Pe Castorul îl știe, măcar din povești, absolut toată lumea care iubește muntele în țara asta. E tipul ăla care se cațără ca un drac. Tipul ăla care a pierdut o ureche sub o avalanșă. Asta e o chestie pe care o avem în comun: am stat sub cîte o avalanșă. Și mai avem în comun multe ore lucrate împreună, toate bestiale, fiindcă așa e Castorul, un tip bestial.

Pe Castorul l-am cunoscut cu mulți, mulți ani în urmă. Întîmplarea a făcut ca, după o vreme, să producem niște jurnale împreună, la ore obscene. Ne întîlneam cîrpiți de somn în redacție, doar noi doi, echipa tehnică ajungea mereu după noi. Eu aveam de editat jurnale, el făcea cafeaua și mă făcea să rîd. Doamne, cît rîdeam împreună! Inclusiv în timpul jurnalelor care aveau loc în direct. Una dintre glumele lui Castoru care a rămas memorabilă se întîmpla la un jurnal pe la șase dimineața, cînd, în timp ce rulau știrile, confecționase un penis uriaș de carton și îl plimba în spatele meu, în regie, de care mă despărțea un perete semitransparent, astfel încît oricine ar fi fost mai vigilent ar fi putut vedea chestia aia fluturînd în spatele meu. A fost unul dintre cele mai grele jurnale ale mele, fiindcă era genul de glumă stupidă care te făcea să ai lacrimi pe obraji de rîs.

Am scris în urmă cu doi ani cum testa Castoru gramatical practicantele, în vremea aia.

Cu ceva ani în urmă, eram editor de jurnale şi lucram cu un producător absolut dement, (Castore, pupa-te-aş!) cu care rîdeam atît de mult încît şi azi mă mir că nu am intrat niciodată în direct (prezentam şi ceva jurnale iar el stătea în regie şi în casca mea) prăbuşită pe pupitru şi cu lacrimi în ochi, căci se ocupa să mă facă să hăhăi ca o oaie nebună şi în timpul jurnalelor, cît rula ştirea, de abia reuşeam să mă adun şi să mă recompun cînd trebuia să intru eu cu o faţă serioasă şi să le dau oamenilor, vorba Paraziţilor, veştile rele pe care le aduc întotdeauna femeile. Din fericire, nu erau jurnale cu morţi şi răniţi, aşa că pînă la urmă o scoteam la capăt. În perioada aia, în redacţie ne ajungeau zilnic fătuci de la filologie dornice să se facă jurnaliste şi care credeau că din a treia zi de practică ajung direct pe sticlă, iar din a patra, hai, a cincea, la Bucureşti în prime-time, unde o să le vadă şi o să se îndrăgostească de ele un fotbalist celebru sau măcar un afacerist din top Forbes. Eu cînd le vedeam intrînd şi prezentîndu-se drept studente, absolvente sau masterande la Filologie, mă ascundeam după monitor să rîd în voie şi le lăsam pe mîna producătorului meu. Care le explica, cu o faţă absolut serioasă şi oficială, că trebuie mai întîi să dea un test de limbă, că aşa e în jurnalism, trebuie să stăpîneşti perfect limba româna. Cam aici îmi scăpa primul hohot de rîs, căci amîndoi puteam număra pe degetele de la mîini şi ne rămîneau inelarele libere, oamenii pe care îi întîlniserăm în presă care să stăpînească perfect limba română. De altfel, eu trimiteam săptămînal circulare în redacţie cu greşelile pe care le găseam în textele care îmi ajungeau pe mînă şi mă certam cu ei la sînge, deşi unii, să mă ierte Dumnezeu, aveau nu una, ci două patalamale la îndemînă. Asta nu îi împiedica să îmi împartă cu generozitate cratime şi i-uri, mai bine să este decît să ne lipseşte, cine ştie la ce mi-ar fi trebuit şi să am pe ce pune mîna la repezeală. Aşadar, zicea omul, luaţi o foaie de hîrtie şi scrieţi, mă interesează cum se scrie, legat sau dezlegat. Fătucile se conformau, eu mă prăbuşeam de pe scaun în spatele monitorului ştiind ce urmează, şi cum stăteau ele atente, ăsta începea, scrieţi : fute-te-aș. Fetele scăpau pixul din mînă, eu mă scăpam pe mine de rîs, iar el, pe acelaşi ton serios, nu e glumă, scrieţi şi le mai dicta cîteva asemenea condiţionale. Fetele se codeau ce se codeau, dar pînă la urmă scriau, gîndindu-se probabil că e mai bine să înjure în scris la interviu decît să se dezbrace. Vă mărturisesc cu mîna pe inimă că nu a rămas în urma lor niciodată vreo foicică pe care să fi fost scris corect ce le dictase omul, motiv pentru care alintătura cea mai dragă între noi, cunoscătorii testelor pe care dădeau aspirantele, a rămas pînă în ziua de azi fute-te-aş! cu întrebarea firească: legat sau dezlegat?

