adevărurile mele – acestblogdenervi

mama-mare și feșănu’

Petronela — Mon, 22 Aug 2016 15:53:55 +0000

Mama-mare nu mai vede tot așa cum nu auzea nici tata-mare. Numai ce vrea ea. Așa era și Bunu’. Fudul de urechi, dar te auzea cînd șopteai ceva. Tată-mare, dar parcă ziceai că nu auzi, să țipăm mai tare. Ei, tu-vă grijania și anafura și cristelnița voastră de copchii, că acu’ vă lipchiesc una…!, zicea hîtru tata-mare și ne alunga ca pe muște. A murit și a îngropat misterul auzului lui selectiv.

Tot așa și mama-mare. Nu vede, nu vede, dar dacă ți-aprinzi o țigară la depărtare bunicică, numa’ sare: ce faci acolo, fumezi? Păi nu ziceai că nu vezi, cum ai detectat țigara? Eeei, uite c-am văzt!

Azi m-am dus să-l iau pe tata și să-l duc la spital. Fugită de-acasă pe grabă, că mă-ncurc în treabă zilele astea, am trîntit pe mine o rochie-salopetă denim, cam lălîie, așa, comodă și plăcută mie, ba chiar mult. Cum m-a zărit, m-a luat la hop, vorba ei. Auzi, tu, băiată, ia să te îmbraci frumos cînd vii la noi! Mă uit la mine, decid că sunt destul de semisuperb îmbrăcată, rochia pînă la genunchi, cuminte, de femeie măritată, încheiată corespunzător. Adică, pardon, acum sunt îmbrăcată urît? Tu, băiată, (și rîde) asta zici că-i halat de femeie de servici! Așa umbla înainte femeile de servici, n-ai și tu o haină frumoasă, să nu umbli așa? Aoleo, ai zis de mine că sunt îmbrăcată urît!Și în plus, tu nici nu ai vederea bună, nu ai zis că nu mai vezi bine? Cum vezi tu că ăsta e halat? Păi asta e haină frumoasă, mamă-mare!

Tu, mamă, (și se uită și mai bine la mine, de sus în jos) e frumoasă, dar nu chiar!

Băiatul cu Bannerul

Petronela — Tue, 16 Aug 2016 05:46:17 +0000

*Acest text nu îmi aparține, în mod evident. L-am preluat integral de pe feisbucu’ soțului meu, din mai multe motive, tot aşa cum am făcut și atunci cînd a răspuns unui curios care a vrut să știe „cum a cucerito”. Firește, am vrut să nu se piardă, să mă laud cu ce soț deștept am, pe modelul degeaba ai soț mișto dacă nu știe toată lumea, dar mai ales pentru că eu l-am împins să-l scrie, în speranța că mai face oleacă de lumină în diverse minți în ceea ce privește industriile creative. Poate ne mai educăm și noi și începe să nu ni se mai pară munca de creație un hobby care nu ar trebui plătit, că doar fraierii îl fac de plăcere. Inclusiv scrisul, da.

E-mailul

Părea o dimineață clasică de Brașov. Ceva soare la orizont, cafeaua de ieri mă aștepta încă pe balcon. Tot potabilă, tot potabilă. Nimic nu părea să amenințe firescul zilei. În consecință, mă așez comod pe canapeaua de pe terasă și aprind prima țigară a zilei, deși sunt mari șanse să fi fost, totuși, a doua. Scot frumușel androidul din pantalonul scurt negru cu trei dungi (cocalar summer style) cu scopul clar de a afla dacă a pornit vreun război mondial, dacă la drum de seară îmi va ieși în cale un urs (tot în Răcădău, tot în Răcădău) sau dacă Neti Sandu a zis ceva de rău de mine ori de ai mei. Fără cea mai mică intenție fac o nefăcută și deschid un e-mail (telefonu’ îi nou, eu vechi și mai trebuie lucrat la relație, suntem abia la început). E momentul să menționez că în primele cinci-șase ore ale zilei încerc să mă țin departe de tot ce înseamnă muncă, responsabilitățuri sau alte asemenea care sunt sau ar trebui să fie „pentru mașini”. Citesc cu ochii întredeschiși prima linie din e-mail: „totul e ok”. Ar fi trebuit să mă opresc acolo. Continui să citesc: „dar mai joacă-te un pic cu x-ul ăla”. Deodată s-a întunecat, soarele s-a ascuns și el săracul, că fac urât la nervi, și a zis să nu riște, tensiunea arterială mi-a crescut până la numărul de joc al lui Michael Jordan, transpirații reci m-au invadat, ce mai, eram Hulk (la culoare, la constituție mai am oleacă de lucru).

Disclaimer

Mă ocup, când nu sunt casnic și când e liniște în Gotham, de identitate vizuală și strategie de brand de 15 ani complicați. Dacă este cineva care crede sau simte că strategia de brand este un program avansat de fitness pentru creșterea circumferinței bicepsului să lase repede textul ăsta din mână și să caute Pokemonii în altă parte.

Clientul

Parte a ocupației de zi sunt și întâlnirile cu clienții, unii noi, alții mai puțin noi, iar unii chiar printre noi. Astfel că, într-o bună zi, ne întâlnim cu un asemenea client – nou. După expozițiune, iminent apare intriga: un grup de firme din domeniul medical cu puncte de lucru în diverse zone ale țării, conștientizează, după ani de zile de haos, nevoia de identitate de brand, de coerență vizuală, verbală șamd. Stabilim de comun acord un termen de o săptămână pentru a studia cazul și pentru a veni cu o propunere pentru a satisface nevoia stringentă a clientului în cauză. Ne punem, dar, pe studiu. Nimic uluitor (pentru peisajul românesc) în trecutul grupului de firme din punct de vedere al „branding-ului”. Clasic, aș spune: funcționa sub trei nume diferite și două sigle. La un moment dat, o firmă binevoitoare care făcea saituri s-a oferit chiar să le facă un asemenea produs și, bineînțeles, o siglă pe un domeniu care suna bine, chiar dacă nu avea nici cea mai mică legătură cu numele firmei de care facem vorbire. Altă firmă, de ștampile și cărți de vizită, le-a făcut repede și o siglă care, de această dată, avea legătură cu numele firmei și atât. O tipografie, care le făcea plicuri necesare activității, a stabilit și gama de culori sub care se va prezenta clientul, culori complementare, elegante, un scris portocaliu pe albastru, ceva deosebit, modern. Un pic contrastant, însă, cu nuanțele siglei stabilite anterior de specialiștii în ștampile – roșu și negru. Nu-i nimic, cu cât mai multe culori, cu atât mai bine, avem exemplul concret, multinațional – curcubeul aromelor Skittles. Pentru implementarea tuturor acestor concepte identitare ale brandului cameleonic nou format și-a oferit serviciile și „un băiat” cu o imprimantă de ultimă generație cu „jet” și a transformat, astfel, abstractul în realitate, a concretizat fin, minimalist, identitatea corporativă a clientului nostru prin niște pliante A5 îndoite, cu deosebită grijă și atenție, cu lateralul palmei.

