaretele şi iarba crudă şi să privesc cerul de mai cu norii lui oiţă. Cu chichiţele şi contradicţiile mele. Aşa scindată între nevoia de a fi băgată în seamă şi nevoia de a fi lăsată în pace, ambele în acelaşi timp.

mai 22 2014

Stau cu un pahar de vin în mînă şi mă bucur că e gata. Nu plîng. Nu mai plîng. Am plîns în maşină în drum spre casă. Am plîns în curte la serviciu, întinsă pe leagănul de lemn, cu soarele pe faţă. Am plîns hohotit în mine continuu, ceas de ceas. Încă nu am descifrat mecanismul care mă face să mă simt atît de singură de ziua mea. Lucrez la asta. Sper să mă prind înainte de ultima. Femeia a plîns, mama a zîmbit fericită. (ţi-am vorbit, desigur, despre cele două femei din mine...) Ochiul care plînge şi ochiul care rîde.

Nu am avut tort, nici prăjituri, nici petrecere, nu am primit cadouri şi nici măcar flori adevărate. . Ba nu, mint, mi-au venit cu o zi înainte prin curier nişte flori minunate de la un străin, un om necunoscut de la mii de kilometri distanţă care mă citeşte. Tot de la străini au venit şi energiile bune, florile şi îmbrăţişările virtuale. De la voi. Şi în timp ce ele curgeau, curgeau şi lacrimile mele şi mă întrebam de ce mă simt, totuşi, atît de singură, cînd mii de oameni se gîndesc la mine şi îşi rup din timpul lor minutul ăla sau mai mult să îmi spună mie atît de frumos.

Apoi am venit acasă şi fetele m-au văzut stinsă şi m-au îmbrăţişat. Îmi luaseră şi cadou, din banii lor. Am mai plîns un pic, în braţele lor. Am ieşit, noi trei, în locul care-mi place mie şi o vioară şi un acordeon mi-au cîntat  chansonete de parcă mi-ar fi cîntat numai mie. Bigudiurile au rîs de mine că sunt proastă de ziua mea şi mi-au demonstrat fără cusur că nu am motive să fiu îngrijorată că nu avem bani sau că sunt singură, că uite, oamenarul mi-e plin, se tot umple, iar atunci cînd se dezumple, chiar dacă doare, e mai bine aşa, e un firesc şi acolo, se smulg doar cei care nu aveau ce căuta în el. Exemplarele nereuşite. Fetele mele, cel mai deştept lucru pe care l-am făcut în viaţa asta. Apoi am mîncat împreună şi mi-au promis un azil de cinci stele pe mal de mare, cînd vor fi bogate. Şi am avut continuu senzaţia aia că sunt prea mişto, prea deştepte, prea aşezate, prea-prea ca să le fi crescut eu aşa de bine. Haide frate, copiii ăştia îngrozitor de deştepţi şi frumoşi sunt ai mei? Pe bune?

Şi-apoi ele s-au culcat şi eu am făcut curăţenie şi am mai plîns un pic. Nu mult, că mi se terminase producţia de lacrimi. Spre seară de tot, acum adică, mi-am luat un pahar de vin, cu inima mai uşoară. Nu, nu de tot uşoară, dar răcorită, inima. S-a estompat senzaţia aia că azi a fost ziua mea şi ar fi trebuit să fiu prinţesă şi nu am fost decît în virtual, străinilor. Oh, ştiu, ar fi trebuit să pot fi bine. Matematic, sunt pe plus. Ştiu. Mama rîde, jubilează. Pe femeie, însă, nu o puteţi opri să plîngă. Hai că mai sunt cîteva minute şi se termină. Şi am s-o uit şi îngrop şi nu am să mai vorbesc despre dînsa. Termina-s-ar!

Mai 18, 2015

Cînd eram mai tînără, făceam bilanţuri înainte de ziua mea. Mai am şi azi texte (prin mailul unde doseam ce scriam) în care contabilizam pe minus tot ce îmi părea că ar fi trebuit să fac şi am pînă atunci. Am un text din 2007 unde scriam că nu am casă, maşină, bărbat, realizări măreţe. Aveam doar doi copii şi încăpăţînarea de nu mă lăsa înfrîntă. Puterea de a munci uluitor. Şi atît. Nici măcar pe mine nu mă aveam.

Azi nu mai simt nevoia să fac bilanţuri. Acum contabilizez cine sunt, nu ce am şi ce am făcut, deşi am şi am făcut nu doar ce îmi lipsea atunci ci mult peste. Dar eu nu sunt cărţile mele, eu nu sunt casa mea, maşina mea, eu nu sunt copiii mei, nu sunt blogul meu. Nu sunt nici măcar imaginea pe care o proiectează cei care mă citesc şi îndrăgesc sau detestă.

Eu sunt femeia pe care încă o descopăr şi pe care încerc să o îmbunătăţesc în fiecare zi. La 38 de ani, o mai spun o dată, sunt foarte aproape de cine îmi doream să fiu cînd aş fi crescut mare. Sunt eu, mă las, îmi dau voie să fiu şi mi-e tot mai confortabil să fiu eu.