Castoru are cancer de colon în stare avansată. Ieri am văzut circulînd o știre din care am aflat că are nevoie de bani ca să se opereze și pentru recuperare. Minimul pe care îl pot face pentru tipul ăsta bestial pe care îl admir și la care țin enorm este să o pun aici, cu toate datele unde poate fi ajutat. Poate există iubitori ai muntelui sau pur și simplu oameni care vor să ajute un cățărător de 48 de ani, tatăl unui copil de 16 ani, să trăiască. Pe care l-a crescut așa de mișto și aventuros încît era chemat frecvent la școală de învățătoare și dirigintă ca să i se reproșeze că fiu-su fabulează, inventează povești cu munți și cățărări spectaculoase ca să îi impresioneze pe ceilalți, iar el zicea sec: nu inventează, doamnă, e totul adevărat! Castore, vedea-te-aș sănătos!

Borcea Dan Alexandru, Banca: ING România
LEI: RO44 INGB 0000 9999 0561 0502
EUR: RO54 INGB 0000 9999 0561 1001

http://www.antena3.ro/actualitate/social/dan-borcea-castoru-ajutor-donatii-340556.html

Ce mai e de reținut despre festivalul ăsta, dacă sunteți părinți sau lucrați din greu să deveniți, e că duminică, 27 septembrie, o să aibă loc o conferință de parenting (tot gratuită) cu Monica Reu, președinta Asociației pentru Comunicare Non-Violentă și Ioana Chicet-Macoveiciuc (Prințesa Urbană), două femei pe care le admir și care știu ce vorbesc atunci cînd vine vorba de educație. De altfel, Ioana va veni și cu proaspăt-ieșita-de-la-tipar ei carte, pe care eu am fost prima care a citit-o atunci cînd a terminat-o și despre care i-am zis că tare m-ar fi ajutat atunci cînd am născut. Well, sunt alte vremuri acum și, din fericire, există acces la o mulțime de modele de parenting, din care fiecare să-și aleagă ce este mai bun pentru propriul copil. Mă aștept să avem copii crescuți fără bătaie, cu blîndețe și dragoste, că de unde învăța avem acum. Dacă vă interesează, dați join aici. Avem și ce face cu copiii cît părinții asistă la conferință, vor fi mulțime de ateliere creative care să îi țină ocupați.

Pe mine mă mai puteți vedea și mîine, vineri, la Bookstadt, de la ora 18.00, la mallul Coresi, dacă vi-e un dor de nestăpînit. Nu? Deloc, a? Nici eu nu mă gîndeam că v-ar fi.

Am petrecut în liniște pe plajă prima săptămînă. Copiii s-au jucat, s-au bălăcit, s-au înnegrit, noi așijderea. Nimic nu ne-a tulburat. În weekend,  însă, a năvălit puhoiul, s-a împrăștiat, luînd bucățile libere de plajă în stăpînire. Lîngă noi s-au oprit doi îndrăgostiți care mi-au schimbat, definitiv, orice preconcepții aș fi avut despre oameni și amor.