Băiatul cu Bannerul

Fac aici o mică paranteză că tot am amintit de „băiatul” cu imprimanta ca să fac niște lămuriri din domeniu. „Un băiat” în domeniile advertising, branding, graphic design, este denumirea generică atât pentru specialiști cât și pentru diletanți și pseudospecialiștii din domeniile sus amintite sau afiliate (firme de ștampile, tipografii, firme de web design, depanatori de calculatoare, programatori, tehnoredactori, firme de producție publicitară și, nu în ultimul rând, arhitecți și absolvenți de arte plastice). Cu certitudine, toată lumea are un asemenea „băiat”. Astfel ajung specialiștii – „băieți”. Tot așa ajung și clienții lor, cu nevoi reale, să subestimeze aceste domenii, să nu distingă între conceptul de brand, care este deosebit de complex și intraductibil (din acest motiv), și sigla pe care i-o face gratuit băiatul vecinei blonde de vis-à-vis. În afară de subestimarea nevoii de branding a antreprenorilor, confuzia în percepție merge până într-acolo încât ajung în imposibilitatea de a înțelege costurile acestui tip de serviciu. Iar business-urile pe care aceștia le conduc ajung să fie cunoscute ca: firma din curtea spitalului județean, cabinetul de peste drum de Mc Donalds, fostul cinematograf Republica, clinica din spatele primăriei, fast-food-ul din intersecția de la gară etc. Când au, în sfârșit, o epifanie și se satură de astfel de distorsiuni de percepție ale propriilor afaceri în care majoritatea a investit bani, timp, sănătate și chiar suflet, decid să nu mai taie colțurile și să meargă la „medic”. Dar, cum revelația este doar pe jumătate, merg la medic convinși a priori de diagnostic și cerând cu o specificitate ieșită din comun „tratamentul”. Odată ajunși acolo, se lovesc și de reversul monedei, trebuie să plătească. Ori, ei știau de când s-au pornit la drum că au de achitat 3 bannere, 100 de cărți de vizită și niște pliante ca să schimbe radical mersul afacerii, dar diferența de pe factură de unde este? Cum vine aia consultanță de brand? Păi tu nu ești băiatul cu bannerul?

Veți râde, poate, dar Băiatul cu Bannerul există! Este un alt supererou al branding-ului românesc în persoana fratelui meu, Alex (supererou, în sensul că nu s-a sinucis încă, după 20 de ani în activitate). Se întâmpla pe când era contractat de către Ministerul Culturii să conceapă și să implementeze standul României la târgul de carte de la Paris, în urmă cu câțiva ani. Pe tot parcursul birocratic necesar prin Minister, pentru toți angajații din instituție cu care interacționa, Alex era nu responsabilul de proiect, nici creatorul conceptului, nici cel care se ocupa de implementarea lui ci, simplu, – Băiatul cu Bannerul.

Prezentarea

După analiza situației actuale a stadiului identitar al clientului care a apelat la serviciile agenției noastre trecem la următoarele etape: studiem piața, concurența, tipul și nivelul serviciilor oferite, cu ce e mai cu moț, stabilim ce și cum și conturăm în linii mari direcția vizuală și verbală pe care noi o vedem oportună. După cele șapte zile de poveste, ne întâlnim din nou cu clientul pentru a-i prezenta propunerea noului concept de identitate. A fost „fermecat” din prima, dar asta nu ne-a împiedicat să prezentăm și să argumentăm până la capăt noul concept într-o întâlnire de aproximativ patru ore. Tot în cadrul acestei discuții „am bătut palma”: pe prețuri, pe modalitatea de lucru și am stabilit următorii pași (realizarea unui manualul de brand și debutul implementării aplicate a conceptului). Toată lumea era fericită. Clientul, pentru că în sfârșit întrezărea o concretizare a identității propriei afaceri (meritată pe deplin cel puțin pentru nivelul investițiilor în serviciile oferite). Iar noi, pentru că am găsit un client cu care putem lucra, în care credem și care ne creditează ca specialiști la fel cum și noi îl credităm pe el ca specialist în furnizarea de servicii medicale. Purcedem din nou la treabă și începem să executăm, timp de alte zece zile, ce am promis. Livrăm, conform termenelor din contract, manualul de brand și colaterale (cărți de vizită, mape de prezentare, coli cu antet, plicuri, roll-up-uri, afișe, pliante, machete pentru presă, layout-uri pentru materiale video etc.)

„X”-ul

După ce livrăm conform planului toate materialele, mă trezesc cu acest e-mail destul de inocent în aparență: „totul e ok, dar mai joacă-te un pic cu x-ul ăla”. Precizez că în naming-ul clientului se regăsea și cuvântul expert (cu accent pe x), iar naming-ul l-am preluat exact așa cum era considerând că alterarea lui în vreun fel ar fi fost de natură să bulverseze și mai tare clientela și, fiind chiar un nume bun, nu aveam niciun motiv să îl schimbăm. Lăsând la o parte faptul că „joaca cu x-ul ăla” ar fi însemnat refacerea tuturor materialelor lucrate și deja predate, această joacă ar mai fi creat cel puțin încă două probleme:

– stilizarea (joaca) x-ului l-ar fi transformat pe acesta într-un nou simbol al logo-ului (care avea deja unul bine stabilit) iar pe noi ne-ar fi transformat în inventatorii siglelor cu două simboluri (pe principiul doi e mai mare ca unu și, oricum, două simboluri n-au omorât niciodată pe nimeni);

– stilizarea ar fi mutat centrul de greutate pe litera x, de pe cuvântul expert, care, fiind un superlativ în sine, are, evident, o încărcătură semantică mare și echilibra verbal-vizual logo-ul, alături de simbolul grafic existent.

România, te iubesc!

Această aparent naivă „joacă cu x-ul ăla”, pe lângă faptul că destructura și anula întreg conceptul de identitate al clientului, căpăta, în sine, o valență mult mai mare: sintetiza într-o singură frază atât percepția generală românească asupra industriei „branding-ului”, cât și omnipotența românilor în general și a antreprenorilor români în particular. Iată, numai câteva exemple ale românilor pricepuți la toate din domeniul în care activez de care m-am lovit:

– autori de carte cerând cu vehemență o copertă „frez” ca a vazei lor din sufragerie (fiind convinși că această alegere va epuiza tirajele);

– femeia de serviciu din tipografie care în ciuda faptului că nimeni nu o întreba ar fi ales totuși o „vișină putredă”;

– patronul unui lanț de supermarketuri constănțene care s-a implicat atât de tare în modificarea „pe ici pe colo” a conceptului de identitate vizuală prezentat încât rezultatul a fost un dreptunghi roșu cu scris mare alb ALIMENTARA (cu Arial Black);

– un chirurg dintr-o clinică privată care refuza să umble cu o carte de vizită roz, fiind sub demnitatea pregătirii profesionale. Probabil de-asta nici nu sunt atât de mulți chirurgi angajați ai Telekom;

– greșeala vieții a fost să arăt unei femei antreprenor un pantonar (ghid scos de firma Pantone pentru standardizarea culorilor, care numără câteva mii de culori). A fost prima și ultima oară când am făcut-o. Ne-a apucat noaptea tot „jucându-ne” cu combinații de culori, pentru ca, în final, să ajungem la propunerea mea inițială (cum se și întâmplă de cele mai multe ori).

Concluzie

Am avut noroc cu clientul în cauză pentru că după un e-mail comprehensiv și exhaustiv a renunțat la cerințe și ne-a „lăsat” să fim specialiști până la capăt și să îl ghidăm pe viitor. Clientul în cauză este, din păcate, nu regula ci excepția. Nu toți înțeleg că, chiar dacă „dai banul” e bine, totuși, să mai și asculți de cei pe care îi plătești. Nu m-aș fi dus niciodată la el la centru să îi spun „să se mai joace un pic la butoane” că, parcă, totuși, nu îmi place cum mi-au ieșit analizele.

sindromul Stockholm (II) sau un doliu de aproape patruj de ani

Petronela — Sun, 17 Jul 2016 10:20:33 +0000

Azi se împlinesc 18 ani de cînd a murit. L-am uitat. În sensul că sunt ani buni de cînd nu mă mai gîndesc acolo. Uneori mi se pare că totul s-a întîmplat într-o altă viață, complet, din care mai răzbat amintiri estompate, blurate. Dar moartea lui violentă, șocul, au rămas adînc înfipte în subconștient. Nu pierzi pe cineva în felul ăsta și apoi trăiești ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Te căptușești cu spaime, cu anxietăți, cu dureri care nu trec niciodată. Se ascund, dar nu dispar. Răbufnesc cînd te aștepți mai puțin, îți fac viața și mintea varză.