E foarte greu să fii bine cu tine. Să te laşi. E un drum chinuitor, pe parcursul căruia mai mult ţi-e rău, ca să-ţi fie la final bine. E de săpat, de curăţat cu dinţii cadavrele descompuse ale trecutului, de asumat şi interiorizat adevăruri jegoase despre tine însuţi/însăţi. E muncă de ocnaş. Te poate sminti.

La 38 de ani sunt mai bine cu mine decît am fost vreodată în viaţa mea. Drumul nu s-a încheiat, ocna e deschisă, mă voi cufunda pînă la capăt, de-ar fi să mă îngroape muncile astea. Nu-mi place mereu ce găsesc. Ce zic, nu-mi place aproape niciodată. Separ grîul de neghină, carne vie de carne moartă, gînd curat de intenţie murdară, tristeţe de bucurie, plîns de bucurie de lacrimi de neputinţă. Am adunat grămezi sub care nu mai ştiam cine sunt eu. Acum încep să mă văd. Deci asta sunt şi cu asta trebuie să trăiesc mai departe.

Unii numesc asta curaj. Alţii, nebunie. Dezgolire. Eu nu îi mai spun nicicum, căci definiţiile sunt, şi ele, limitări. Etichete. Iar eu mă aflu la partea în care dezlipesc etichete. Pe unele le trag tare, ca pe leucoplast sau ceara de epilat, dacă preferi. Pe altele, uşor, cu grijă, că doare prea tare. Dezlipesc, reconfigurez, las spaţii goale să fie umplute cu ce-o fi să vie peste mine.

Am inima şi mintea larg deschise. Înspre mine și înspre lume.

Aveam 27 de ani cînd am început procesul ăsta. Mergeam pentru prima dată la terapie. Duceam un sac de traume şi dureri, multe dintre ele reprimate. Mă iubeam deloc, mă simţeam urîtă, proastă, nesigură, bună de nimic, de neiubit. În anul ăla, de ziua mea, mi-am făcut tricou cu mine, sperînd că voi începe să ţin la mine măcar cît negru sub unghie. Că dacă îmi scriu pe mine că sunt minunată, poate voi începe să cred. Încă nu mă iubesc toată-toată. Am descoperit de curînd, la un exerciţiu în grupul de terapie unde mă duc, că am două percepţii despre mine însămi: una raţională, adică aia în care ştiu că sunt o femeie mişto, o pizdă şmecheră. Şi o a doua, iraţională, care vine de adînc din interior, în care încă mai văd doar părţile rele, în care sunt deosebit de critică cu mine însămi, mă hulesc şi pedepsesc şi la care continuu să lucrez, nu ca să o anulez, căci nu aş mai avea echilibru, ci ca să o îmblînzesc. Trebuie să învăţ să fiu mai puţin aspră cu mine.

Aveam încă 37 cînd am primit, prin curier, un tricou pe care scrie: Petro, eşti bestială. Semnat: un străin. M-am sfiit să-l port, să nu par excedată. O voi face, însă. Pînă voi crede, din toată fiinţa, că da, sunt foarte puţin mai mult (vorba fie-mii) bestială. Fiindcă, chiar dacă sunt cel mai bine cu mine decît am fost în toată viaţa, am pornit de la a fi foarte rău şi mai am pînă departe.

Pînă la 38 de ani am învăţat cîteva lecţii, iar pe altele le-am tot repetat, că aşa e-n tenis. Habar nu am ce urmează, la mine aşa a fost mereu, am luat lucrurile pe rînd, cum au venit, m-am descurcat cu ele cum am putut, nu mi-am făcut planuri, am avut mereu însă visuri care, iată, se tot îndeplinesc.

La 38 de ani sunt, de departe, cea mai fericită dintre posibilităţile mele. Iar eu nu am fost fericită nici măcar cînd eram mică. Încă învăţ să fiu, însă acum ştiu să citesc hărţile, nu mă mai împotmolesc şi rătăcesc pe căi greşite.

Mă uit în spate. Mă uit înainte. Mă uit în acum: sunt o femeie al dracului de norocoasă.

Să-mi trăiesc!

Fiindcă am rîs acasă și pe facebook la leșin, am zis să nu se piardă povestea asta în meandrele feisbucului, așa că o pun și pe blog. Carevasăzică, într-o seară, pe cînd îmi făcusem curaj și am cerut să ne uităm la Amour, iubitul meu primește următorul mesaj. În ilaritatea stîrnită, a fost nevoie să oprim filmul, să citim și recitim gama largă de întrebări pe care i le adresase un necunoscut cu nume și profil cel mai probabil fals, dar cu curiozități autentice. Am pus poza pe fb, am rîs o vreme, apoi am plecat la o conferință. Habar nu avusesem că omul meu se apucase să răspundă și nici nu am fost pregătită pentru răspunsurile lui, drept care, atunci cînd le-am citit, la conferință, am făcut la propriu pe mine. Pun aici, ca semn de minte, să nu uit ziua asta. Și ca să mai satisfac din curiozitățile oamenilor, sigur sunt și alții care se întreabă. Oricum, noi am fost dezamăgiți că doar atîtea nelămuriri a avut domnul în maiou. Au mai rămas atîtea întrebări nepuse!

întrebările au venit la 12 noaptea