Nimic din înfățișarea lor nu m-ar fi îndreptățit să ghicesc ce urma să se întîmple. Cei doi formau un cuplu nu doar banal ci complet neinteresant, în aparență. El –  un tocilar tipic, cu ochelari și freză și meclă și tot tacîmul aferent; ea o fată timidă, ștearsă, pe care ai fi putut să nu o remarci și dacă ar fi stat în fața ta. S-au apucat să monteze cortul, foarte aproape de locul unde se înșiruiau cele trei corturi în care ne petreceam vacanța noi, brașovenii. Aveau unul dintre acele iglu-ul care se găseau de cumpărat pe vremea aia, cu două învelișuri, unul din foaie impermeabilă, pe deasupra, și altul, pe interior, dintr-un soi de plasă cu ochiuri mici, transparentă. Au montat doar partea interioară și l-au lăsat așa, fără să lase impresia că ar avea vreo intenție să îl acopere și cu foaia de cort. Care, dincolo că i-ar fi apărat de frig și ploaie, ar fi cenzurat puțin și ceea ce ne lăsa să vedem înăuntru bucata aia ca de tifon care ținea acum loc de cort. Apoi au intrat și au început să se joace de-a mama și de-a tata, în văzul și auzul nostru și al tuturor celor care se nimeriseră pe plajă la ora aceea.

Prima care a intrat în alertă a fost prietena cu care venisem, o femeie extrem de cuviincioasă, ba chiar nesigură și inhibată. Avea niște radare extraordinare, așa că a apucat să culeagă în grabă toți copiii și să fugă înainte să facă cei doi vreun gest impudic. Nouă, celor rămași pe plajă, nu ne venea să ne credem ochilor și urechilor ce ciubalau avea loc în pseudo cortul tocilarilor! Sexoloaga s-a tras mai aproape, să studieze pe îndelete fenomenul care picase ca o mană cerească pentru licența ei. La fel au făcut și alți siderați și oripilați, după ce le-a trecut șocul primelor gemete și poziții. Cînd amorezii au trecut la urlete și acrobații la sol, deja auditoriul crescuse simțitor, se făceau pariuri în sală, comentarii mai mult sau mai puțin malițioase, se rîdea dar cam cu jumătate de gură fiindcă, trebuie spus, performance-ul pe care ni-l puseseră sub nas, gratuit, cei doi, era demn de un Oscar xxx. Iar naturalețea lor, asemenea. Fata aia timiduță devenise  o Asa Akira sub pînza transparentă a cortului, iar tocilarul cel slăbuț l-ar fi bătut pe Steve Holmes la fundulețul și cocoșelul gol. Într-un tîrziu cronometrat nervos de băieții aflați în galerie, cei doi s-au oprit din actul exhibiționist și au trecut printre lume ca să se arunce în mare, în ropote de aplauze, fluierături și strigături, manifestații care însoțiseră, de altfel, întreg parcursul actului amoros asistat. Au rămas în apă suficientă vreme cît lumea să se împrăștie, comentînd invidios-amuzată întîmplarea lubrică ce spărsese liniștea după-amiezii de vineri. A apărut și prietena noastră cu cîrdul de copii după ea, rușinată. Noi am rîs o vreme și apoi am opinat că a fost un incident izolat, de test, cel mai probabil, cu șanse minime să se repete. Încă vorbeam despre asta cînd cei doi au reapărut la cort și au reluat joaca. Prietena a înșfăcat copiii și a fugit iar, noi am asistat la o nouă rundă de lupte corp la corp, cu vizibilitate redusă însă cu sonor HD. Din nou s-a adunat lume ca la urs, din nou s-a rîs, s-a comentat, din nou cei doi și-au tras-o netulburați, de parcă nimeni nu ar fi fost în jur. Din nou s-a aplaudat și fluierat, zgomotos și pofticios. Ăștia ori sunt actori porno (dar cu fața aia?!), ori yoghini din ăia de-ai lui Bivolaru, s-a arătat de părere publicul, ofticat. Toți au fost de acord că sunt yoghini, fac spirale și beau pipi dimineața, altfel nu se explică un asemenea comportament deviant.