Doliul e ceva atît de cumplit, mai ales la o asemenea vîrstă (aveam 22 de ani, el nu împlinise 24), mai ales în asemenea împrejurări (moarte violentă și fulgerătoare), încît e aproape imposibil de dus. Și totuși, se duce. Cum poate, fiecare. Și așa ajungi, 18 ani mai tîrziu, să ai senzația că nu ai trăit, ci ai visat toată întîmplarea aia oribilă care ți-a modificat esențial și definitiv ființa și existența. Dar trece. Chiar dacă e o durere ce pare a fi unică, pe care nu a mai trăit-o nicio ființă din lume înaintea ta și nu o va mai trăi nimeni la asemenea intensitate. Trece.

Am scris multe pagini, unele plîngînd, despre perioada aia. Am avut nevoie să le scriu, ca să pot să integrez experiența morții lui și să-mi asum toate consecințele ei. L-am iubit, l-am urît, am avut o obsesie pentru el, am ascuns de mine însămi adevăruri și apoi le-am scos la suprafață, le-am integrat iar. În relația complicată pe care o am cu mine, cu „problemele mele nerezolvate”, după cum zicea azi cu ură cineva despre mine, a fost extrem de greu să mă pot uita cu obiectivitate și asumat la perioada aia.

Am înțeles multe în acești 18 ani. Despre cine am fost, despre cine a fost el, despre relația noastră pe cît de vie și intensă, pe atît de abuzivă. Am ales – conștient sau inconștient? – să văd cu obstinație partea frumoasă, romantică a lucrurilor. Moartea lui a învăluit totul într-o aură și mai romantică, iar durerea absolută a pierderii lui a dezintegrat celelalte dureri, infinit mai mici prin comparație. Abia în urmă cu cîțiva ani am putut privi în ochii lui hidoși adevărul. Și, bineînțeles, am scris despre asta. Un poem pe care nu am avut curaj să-l public decît anul trecut, în volumul efectul pervers.

Azi, la 18 ani de la moartea lui, tind să le dau dreptate haterilor mei. Posibil să fiu încă o ființă destrămată, cu toată terapia și tratamentele și grafoterapiile practicate îndelung. Posibil ca niciodată să nu fiu o ființă întreagă, rotundă, un om așa cum sunt cei care au trecut lin prin copilărie și viață, cei cărora nu le-au fost retezate cu o violență extremă cioturile aripilor, încă dinainte să le crească. Am curajul să stau dreaptă și să spun că sunt suma alegerilor mele, conștiente, dar mai ales inconștiente, dictate de spaimele, anxietățile și mai ales traumele mele. Posibil să fiu un om stricat definitiv, suficient de inconștient și dement încît să tot lupte cu sine, chiar dacă e probabil să nu reușească niciodată să se repare. Pentru care viața e un doliu nesfîrșit, dar nu neapărat după bucățile pe care le-a pierdut din lumea exterioară, ci după alea pe care le-a pierdut din sine însăși. După fiecare moarte clinică interioară prin care a trecut.

sindromul stockholm (II)

din efectul pervers

unui tată abuziv îi urmează firesc,

unul sau doi iubiți abuzivi, cel puțin

dacă nu cumva, din neatenție, toți

iar sindromul stockholm ar putea fi atunci cînd

băiatul pe care îl iubești e părtaș și vinovat de viol, de exemplu

(dar nu ai de unde ști asta cînd ai doar 16 ani jumate

un himen intact încă

și un vid afectiv de 46 de kilograme în viu

cînd te duce de mînă, de mînă te duce, de mînă)

iar mai tîrziu îl crezi că nu a știut

îți spui că a fost tot timpul, oricum,vina ta

îi faci un copil

îl îngropi creștinește

îl plîngi cîțiva ani lungi

îi scrii o scrisoare

i-o lași pe mormînt

defunctule,

mai ții minte cînd

(la cîteva luni dupa moartea ta, cînd amenajase mă-ta camera ta si o tapase cu poze în care îți tineai fericit soția din mariajul de șase luni în brațe, o sărutai, o aruncai, o prindeai, te uitai la ea cu privirea aia pe care o credeam rezervată doar mie)

am urcat într-un suflet pe bicicletă si am pedalat îngrozitor

către dealul unde te-au înmormîntat să scuip cu obidă

pe mormîntul tău, încă proaspăt?

ascultă,

nu am înțeles multă vreme

de ce ai murit așa și mi-ai resetat

(cum resetează magnetul gps-ul, căci tu erai un tip teribil de magnetic, my darlin’)

viața și traiectoria deja setată

prietenii tăi spuneau că te-ai sinucis

milițienii, că a fost un accident stupid

iar eu nu am putut spune nimic ani în șir

căci despre morți, se știe, numai de bine

prietenii te-au trecut în rubrica amici interesanți dar morți

milițienii la rubrica accidente cu un mort

iar eu te-am înscris cvasi-definitiv în sistemul meu ca pat al lui procust

(un pat ce a fost mereu prea mare, niciodată mic, bărbaților care ți-au urmat, trebuie spus)

te știam frumos

te știam dat dracu’ de deștept

tu vedeai filme bune și ascultai muzică grea

mă iubeai mult și continuu și bine

aveai cel mai mare sex din sud-estul europei

cea mai tare vrajeală

aveai farmec și cînd erai beat

erai motherfucking trendsetter

în jurul tău roiau femei și bărbați deopotrivă

mi-a luat 15 ani să te văd:

un afemeiat nenorocit care și-ar fi tras-o și cu sor-mea

un mincinos par excellence

disimulator

pendulînd veșnic între o viață cu mine și alte cîteva paralele

(o abilitate vrednică de admirație, de altfel, dragul meu mort)

ascultă,

ai fost doar primul dintr-un lung lanț de dezamăgiri

de minciuni sfruntate

de reiterari ale senzațiilor de gol în stomac

de prăbușire la aflarea frînturilor de adevăr

de goliciune și moarte și nimic la aflarea adevărurilor întregi

ai fost primul bărbat protezat de mine dintr-un șir de infirmi sexuali

ascultă,

gîndesc că e mai bine așa

și că ai murit la timp, pîn’ la urmă

no tips & tricks

Petronela — Mon, 11 Jul 2016 05:26:22 +0000

În ultima vreme primesc mulțime de întrebări de la femei care vor să știe ce mănînc, cu ce mă îmbrac, tips & tricks pentru cum să le faci pe toate bine (citez: …cum frate sa le faci pe toate bine sau macar cat de cat…copii, sot, job, casa, femeia din tine, nitica socializare….) și altele asemenea. Nu spun că, orice poză aș pune pe net, primesc cîteva întrebări legate de hainele pe care le port, zău dacă mă simțeam pregătită sau capabilă să devin vreo feșăn aicăn, așa, de la țară cum sunt. Așa că am zis să spulber mitul cum că eu le-aș face pe toate așa și pe dincolo. Sssau că aș avea cine știe ce secrete uluitoare de tinerețe fără bătrînețe și frumusețe fără defecte.

Nu am niciun secret. Am gene bune, în mod cert. Și încerc să păstrez echilibru în tot ce fac, altfel m-aș dezechilibra eu de tot. Doar chestii de bun-simț.

Nu mănînc nimic special. Nu ingrediente sau alimente minune. Am fost vegetariană vreo cinci ani și m-am simțit foarte bine, pînă ce, luată cu multă agitație, drumuri prin țară, lansări, am uitat să compensez ce nu primeam din carne și am făcut o anemie feriprivă de toată frumusețea. De atunci mai mănînc uneori și carne, rar, ce e drept, însă mai mănînc. Încerc să introduc în mine chestii cît mai naturale – acum, vara sunt foarte des la piață, iau tot felul de legume și fructe proaspete, brînzeuri de la țărani, ciuperci de pădure și mîncăm de se bat turcii la gura noastră, dar nu fac o obsesie din alimentație. Nu mănînc mult, porții normale spre mici. Mănînc dulciuri, îmi plac teribil, nu pot și nu vreau să mă abțin atîta vreme cît acul cîntarului rămîne în marja cunoscută. Dacă simt că am exagerat și vreau să mai slăbesc un kilogram, e simplu, nu mai mănînc deloc seara, dulciuri și pîine. Dar, cel mai important, nu sunt obsedată de ceea ce bag în gură, nu îmi imaginez că o să mă ucidă o gură de carne sau o amandină, nu mă tem de alimente, mănînc cu plăcere și moderație.

Fac dintotdeauna mișcare. Am mai avut și perioade – cum e și cea de pînă acum vreo lună – cînd vreo problemă de sănătate sau lipsa timpului au făcut să devin sedentară, dar cel mai mult am făcut. Alergat, aerobic, kangoo jumps, yoga, înot, bicicletă, mers pe jos kilometri întregi. Fac, cam de două ori pe an cîte o lună, diferite tipuri de masaje și proceduri, mai cu seamă anticelulitice și de tonifiere, care la mine funcționează excelent. Nu fac sport obsesiv, fac sport cît să mă simt bine, nu am o fixație în zona asta.

Mă duc la cosmetică dintotdeauna o dată la cîteva luni pentru curățare. Tot de două-trei ori pe an fac microdermabraziune, o procedură simplă de peeling mecanic, non invazivă. Nu mă culc niciodată, dar absolut niciodată machiată. Respect cu sfințenie ritualul de demachiere și hidratare a feței înainate de culcare. Le-am învățat și pe fete să nu care cumva să se culce cu porii plini de machiaj și mizerie. După 12-13 ani de machiaj profesional, de sticlă, aș fi arătat horror probabil dacă nu mi-aș fi curățat seara tenul, care nu e unul simplu de îngrijit, am fost o adolescentă plină de coșuri și urme și nici acum nu am un ten perfect.

Nu merg niciodată la solar, dar nu pot să mă laud că de soare mă feresc ca de dracul, așa cum am văzut că e demonizat în ultima vreme săracul astru dătător de viață. Nu stau cu mecla în soare la prînz, folosesc factor de protecție mediu spre mare, mă bazez pe pigmentul meu puternic că mă va ține departe de belele. Nu sunt un exemplu în sensul ăsta, sunt o ființă solară care are nevoie să facă fotosinteză. Ce e drept, în ultimii ani, o fi de la vîrstă, maică, stau tot mai puțin și numai la ore blînde, foarte dimineață sau după-masa, seara. Însă, în tinerețe, am fost genul care se uita pe sine pe plajă și se înnegrea atît de tare în doar două-trei zile, încît eram de nedetectat după crepuscul și spaima colegilor din tehnic la întoarcerea din vacanță, care nu mai reușeau să facă cadrul la știri fără să par o pată neagră pe fundalul colorat.

Nu beau decît foarte rar. Ani întregi nu am pus gura deloc pe alcool, nici măcar o picătură. Era vremea cînd luam anxiolitice și ceva ani după. Și acum beau doar vin roșu sau cîte un cocktail, iar maximul absolut e două pahare. Am observat ce ravagii face alcoolul pe fața și corpul multor femei, dar nu de asta nu beau, ci fiindcă băutul nu e pentru mine.

Nu mă droghez. Nu fumez decît uneori, și atunci foarte puțin. Trec și luni cînd nu fumez nicio țigară.

Dorm minimum șapte-opt ore pe noapte, lipsa somnului mă ucide la propriu, mă bagă în niște senzații oribile, vecine cu atacul de panică, pentru că am avut perioade cu muncă extremă care m-au epuizat – am avut diagnostic de oboseală cronică la un moment dat, dar și perioade cu depresii care au necesitat efort dublu ca să dau același randament.

Nu fac și nu am făcut niciodată totul bine. Nu există așa ceva. Întotdeauna sacrifici ceva ca să faci altceva bine. Cînd munceam foarte mult, luam din timpul petrecut cu copiii mei și ajunsesem să îmi iau copiii la muncă, pe teren sau în birou, ca să îi am aproape. Nu există femeia de carieră și mama perfectă în același timp, soția desăvîrșită șamd. Viața mea a fost un carusel, am alergat ca o nebună și încă o fac, între diversele tipuri de angajamente. Acum îmi e puțin mai simplu, că îmi fac programul singură, însă tot o alergătură e viața mea. Din fericire, copiii sunt mari și nu mai necesită același tip de atenție, cea mare e majoră și nu mai stă cu mine, timpul nostru împreună e de alt fel acum, nu mai am copii dependenți de mine. Cînd aveam, era horror, eram răpusă de oboseală și epuizare. La partea cu socializarea, ce să zic, sunt genul mai solitar, nu sunt vreo mare petrecăreață, cluburile îmi displac dintotdeauna, ieșim și noi, socializăm, dar eu prefer liniștea, familia, cititul și relaxarea. Cea mai mare și mai extravagantă plăcere a mea este călătoritul, ăsta e viciul pe care încerc să mi-l satisfac cît de des pot (foooarte rar, dacă mă întrebați pe mine).

Pentru femeia din mine… fac terapie, de ani bunișori. Terapie individuală și, supriza bestială, terapie de grup, ca să mă așez pe mine în mine. Degeaba te dai cu creme, dacă pe interior ești uscată de relele care stau stivă în tine. Încerc să mă curăț zilnic de buruienile care cresc, plivesc încontinuu și nu cred că mă voi opri niciodată. Scriu. Mă rog zilnic. Cultiv momentele de bucurie, încerc să trag de mine și să mă aduc încontinuu în prezent, să fiu recunoscătoare pentru tot ce primesc și mi se întîmplă. Citesc mult. Scriu. Iubesc, în toate felurile, tot zilnic. Ascult muzică, mă uit la filme faine. Ies cît de des pot în natură. Am grijă să-mi fac zilnic targetul de pași pe jos și să-l cresc constant. Scriu. Încerc să mă iubesc, așa cum sunt. Dar ăsta e un subiect atît de vast, încît ar trebui tratat separat. Cînd mă apucă anxietatea, toate astea îmi ies mult mai greu, efortul e mult mai mare, regresez și devin cineva de care nu îmi place deloc, iar apoi o iau de la capăt, ca Sisif. Și îmi readuc aminte că sunt o femeie norocoasă, al naibii de norocoasă. Și scriu.

Cît despre cu ce mă îmbrac. Well. Nu port aproape niciodată haine strîmte, indiferent de cum mi se pare că arăt, sunt mare fan haine fluide, largi, de lungimi potrivite sau maxi. Nu cumpăr haine scumpe, însă am un nas teribil pentru buticuri, outleturi sau tîrguri, de unde îmi iau la prețuri foarte mici chestii mai ciudate, dar de foarte bună calitate, urăsc mallurile și magazinele cu haine la fel pentru toată lumea. În măsura în care îmi permit, iau lucruri de la designeri români, fiindcă cred foarte tare în a-i încuraja și a le plăti munca, atunci cînd prețul e decent.

Nu posed niciun secret, așadar. Sunt o femeie obișnuită. Încerc să trăiesc în echilibru, să nu fiu excesivă (decît în iubire și scris) și să rămîn true to myself. Uneori, rareori, îmi și iese.

crescînd oameni

Petronela — Wed, 06 Jul 2016 05:46:02 +0000

Dacă mi-ar fi zis cineva, atunci cînd erau mici și lipite toate de mine, că într-o zi se vor transforma ca în Exorcistul, aș fi rîs cu muci, m-aș fi bătut cu pumnii în piept și aș fi împărțit și vreo doi, să fie, cui ar fi îndrăznit să spuie așa o grozăvie. Cine, vietățile astea minunate, dulci și roz cu sclipici, înduioșătoare, mici, haioase și teribile? N i c i o d a t ă! Păi cum, domnule, nu aveam eu cei mai cuminți copii? Cei mai bine educați? Cei mai atașmentparenting-izați? Nu dormeam eu cu ele în pat, cu piciorul uneia în ficat și capul celeilalte în rinichi? Nu ne juraserăm iubire eternă, nu semnaserăm pact că ne vom pupici cu băluțe tuată viața? Nu auzeam eu de dimineață pînă-n asfințit și încă o bucată după, înlănțuită de brațele grăsane, mămucă te iubesc la infinit și-napoi? Nu ne ghinghineam noi, nu ne căcăleam, nu ne iubileam pe vecie? Nu eram eu, citez, cea mai bună mamă din partea asta de galaxie?