La culcare, toată lumea era teribil de confuză, fără putința de a încadra într-o categorie familiară evenimentele la care asistase recent. Prietena alergată cerea insistent să mutăm corturile în zare, la kilometri  distanță de cei doi nerușinați și amorali, sexoloaga nota impresiile pe care le comentase cu mine, iar băieții criticau, invidioși, performanțele tocilarului. S-a votat că e prea mare deranjul să ne mutăm noi, las’ că pleacă ei în maximum două zile. Două zile care au sleit-o de puteri pe răspunzătoarea de copii, care a fost nevoită să alerge și să revină de cîteva ori pe zi. Sîmbătă spre seară, gemetele și urletele de plăcere ale femeiuștii deveniseră parte din menajeria din partea aia de Vamă, deja lumea nici nu se mai deranja să se apropie, doar cîțiva voyeuri și curioși. Duminică dimineața a început să plouă, iar cei doi au fost nevoiți să tragă și a doua foaie pe cort, însă degeaba au răsuflat ușurați pudibonzii, cum s-a oprit ploaia, cum au decopertat cortul și s-au apucat să facă amor, fluturînd (a cîta oară?) nu doar ștromeleagul ci și ștreangul în apropierea corturilor de spînzurați ce ne aflam.

O singură dată ne-am întîlnit cu ei îmbrăcați, pe drumul ce unea partea aia de Vamă cu strada principală. Mergeam la masă și am recunoscut cu greu, sub hainele cuminți, cele două trupuri lipsite de rușine care ne transformaseră sfîrșitul de săptămînă într-un carusel încins. Cînd ne-a văzut, ea s-a ascuns sub o eșarfă și a chicotit, inocent. Uite-o, mă, că e sfioasă, a rîs viitorul meu fost soț. Două ore mai tîrziu, sfioasa țipa și se zbătea obscen, în aplauzele audienței.  Niciodată, de atunci, nu am mai subestimat o sfioasă sau vreun tocilar slăbuț. Ba mai mult, viața mi-a tot confirmat de atunci vorba mamei mari, că în curul mutului (recte al cuvioasei) zace dracul erotic.

Întîmplarea mi-a rămas înfiptă în creier și încă rîd cînd mi-o amintesc și povestesc. Din fericire pentru un povestaș ca mine, nu existau smartphone-uri pe vremea aia și nici siteuri de socializare, așa că performanțele celor doi tocilari nu au devenit niciodată virale, căci nu au fost înregistrate și postate nicăieri, decît în mintea mea și a celor care s-au nimerit în preajmă.

– Mă pregătesc să muncesc ceva.

– Io nu mă pregătesc pentru nimic… Trebuie să fac ceva ca să nu mai aud vocile alea, cum îi zicea Ed Harris lu’ Meryl Streep în The hours.

– Mrs. Dalloway, always throwing parties to cover the silence. Așa e.

– Știu.

– Eu “throw” altele, vorbe, rînduri, cum ar veni, în același scop. Iar tu, cu totul și cu totul altele. Practic, te arunci în ele.

– Nici măcar nu fac eu nimic, vin ele către mine.

– Simțind liniștea.

– Eu nu mai știu ce e liniștea. Oricum, nu mi-ar folosi la nimic…

– Cumva, nici eu. Lasă, că să vezi ce ne liniștim cînd crăpăm. O să fie o liniște de o să ne țiuie fostele urechi!

– Aș vrea ca moartea să fie o poartă închisă definitiv în spatele meu. Nici o camera fără uși nu poate fi mai rea decît locul ăsta fără afecțiune în care exist.

– Tu poți să vrei, că de fapt, nu știi. Dacă totul e o țeapă cosmică, de fapt? Că mie așa mi se pare tot mai des.

– Înclin să cred că e. E o metapoantă. Un vis avut de cineva care habar nu are ce poate să viseze. Ferește-te să citești cărți de fizică cuantică, că de acolo apare și acoperirea științifică a gîndului că totul e poantă. Fizică poantică, practic. Am citit odată despre coeficientul de stranietate, aveam lacrimi în ochi. Și nu de rîs.

– Too late for that.

– Aoleo, dacă ai citit din alea, dă repede undo!

– Pfoai, cît mi-aș dori să pot da undo, unhear, unseen, unread! La cîteva chestii simple, nimic complicat. Uneori face mintea asta în locul meu: șterge. Uită. Dar nu e nicio scofală, de fapt doar bagă sub dulap și mai ales sub pat ca apoi să iasă noaptea și să mă facă să tremur.

– Eu am uitat ce mă făcea fericit.

– Zilele astea, și eu. Mi-e teamă de momentul cînd îmi voi reaminti.

– Eu nu mă mai tem de nimic, din păcate. Ai scris despre frică, iar mie nu îmi mai e frică de nimic. Asta e foarte grav.

– Ba știu eu o poezie de-a ta despre frici.

– Lasă aia.  Dar tu, tu agață-te de fricile tale. Protejează-le, sunt ceva foarte prețios. Ele te fac să fii alive.

– Zici?

– Habar nu ai cum e să nu îți fie frică de nimic. E ca și cum nu ai mai respira. Ai merge pe stradă ca mine, către nicăieri.

– Așa e. Mie mi-a fost mereu frică. Dar frica asta, în loc să mă blocheze, mă întărîtă. Nu e o frică să mă paralizeze, e una care mă înverșunează.

– Exact ce ziceam. Vezi? Aia te ajută să evoluezi.

– Și mă obosește cumplit.

– Și eu sunt obosit de drumul ăsta fără capăt pe care trebuie să merg încă o vreme. Sper că nu mult. Am citit cînd eram tînăr la JP Sartre ceva ce nu am uitat niciodată. În Ființă și Timp, zicea că motivul suicidului la occidentali, că ăilalți sunt în altă paradigmă complet, e oboseala. I’m in a very dark place. Așa de întuneric că dacă aș aprinde o lumînare s-ar stinge instantaneu.

– Lipsa de ikigai, my friend, abia asta e o luptă la fiecare trezire. În căutarea ikigaiului pierdut. Dimineață second-hand, poate conține urme de ikigai. Sau nu.

* ikigai is a Japanese concept meaning „a reason for being”, the reason for waking up in the morning (Wikipedia)

Io is omu huo, nu omu hau, caci lumea ma huiduie cand ma vede ca trec pe strada cu mercedesu meu din 84, ca cica ii poluez, ca la curu esapamentului iese 1 fum incacios ceea ce face ca sa se inegreasca rochitele doamnelor. Trebue sa fac ceva cu podeaua caci sa corodat ingrozitor si acuma merg ca fred si barnei, nici numi mai trebue motorina. Pot chiar sa fac 1 pipi nevinovat in timpu mersului si las o dara de pisat pe unde circul si lumea crede ca au stropit aia dela cur atenia orasului, strazile, caci io beau mult bere, 1 butoi pe zi, caci doctora de fam. a zis sa ma hidratez si nu pot pt.ca sa beau apa, caci fac broaste. Mai intai mormoloci…

Dna Petronela, sarumana, mistria si canciocu ! Presupun ca in poseta dv. cu nimicuri, aveti si 1 cancioc, daca naveti, am io 3 cancioace. Misterii am 4, de unde si porecla de Mistretzu, caci asa imi zic amicii. Azi eram cu scuteru si 1 nebun era sa dea peste mine, noroc ca am casca de protectie, una grea si solida. A incercato intro zi si nevastamea ca sa faca 1 selfie cu casca si mia zis ca-i prea grea si abia acuma intelege de ces io cam greu de cap. Si alantaeri o codana cun mercedes penultimu tip era sa dea peste mine. Creca voi face o reclamatie la ANAF ca femeele sa nu mai sofeze, locu lor fiind la drai cucar, nu la volan. Daia am scris azi aicea la dv., ca sami ziceti ce salar are Andreia Esca, ca stiu ca dv. ati fost reporterita de teren accidentat la Protv si trebue sa stiti toate dedesupturile. Aveti garaj ?