Nimic, dar absolut nimic din copilăria lor, nu m-a pregătit pentru adolescență. Nu a fost o trecere lină, pe nesimțitelea. Cînd vine, te lovește cu leuca, ți-o dă la gioale de nu te poți reechilibra hăhăă, cîțiva ani. Cam pînă trece, așa. Cum ce? Adolescența lor, firește. Și, pe rînd, uimirea, șocul post-traumatic, anxietatea și senzația de înnebunire iminentă.

Erai obișnuită cu teiubescuri și îmbrățișări dese? Șterge-te pe bot sau, deh, hrănește-te din amintiri, mă-so. Ești în plină epocă a lui lasă-mă-n-pace, frate-ce-mă-enervezi și alte dulcegării din astea, de-ți strepezesc dinții și-ți urcă tensiunea la etajul zece. Posibil să ai nevoie de multe calmante sau chiar de cîțiva psihologi și psihiatri. Azi afli că chiulește, mîine că fumează, poimîine fuge de acasă să vadă cum e, răspoimîine că nu mai e virgin(ă) sau că se droghează. Sau nu afli, că te minte, și tu te amăgești că fiu-tu/fi-ta e cuminte, nu face ca ceilalți derbedei lipsiți de educație. Adevărul îl știe doar copilul și vreo mamă mai cool a prietenului/prietenei. Tu dormi liniștit, habar nu ai cine e monstrișorul care doarme în camera fostului tău copil. Mulți dintre părinții adolescenților care mi s-au perindat prin casă în două ture de adolescență, copii mișto cu care am rîs, am fumat pe terasă, ale căror povești le-am ascultat în premieră pentru un adult, dormeau liniștiți fără să aibă habar cine le sunt odraslele, care le e anturajul, ce fac și ce gîndesc, ce îi doare și ce îi neliniștește, unde greșesc. Nu aveau curiozitatea asta, preferau să defileze cu sintagma copilul meu nu e așa, nu face asta, fiindcă nu știau cum să se descurce cu adevărul și luau în brațe o minciună comodă și autoflatantă. Ceilalți copii, ai altora, sunt răi, needucați, fumează, chiulesc, fac sex, se droghează, ai lor sunt copii model, doar sunt ai lor, nu au cum fi altfel. E de neacceptat, pur și simplu, un alt adevăr decît cel pe care și-l și îl repetă.

Dacă ești genul de părinte cool, le afli direct în figură. Dacă i-ai încurajat să-ți spună ce gîndesc, le-ai fost prieten, pregătește-te să afli-n față tot ce ai gîndit tu despre mă-ta și tac-tu cînd aveai 15, 16, 17 ani. Fără menajamente, că nu au pe stoc la vîrsta asta. O să-ți zică tot ce gîndesc despre tine și viața de rahat pe care ai dus-o, fiindcă, în caz că nu îți amintești, și tu dețineai la vîrsta aia nu doar toate adevărurile lumii, ci și toate certitudinile. Și e o chestie certă, practic, că mă-ta-i varză, vai steaua ei polară, nu știe nimic. Dacă iei cu apă și distonocalm și pui mîna și citești o carte, afli că e o etapă normală, așa se construiește copilul, deconstruindu-te pe tine, că are nevoie să te invalideze ca să se valideze pe sine. Bine, bine, să se construiască, dar de ce doare așa de tare construcția asta? Iar asta nu-i nimic, să vezi cum forează în carne neputința în fața durerii copilului tău, care vine tăvălug la vîrsta asta, inexorabil, iar tu nu ai cum să o oprești nicicum. Și ți-ai smulge inima ta din piept, numai să nu îl vezi plîngînd în hohote, dar nu poți opri suferința copilului, nu mai poți pupa să treacă, nu mai poți să-i spui povești care să îl aline, poți doar să fii acolo, dacă îți dă voie să fii acolo. Iar dacă nu, rămîi acolo, dar de partea cealaltă a ușii trîntite cu zgomot, căci suferința adolescentină e foarte zgomotoasă, în caz că nu știai. Iar dacă nu e gălăgioasă, ceva nu e în regulă. Și nu cu copilul, ci cu tine. El suferă oricum, dar pe silent, te minte și se ascunde. Iar asta nu e decît vina ta.

Și tot tîgîdîmul ăsta de montagne russe de Eforie, ruginit și periculos, din care nu știi dacă ieși viu ori mori de inimă prematur, durează cîteva vieți lungi și tahicardice. După o vreme, te călești și te-nveți și cu nopțile în care stai în prag și aștepți să vină acasă, și cu șocul veștilor de tip breaking news, și cu respingerile și zeflemeaua, și cu reproșurile și trîntitul ușii, cu hainele tale care dispar și cu care te poți întîlni întîmplător pe stradă, pe ele sau prietenele lor, te-nveți cu toate, că csf, ncsf, nu-ți poți da demisia din jobul de mamă.

Iar apoi vine-o zi, după ce împlinește 18 ani, așa, pe cînd lobul frontal mai are puțin pînă la a se fi dezvoltat deplin, și demonul adolescenței dispare la fel de brusc cum apăruse, copilul te privește cu dragoste și înțelegere, la școală ai un șoc, dar în sens invers, pe pozitiv, își ia job part-time și se mută de-acasă. Și faci cunoștință cu tipa asta deșteaptă și mișto și foarte cool care e fi-ta, mai întîi îți crapă pipota de mîndrie și fericire, iar apoi dai fuga la biserică să dai niște acatiste de mulțumire, dar și din cele pentru anii pe care îi mai ai de îndurat cu hailaltă, doar-doar te-o ține Mniezo în viață și cu toate mințile în cap să o vezi și p-aia normală la cap, din nou. Fiindcă nu există pe lume slujbă mai grea, mai necunoscută, mai frustrantă, dar și mai recompensantă, decît crescutul de oameni.

Iar dacă ți-ai chert de tot bulendrele și ți se face dor de roller-coaster-ul ăsta, că tot te-ai învățat cu el și ai deprins toate mișcările, te poți apuca să mai faci unul, copil, nu roller-coaster, să nu care cumva să te plictisești.

de ce nu mă uit la game of thrones

Petronela — Mon, 04 Jul 2016 16:07:40 +0000

Io nu văzusem niciun episod din Game of Thrones, exact ca în meme-ul ăsta de circulă pe net.

Că nu m-a atras niciodată prea tare genul. Dar am devenit curioasă, de cînd cu isteria asta. Așa că văzui două, alea în care muri Ion Omăt și unul în care era spînzurată o fetiță sub ochii părinților, în detalii oripilante, și mă lămurii. Nu s-a schimbat nimic, înainte omul se ducea să stea în tribune să vadă violență și sînge și moarte de dragul entertaimentului, acum se uită la serialul ăsta. Dați-i pîine și circ. Circul să fie neapărat cu multă violență, să uite ce viață de vierme duce, de fapt.

M-am gîndit la istoricul gustului omului pentru sînge. Undeva în anii 300 ÎH, stăpînii Romei aruncau în arene primii gladiatori și luau ființă cele mai violente, crude și sîngeroase jocuri din lume, care au consumat, vreme de peste șase secole, oameni și animale laolaltă într-un masacru de proporțiile unor genocide, în scopul de a satisface pofta bolnavă a spectatorilor excitați de mirosul valurilor de sînge care inundau arenele și de puterea morbidă de a decide asupra vieții cuiva. Dintr-o anume perspectivă, nu s-a schimbat mare lucru. Există încă locuri în lume unde este legal să privești masacre așa cum sunt corridele, de exemplu. Iar acolo unde nu, există Game of Thrones-uri.