Dna Petronela, sarumana si toate femeele depe feisbucu dv., cum procedati ca fetele dv. sa va asculte ? Io o am pe asta mica,18 si 1/2, facuta la batranete si nu ma asculta decat daca cotizez pt. tortu zilnic de inghetata. Daia scrio io aicea, ca sa le ziceti prietenilor dv. de parte barbateasca de pe fb, ca sa nu faca amor cu nevestele dumnealor cand is bauti, dupa varsta de 40de ani. Ca es copii care vor tortu de inghetata zilnic. Tre sa mai fac 1 control de prostata, ca imi putrezesc nadragii in gionuchi de atata pisat. Inainte ma pisam pe pantofi si am remediato cumva. Ma incaltam cu cisme de cauciuc fie vara, fie toamna. Nevastamea vrea sami coase niste plastec la genuchi. Nu credeti cai mai bine sa umblu in pantaloni scurti ?

Dna Petronela, vidu afectiv e golu ala din stomag atuncea cand vam urmarit io la Neptun TV ? Ca aveti o gurita demi vine sami dau nevasta prin masina de tocat carne, sami otravesc siameza si sa-mi musc cainele…

Raj

(care ar trebui publicat, fără doar și poate. și pe care îl definitiv iubesc)

Îl pun aici, mai mult ca semn de minte, să nu uit vreodată senzația și mirosul de fîn al zilelor de la Gărîna.

E ultima dimineață la Gărîna. Ascult romanța bunicii mele pe terasă; în față se întinde, verde, Semenicul. Ceilalți nu au venit încă la micul dejun. Aproape mă dor împrejurimile astea pe care le-am bătut zilele astea. Orele în care am stat și am scris, am stat și am povestit și am rîs enorm, am stat și am băut vin și ascultat jazz. O să mă adun să înșir momentele astea, ca pe niște mărgăritare, așa cum am promis că o voi face.

După-amiază vom pleca spre Timișoara. Și aici ajung unde am dorit, căci tare rău îmi pare să stau cu nasul în computer cînd afară mă strigă soarele, așa că voi fi scurtă: joi, la 19.00, la Casa Artelor din Timișoara, str. Pacha nr. 8, ne vom afla împreună cu Ana Barton și Vadim Cruscov, dar și invitații noștri, Tania Țunaș și Robert Șerban, la o întîlnire plină de poezie și muzică și nu numai, cu cine vrea să fie alături de noi. Desigur, intrarea este liberă, specific asta ca să nu existe nelămuriri.

Iar marți seara, pe TVR Timișoara (TVR3), de la ora 20.00, voi fi invitată la emisiunea Taniei Țunaș, Ceasul Artelor, unde vom povesti cîte-n lună și în stele.

Și pentru cine se va afla la Socolari, pe 18 iulie, de la ora 20.00 ne vom afla în formație și mai artistică, dacă e posibil, în casa de creație a artistului Gyuri Fikl, unde de asemenea, ușile vor fi deschise oricui își dorește să ne vadă și asculte.

(foto: Elisabeth Ochsenfeld)

Se simte iritat şi nu îi e clar de ce. Poate e din cauza timpului prost pe care nu-l va mai putea recupera. Sau poate pentru că nu îşi poate scoate din cap vorbele ei. Şi e pentru prima dată cînd alergatul nu îi curăţă mintea. Lua-o-ar naiba cu teoriile ei de rahat! Nu are dreptate. Nu are and that’s it, parcă ştie ea mai bine ce e în capul lui.