Din poziția unui om căruia violența, vederea sîngelui și suferinței, îi fac rău la modul cel mai fizic cu putință, am întrebat și am citit și studiat motivațiile psihologice ale apetenței pentru ele. Unii psihiatri spun că e vorba de un tip de sadism care apare pe fondul unor complexe de inferioritate. Pentru Rene Girard ar exista ”o legatură între formele rituale și tendința universală a oamenilor de a-și transforma angoasele și conflictele asupra unor victime arbitrare”. Și ce formă mai la îndemînă de a-ți transforma angoasele și conflictele decît consumînd violență virtuală?

Sigur, industria filmului a transformat violența în divertisment, am pierdut capacitatea de a o percepe la adevărata-i grozăvie, suntem imunizați, dependentizați și vrem tot mai mult. Și, probabil, există în noi o genă a violenței care a supraviețuit evoluției încă de la Cro Magnon încoace, altfel e imposibil de explicat mulțimea de adepți a lui Hitler, de exemplu. Sau audiența știrilor de la ora 5. Sau știrile de la ora 5, 7, 9, 12. Omul e o ființă barbară, mi-o spun în fiecare zi în care mă îngrozește un atentat terorist. Needucată, căci poate educația ar fi singura salvare, cum spunea Vargas Llosa.

Revenind la GoT, că era să uit de unde plecasem, da, am auzit că ar avea un plot mișto, că e mai mult decît scenele alea îngrozitor de violente pentru o nevricoasă ca mine, dar să mă ia naiba dacă am chef să înghit tot sîngele ăla care maculează zăpada (winter is not coming yet, not for me, Jon Snow) cînd sunt pe lume povești mult mai mișto și mult mai puțin sangvine.

Așa că nu, bingingul GoT nu e pentru mine, o spun în cunoștință de cauză. Dar ce mișto e House of Cards!

am început să mă eliberez de sub sclavia internetului

Petronela — Mon, 27 Jun 2016 07:02:46 +0000

Unul dintre lucrurile „ciudate” pe care le-am remarcat la Bruxelles a fost acela că, la terase, în restaurante, oamenii discutau și se priveau în ochi, nu aveau privirile aplecate spre mîinile în care țineau smartfoane. Foarte rar, și numai oamenii singuri, păreau absorbiți de telefoanele lor. Sigur, în Bruxelles netul merge mai prost decît la noi, wifi-ul nu e gratuit decît o perioadă limitată, dar orișicît, nu am văzut oameni suferinzi din cauza asta. Ba dimpotrivă.

Îmi amintesc, cînd am văzut filmul Her, de o scenă în care, undeva la metrou parcă, toți trecătorii erau complet abstrași, nimeni nu se uita în jur, erau profund conectați la telefoane și orice altceva înceta să existe, iar scena aia mi-a dat fiori reci pe șira spinării. Nu suntem deloc departe de chestia asta nici noi. Eu însămi petreceam un număr uriaș și ucigaș de ore răspunzînd la mesaje, comentarii, stînd de vorbă cu cei care îmi scriau, fără să țin cont de multe ori unde sunt, cu cine, ce altceva am de făcut. Fiindcă eu nu știu să spun nu, mi-e rușine să nu răspund, totul mi se pare urgent, sunt mereu la dispoziția oricui are nevoie de mine. Chiar în ultima seară la Bruxelles, bărbatu-meu s-a șucărit fiindcă îl chemasem să facem bagajele împreună, el mă întreba diverse, însă eu nu auzeam fiindcă tocmai îmi scrisese un puști care avea nevoie de ajutor și mi s-a părut că asta e mai urgent, fără să îl anunț și pe el că amînăm operațiunea cît sunt eu ocupată să salvez pe cineva. Iar asta nu era prima oară că ignoram pe cineva drag, din realitate, ca să răspund unor apeluri din cealaltă realitate, cea virtuală. Fiindcă mereu am considerat că și cei de acolo tot oameni reali sunt, cu probleme reale.

Și acum consider același lucru, dar am decis să prioritizez. Și, fiindcă sunt incapabilă să mă abțin dacă văd pe telefon notificările, mă furnică buricele degetelor să văd cine mi-a scris, dacă sunt copiii?, dacă e ceva important?, mi-am dezinstalat Facebook de pe telefon fără pic de regret. Am crezut că va fi mai greu să rezist, însă mi-am dat seama că e o adevărată binecuvîntare. În weekend am fost plecați să coclăurim, nu am petrecut deloc timp pe telefon și am fost de o sută de ori mai conectată la mine, la copil, la bărbat, la natură. Iar Facebook, doar de pe laptop, de acasă, cu porția, cu program, este absolut suficient. În loc să scrollez ca o lobotomizată – deși la mine în feed găsesc foarte multe chestii mișto, nu mă cac pe mine – am reușit să termin scurt vreo trei cărți. (Nu, Solenoidul încă nu, dar trag tare.) Prea mă obișnuisem să bag nasul în telefon, să fiu conectată, pasămite, la realitate și vremuri, în timp ce viața și realitatea rulau în fundal, iar eu nu apucam să le observ de ecranul de ultimă generație al telefonului mult mai inteligent decît mine.

În schimb, mi-am instalat, adică bărbatul, că eu sunt cea mai atehnică persoană în viață și nici nu vreau să învăț, citez – niște aplicații foarte mișto care mă împing să îmi depășesc tot felul de recorduri personale, cum ar fi numărul de pași zilnici, de kilometri merși pe jos, de scări urcate, inima, sîngele, ba avem și una pentru monitorizarea activității sexuale!, cu care am de gînd să-i scot ochii (sau el mie?) dacă o fi cazul, mai încolo.

Așadar, fac primii pași întru eliberarea de sub sclavia internetului și mă simt excelent. Ba chiar recomand. Habar nu am cît o să mă țină, dar o iau ca pe o cură de dezintoxicare. Un fel de detox al minții.

femeie de secol 21, eliberată (temporar) de sclavia internetului

versus

femeie de secol 21 în plină sclavie a internetului

Observați diferențele, da?

Așa că, dacă îmi scrieți și nu răspund pe loc ca pînă acum, să nu credeți precum Zdreanță, cel cu ochii de faianță, că m-am făcut a dracului. Doar că voi vedea mesajele atunci cînd am timp să mă dedic lor și voi răspunde apoi, ca întotdeauna. Pace.

despre autenticitate la artist

Petronela — Wed, 22 Jun 2016 07:22:14 +0000

Eu nu mă prea duc la concerte. Nu pentru că nu mi-aș dori, ci pentru că sunt agorafobă, mulțimile îmi dau o anxietate teribilă și fac ditai atacoiul de panică în mijlocul lor, naiba mă ia. Ultimul l-am făcut la Prodigy, abia m-am tîrît din puhoiul de oameni, am fost sigură că aia e, pînă acolo mi-a fost. Așa că, decît să pățesc groaznicul, mai bine nu mă duc. La Placebo, pe care aș fi ucis să îi văd, am avut bilete și le-am dat în ultima clipă, nu am fost în stare să mă duc. Așa se face că am pierdut – și m-a durut – concert după concert, dacă aveau loc în spații mari, cu mult popor.

Dar Beth Hart nu era pe stadion, era la Sala Palatului, carevasăzică mi-am luat bilete mai sus, așa, aproape de o ieșire, am amețit eu un pic, dar după ce a început să cînte, nimic nu am mai avut. Dar nu despre spaimele mele vreau să vorbesc acum. Ci despre autenticitate. Autenticitatea care vine din arta făcută cu suflet și bucurie, așa cum este muzica muierii ăsteia bestiale. Care a plîns pe scenă, a rîs, a dansat, a coborît și a cîntat din public, a dat mîna cu oamenii, a întrerupt, jenată, dar extrem de decisă, o piesă pe care o cîntau prost (you didn’t really want to listen this song, didn’t you?, a glumit cu publicul și a început o alta, în forță), a povestit lucruri extrem de personale, sursele ei de inspirație pentru piese, cu o sinceritate îngrozitoare, în fața a mii de oameni. Cum ar fi că maică-sa nu s-a ridicat din pat multă vreme după ce a aflat că bărbatu-său o înșela cu secretara sau că ea însăși și-a tras-o cu cel mai bun prieten și a distrus prietenia lor. Sau s-a scuzat în modul cel mai autentic cu putință că a încurcat cuvintele unei piese, and I am not even on any drugs tonight!