Tu nu alergi, băi, tu fugi, îi spusese rînjind. Fugi ca un neasumat ce eşti. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi sperînd că o să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conştientizezi că eşti nefericit şi să trebuiască să faci ceva legat de asta. Fugi ca să ieşi pe un loc mai bun decît săptămîna trecută şi ca să demonstrezi că eşti şi tu bun la ceva, ca să te validezi. Dar adevărul e că oricine poate să facă asta. Oricine poate ajunge să alerge 25-30-40 de kilometri. Ştiu eu pe unul care avea 130 de kile şi care s-a apucat de alergat subit, aşa ca tine, şi acum bagă lejer 40 de kilometri. Totul e să ai puţină disciplină. Ce faci tu nu e competiţie, e compulsie. Cîteva litere diferenţă. Te înscrii la toate cursele, îţi petreci ore şi zile antrenîndu-te ca un tîmpit, nu vezi că asta îţi deturnează atenţia de la propria viaţă? De la alegerile pe care eşti incapabil să le faci? Tu și defecții ăilalți de prieteni ai tăi alergători. Toți aveți viețile vraiște. Cu cît vă studiez mai mult cu atît văd că toți ăștia de vă dați duhul fugind sunteți mai defecți, mai nefericiți, mai lași. Fugiți, mă, nefericiților, fugiți! Să nu cumva să vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează. Fugiți!

Aleargă şi pe măsură ce îşi aminteşte, se enervează şi măreşte viteza. Da, poate că e nefericit. Cine căcat mai e fericit în ziua de azi? Parcă ea e fericită. Toată ziua despică firul în patru. Şi vorbeşte mult, nu se poate exprima concis. I-a şi zis odată că aşteaptă să vadă dacă poate să spună ce are de zis într-o singură propoziţie. Poate de aia a şi părăsit-o. Bine, fie, a fugit, aici are dreptate, s-a cărat ca un bou fără să poată spune de ce. Dar asta nu are legătură cu alergatul la maratoane, clar nu are. A recunoscut că a greşit dar ea nu l-a mai putut ierta, i-a scos ochii încontinuu că a lăsat-o ca pe o proastă, că ea credea că ei erau fericiţi şi apoi el şi-a luat lucrurile şi s-a cărat fără nicio explicaţie. Păi nu a ştiut cum să i le dea, că explicaţii avea destule. I-a reproşat că trebuia să fi zis dacă a simţit că ceva nu mergea, dar el nu a putut, a încercat dar nu a putut. Ce să îi fi zis, pînă la urmă. Că îl enerva că i se păruse că ea nu e de acord cu alergatul ăsta al lui în fiecare weekend. Cică ar fi vrut să petreacă timp împreună. Las’ că petreceau destul, în fiecare seară dormeau doar în același pat. Că îl enerva că i se părea că crede despre el că e egoist, că nu e empatic, sorry, dar alea erau prostii, ce dracu’ ar fi vrut mai mult?  El e altfel, lui nu îi plac certurile, nu îi plac discuțiile inutile, ce să îi fi zis, sigur îi sărea la gît și nu avea niciun chef. La dracu‘ cu muierea aia, la dracu‘ cu ea! Crazy bitch! Da, poate că o făcuse să sufere, dar parcă ce, el nu suferea? La job toate merg prost, copilul încă nu şi-a revenit după şocul divorţului, fosta nevastă e acră ca un gogoşar bulgăresc, are datorii de plătit, nu-s astea motive de suferinţă? Să îl scutească cu şocul pe care l-a trăit cînd a plecat el intempestiv. A plecat că aşa a simţit, că trebuie să plece. Da, dar de ce îi zisese cu două zile înainte că e fericit, că se simte viu lîngă ea, taca-taca, toate întrebările alea şi reproşurile şi schimbările de mood, ba îl ura, ba îl iubea, ba îi zicea chestii nasoale, ba îl înţelegea, ce atîtea explicaţii, a plecat şi gata, să termine odată cu circul ăsta. Că a amăgit-o! Ba el era sincer cînd îi promitea chestii și făcea planuri, de unde să știe el că nu o să mai poată? El i-a zis doar: într-o zi vor fi din nou fericiți, cînd o să fie el bine, vor fi din nou împreună, să aibă răbdare, acolo, cîteva luni, hai un an maxim, pînă se pune pe picioare, acum nu poate să fie cu ea, ce e așa de greu de înțeles? Fuck her!

Bărbatul aleargă. Aleargă. Îşi verifică ceasul: zîmbeşte. A recuperat spectaculos timpul, o să iasă pe un loc bun, poate chiar între primii trei la categoria lui de  vîrstă. Ce tare! E fericit, nici nu simte oboseala în membre. Trece de linia de finiş. Se opreşte, scoate telefonul, îşi face un selfie: e roşu, cu faţa schimonosită de efort, dar fericit. Apasă butonul post on Facebook.

Siameza mea se aseaza in fatza monitorului ca sa-i dau atentie. I-am zis sa se dea doparte si nu vrea. O voi ucide si hotararea mea e irefutabila, scuzati expresia…

Iote na, dnule Alex si dra Ramina, cu matza mea fac ce vrea muschii mei, respectiv pula mea. O babardesc cand voiu io, ca n-are boli venerice, are carte de sanatate, vaccine la seara (nu vaccine la zi, penca la cabenetu dr.vet. dnu dr.vet, Coae Lungi e deschis numa seara, penca dimi si la pranz se ocupa de carciuma cu acelasi nume, in spetza Restaurant Coae Lungi) In + susnumita siameza e stramta in gaoz, ochi de curca cums-ar zice, nu ca tanti Lucretia care are pzda cat o scorbura, caci asa ziceau soldatii din Reghimentu de langa oras, care pentru 1 contact sexual prin futere ii oferea in loc de bani, slana, conserve sicartofi, furate din magazia unitatii cand plotoneru Calcic se imbata se adormea pe sacii de sare, caci sacii de faina erau pe raftu de sus si-i era teama sa nu cada din pat. Calcic era singuru din reghement care n-avea reumatisme, din pricina ca sacii de sare actionau asupra membrelor sale inferioare ca niste recuperari reumatismale la Salina din Targu Ocna unde se duce poloneji, nemtoaice blonde, irlandeze pistrueate si englezoaice betive si pisate, caci britanicii nu-si vaz barna din ochiu lor, ci pe noi tiganii care furam si noi ca tot omu ca sa ne facem o amarata de vila cu 8 turnulete. Deci cu pisica mea fac ce voiu io, dnule Alez, sa fie clar ! Cumperati-va si dv. matza dv. si faceti-o fericita, na ! Punt.

In + daca vreti sa stiti, sacii de sare actionau asupra capului (tot inferior ca si membrele acestuia !) a dnului plotoner Calcic, ca un tratament personalizat, caci susnumitu subofiter se confrunta de mult timp cu diverse probleme ale aparatului respirator, ceea ce-i dadeau acestuia o stare de ameteala permanenta, din cauza ca boala zice gurile rele, ar fi aparut pe fondu tinerii respiratiei, cand il chema la ordin domnu colonel Futacu, ca sa nu trasneasca a bautura. Nu stiu numele adevarat al dnului colonel, caci Futacu ii era porecla caci se babardea cu dactilografa, spalatoreasa, bucatareasa, croitoreasa si negustoreasa, care de fapt era asistenta sanitara si facea la infirmerie macrameuri pe care le vindea, caci timp liber avea berechet, caci infirmeria era lipsita de pacienti din cauza ca era lipsita si de paturi, penca colonelu le vanduse la 1 fermier italian care italieni ne cumpara glia stramoseasca cu terenu manos aferent , pentru agricultura, caci taranii nu-l mai muncesc din pricina de carciumi deschise la sate, din10 in 1o metri liniari. Cand sa mai munceasca taranu ? Asadar cu pisica mea fac ce voiu io, ca d` aia is apropitar de nevasta si pisica personala, dnu Alex. Sa va intre bine in cap !

Aaa, dnu colonel o babardea si pe carturareasa unitatii, adica bibliotecara. De fapt babardea totul cu terminatia „easa”, mai putin Vintileasa, penca aceasta e o comuna in judetu Focsani. Chiar dnu Ion Cristoiu a scris in 90 o carte care se cheama „”Revolutie la Vintileasa””. Pe 22 dec. 89 era Ignatu si taranii taiau porcu. Ii durea drept in pula de revolutie, ei aveau treaba cu taiatu porcilor… Deci e treaba mea ce fac cu pisica, dnu Alex !!! Iar punt.