Ascultînd-o pe muierea asta pe care o iubesc, mi-am adus aminte, în antiteză, de un concertaș la care am fost acum un an și m-am enervat îngrozitor cînd „artista” a început să se zborșească la public și să le spună oamenilor că pot ieși afară, în condițiile în care cînta într-o crîșmă, iar oamenii ăia aveau băutură și mîncare în față! Am scris atunci despre asta, aici, însă acum m-a izbit din nou discrepanța dintre autenticitatea, modestia și bucuria de a performa în fața publicului ale unui om uriaș de talentat și aroganța, mîrlănia românești ale artistului de crîșmă care reinterpretează niște bucăți și bate publicul plătitor de bilet cu microfonul fiindcă a îndrăznit să se plictisească.

La Beth nu ai cum să te plictisești. Pe mine, o voce ca a ei mă face să mă simt nimic și tot, deopotrivă. Am mai scris asta: stau în sală cuminte şi ascult cu tot părul ridicat pe mine şi cu ochii închişi şi mă gîndesc ce loc urît ar fi lumea fără muzică. Mă gîndesc la primul om care a auzit un tril şi a înţeles că aia e muzică. Şi apoi a imitat-o. Şi a inventat muzica. Mă gîndesc la primii oameni care au confecţionat instrumente de cîntat şi le sunt adînc recunoscătoare. Lumea ar fi un loc sterp fără muzică. Nu îmi imaginez viaţa mea fără muzică. Pe mine muzica mă scoate şi mă bagă din şi în orice stare. Oricît de prost aş dormi noaptea, în drum spre muncă cînt la volan în gura mare şi ajung bine-dispusă şi fericită. Aud aminele cum îmi dansează în creier.

Carevasăzică stau şi ascult cu ochii închişi și vocea ei mă aruncă într-o livadă înflorită. Eu stau pe spate, iarba e înaltă şi unduie în bătaia vântului. Printre crengi, soarele mă mîngîie pe obraji. Apoi mă trezesc alergînd într-un lan de grîu copt cu maci, pînă la brîu. Şi pe o plajă, la apus, cu valuri line, care foşnesc.

Ascult versurile și așa, live, au înțelesuri noi. Și mă dor. Stau în picioare, cu ochii închiși și ascult. Și mă izbește, încă o dată, cît de zdrobită e femeia asta și mă gîndesc că poate e nevoie să fii zdrobit pe interior (can the damage be undone?) ca să poți cînta așa. Sau poate sunt încă sub influența Aglajei Veteranyi, altă zdrobită, care s-a sinucis la 40 de ani și pe care scrisul nu a salvat-o. Și îmi doresc ca pe Beth să o salveze muzica. Cu disperare îmi doresc. Și în cap îmi năvălesc, atunci cînd o aud vorbind despre abuzuri, toate schemele psihologice pe care le-am învățat în teorie atît de bine. Și, în timp ce lacrimile îmi năvălesc pe obraji, mă întreb: ar mai fi cîntat așa Beth dacă ar fi fost fericită? Dacă copilăria ei ar fi fost diferită? Dacă ar fi durut mai puțin? Dacă damage-ul nu ar fi fost făcut atunci și imposibil de desfăcut acum? Dacă nu ar fi avut nevoie să se salveze și să supaviețuiască prin muzică? Ar fi fost doar o voce bună, care nu ar fi transmis nimic, ca atîtea altele?

Adevărul e că habar n-am.

zilele mele

Petronela — Mon, 16 May 2016 06:35:07 +0000

Ca de obicei, cînd se apropie ziua mea, mă ia de la lingurică. Iar anul ăsta, mă ia fuarte rău. Pînă una alta, am dat iama în ce am scris de ziua mea în alți ani, și am pus laolaltă, ca să văd cu ochii proprii cît de tută sunt, poate mă ajută să nu mai fiu. Deși…

mai 19, 2010

anul ăsta nu voi primi buchete anonime sau nu la birou. fiindcă nu am birou. mi-am dat demisia.

anul ăsta nu sunt o pizdă şmecheră, ci una proastă, cum am şi relevat.

anul ăsta fac 33 de ani şi aş muri, că doar şi Iisus. dar nu pot.

nu pot nimic.

afară e frig ca în peşterile mezozoice, dar nu-i nimic, şi în mine e, ne asortăm.

anul ăsta credeam că o să fie fain. credeam că mi-am reconfigurat creierul, că mi-am activat emisfera stângă.

apoi m-am prins în propria plasă şi nu a mai fost nimic.

cu jobul schimbat. cu telefonul schimbat. cu sufletul schimbat.

nu am răspuns nimănui. am dormit. m-am trezit. juma de rivotril sub limbă. am adormit la loc.

până la 33 de ani am primit un tir de flori şi niciuna de la tine.

pînă la 33 de ani am colindat un sfert de lume şi niciun kilometru cu tine.

pînă la 33 de ani am plîns 478 de găleţi de lacrimi deşi cercetătorii, britanici, fireşte, au stabilit că un om plînge într-o viaţă maximum 9.

pînă la 33 de ani am vrut să mă sinucid de 478 x 10000 şi nu am încercat decît o singură dată

pînă la 33 de ani m-au curtat cohorte de bărbaţi, m-au adulat, m-au zeificat, iar eu nu ştiu cum e să fii iubită mai mult de cîteva minute, ore, zile

pînă la 33 de ani am crescut singură 2 copii şi eu sunt încă un copil speriat, cu ochi negri şi plînşi (mă faci fericit, fetiţă cu ochi negri, mi-a scris cîndva cînd eu alergam în pădurea mea, alergam printre mierle şi cintezoi, foioase şi conifere, alergam printre frici şi urşi şi stropi de soare care mi se aşezau pe umărul de pe care aluneca maioul, printre alinturile şi blestemele a doi sau două mii de bărbaţi, cine mai ştie )

pînă la 33 de ani m-am mutat de fix 15 ori. dintre care de 7 ori cu copiii după mine. dintre care de două ori înapoi acasă la mama, deşi jurasem că mai bine mor. dintre care o singură dată în casa mea. ultima.

la 33 de ani sunt la fel sau mai frumoasă ca la 20 dar asta nu e un avantaj ci un blestem. o cruce.

pînă la 33 de ani am dormit 12053.25 de nopţi şi din ele nici 800 în braţele cuiva.

pînă la 33 de ani am minţit, am înşelat, m-am înşelat

pînă la 33 de ani mi-am lăsat sufletul în palma cîtorva oameni şi ei au închis pumnul şi au strîns pînă la sînge tocmai cînd mi-era cel mai sigur că nu aveau cum să facă asta niciodată. şi apoi nu am mai crezut în nimeni. bărbatul nesăbuit şi rătăcirile lui au pus dop ventricului si atriului stîngi. şi nu am mai crezut. cînd poate ar fi trebuit să cred, nu am mai ştiut cum. de platoşele de xenă border-line activate. de durere neconsumată pînă la capăt.

pînă la 33 de ani mi s-a făcut frică, atît de frică, Doamne, atît de frică şi am fost rănită, rănită, sfîşiată, încît nu mai pot crede în nimic şi nimeni şi cred că am împietrit puţin şi nu, nu sunt perfectă, sunt doar singură şi paranoizată şi mi-e teamă, teamă, groază îmi e

şi am vrut totul, dar am nimic

mă sună mama. nu îi răspund. mi-a făcut prăjituri şi eu nu vreau. nu vreau tort, nu vreau lumînări, nu vreau excursii, diamante, haine, parfumuri, case, maşini. eu vreau doar linişte.

vreau moarte şi nu pot nici măcar vrea moarte

mai 16 2014

Numele meu de botez e Elena. Exact ca al celei mai frumoase muritoare, fiica lui Zeus. Tot atunci e şi ziua mia. De naştere. Sunt doi în unu’ ca şamponu’ iar asta mi-a ridicat rezistenţa la frustrare. De cîte ori plec cu braţele pline de flori de la muncă, cineva se găseşte să mă întrebe: a, şi pe tine te cheamă Elena?! Şi nu pot spune nu. Fiindcă mă cheamă. Doar că exact în ziua aia eu mai îmbătrînesc puţin. Sau poate doar mă înţelepţesc, doar am stabilit că sunt lejer nemuritoare, nu ca tiza mea din Sparta. Şi e lumea plină de Elene. Toate primesc flori. Şi nimeni nu se miră că ale mele sunt mai multe, mai frumoase (când am împlinit 27 de ani am primit 3 găleţi de trandafiri, la propriu) doar eu sunt… mhm, specială. I-aş lua de gulere pe toţi. Băi ăştia, azi e ziua mia, băi. Ziua mia, iar eu de ziua mia sunt prinţesă. Zeiţă sunt. Păi şi ce facem aici, ne batem joc?! Gata, am închis frumos la Elenărie şi am deschis la ziua mia, vă rog io să vă concentraţi un pic. Hai că nu e greu! Se poate, trebuie doar să trageţi un pic de voi.

Într-un an mi se pusese pata ha neagră. Împlineam douăjdeani. Vremuri imemoriale, cam prin cretacic, aşa. Şi am zis, gata, să nu aud pe careva că îmi zice la mulţi ani. O ardeam eu depresivă, aaah, îmbătrînesc, viaţa oricum nu are rooost… şi au zis toţi, a, da? Bine. Şi nu mi-a zis nimeni la mulţi ani. Nici ai mei, nici colegii. Nimeni. Şi stăteam eu aşa. Şi mă trezisem şi aveam senzaţia aia de douăjdeani, azi e ziua mea, sunt specială, toată lumea trebuie să mă trateze ca pe o prinţesă şi nimeni nu mă băga în seamă. Şi am zis, nuu, că se prefac. De fapt, îmi pregătesc o supriză, fiindcă azi e ziua mia, a mia, a mia şi măcar azi am voie să fiu prinţesă. Dar m-au ascultat şi eu am plîns că m-au ascultat. Ah, voi nu ştiţi că uneori prinţesele de douăjdeani spun nu care înseamnă de fapt da?!

Ziua mia obişnuia să fie o zi tristă. Aşa, cam ca Crăciunurile. Prinsă în iţele vreunei relaţii imposibile, sfîrşeam singură cu un braţ de flori trimise prin curier, drept iertare că nu a putut. Singură în pat, cu lacrimi dîre, înnodîndu-se în barbă, cam ca în filmele şi cărţile proaste, aşa.

În alt an, pe vremea cînd lucram la Pro, abia mă angajasem, şeful m-a trimis de ziua mea să socializez cu poliţiştii şi procurorii. A urlat la mine şi mi-a zis că aşa se fac sursele şi să nu mă întorc fără 10 numere de telefon personale şi promisiunea că mă vor suna de cîte ori va crăpa careva suspect. Am plecat plîngînd pe străzi. Nu ştiam cum să mă duc să fac una ca asta. Şi mi se părea incredibil de nedrept să îmi facă una ca asta de ziua mia. Fiindcă oricît m-am străduit în toţii anii ăştia să tratez ziua asta ca pe una oarecare, fiindcă e doar o zi ca oricare alta, tot m-am trezit cu aşteptările umflate în dimineaţa cu pricina şi simţindu-mă ah, specială. Aşa că m-am învîrtit două ore pe străzi, tîrîndu-mi lacrimile şi picioarele. 6 luni mai tîrziu ajungeam, cu sau fără voia mea, să aflu înaintea mortului de moartea lui.

În urmă cu 5 ani, bărbatul nesăbuit îmi promisese că va fi cu mine. Părea că înţelesese ce tragedie este ziua mia. Nu a fost. Nu a sunat, nu a venit. Mi-a fost rău de ziua mia, anul ăla. Am plecat acasă şi m-au sunat colegele, că a venit un buchet de flori prin curier, sooooperb. M-am grăbit, sigură că e de la el, să îi dau un mesaj. Mulţumesc, am zis, bărbat nesăbuit, nu ai uitat. Cînd am ajuns înapoi la muncă, am văzut că florile aveau semnătură. Nu a lui.

Singura mea zi de naştere cu adevărat frumoasă a fost cînd împlineam 28 de ani. Am stat tot weekendul ăla la Sighişoara cu un om despre care nu am scris niciodată. Ne-am plimbat pe străzile vechi, am vorbit. Am rămas o vreme tăcuţi în biserica din deal. Nu a trebuit să fac nimic din ce nu mi-aş fi dorit să fac. Am răspuns la două telefoane date cu drag şi atît. A fost cea mai frumoasă zi a mia din viaţa mia.

Anul trecut am vrut să fug de acasă de ziua mia. Să fug de acasă mi se pare singurul fel posibil de a-mi petrece ziua asta. Am fugit pe o insulă din sudul Greciei într-o lună de miere/fiere întîrziată care s-a dovedit numai bună să prevestească divorţul. De ziua mia nu am vorbit unul cu altul decît seara tîrziu. Nu mi-a vorbit, dar mi-a cules flori de pe insulă, leandri roşii, alb şi roz şi mi le-a aşezat, fără vorbă, în balconul care dădea înspre livada de măslini şi înspre păunii cumplit strigători. Spre seară mi-am pus rochia de mătase, mi-am şters lacrimile şi am ieşit să tăcem în oraş. A fost o zi amară, ziua mia. Ca mirosul de leandri.

Anul ăsta nu am unde şi cum fugi. Nu mai obişnuiesc să fug de mine, dar aş fugi de lume. Mi-ar plăcea să mă întîlnesc cu mine de ziua mia, numai eu cu mine, dar oricît m-am socotit, nu îmi iese, aşa că mi-am dat randevu două-trei zile după. Nu o fi foc, nu mă supăr io pe mine pentru o aşa mică întîrziere.

Măcar dacă aş suporta oleacă mai bine convenienţele, m-aş simţi confortabil cu ideea că se apropie. Nu vreau să fac nimic din ce nu vreau să fac. Nu vreau să întind mese la job, unde sunt privită chiorîş cel mai adesea, unor oameni care se vor simţi obligaţi să mă felicite fiindcă aşa se obişnuieşte, nu fiindcă aşa simt. Nu vreau şi nu voi face nimic din ce trebuie fiindcă, vorba mamei, aşa e frumos. E ziua mia şi de ziua mia contează doar ce vreau şi simt eu. La fel ca şi în restul zilelor mele, din care nu îmi voi mai irosi nici măcar o oră cu ipocrizii şi trebuie-uri în care nu cred şi pe care nu dau doi bani şi jumate. E ca atunci cînd te măriţi şi zici că aia ar trebui să fie una din zilele cele mai frumoase din viaţa ta şi sfîrşeşti prin a face orice numai să fii fericită nu mai apuci. Iar eu nici măcar nu am făcut nuntă, vreodată. Şi tot nasol a fost în final.

Aşa că o să fiu eu, din nou, şi de ziua mia, chiar dacă asta nu o să placă tuturor. Ştii că nu mi-am sărbătorit niciodată ziua în felul în care şi-o sărbătoresc oamenii? Cu mese întinse, petreceri, prieteni, cadouri, cabane? Niciodată. Uneori au venit ai mei în vizită, cu o floare, un tort, un cadou, o mărgea. M-am întrebat dacă mi-ar fi plăcut să am lîngă mine oameni care să îmi organizeze şi mie, ca în filme, petreceri surpriză. Nu am reuşit să îmi răspund la întrebarea asta. Adică, să fiu prinţesă de ziua mia nu a însemnat, niciodată, asta. Azi ştiu ce mi-am dorit de cînd mă ştiu de ziua mia. Să fiu iubită. Dar iubită pe bune şi lăsată să fiu eu. Aşa ursuză şi fără chef de musafiri, dar cu chef de mers în cîmpul înflorit, să stau să miros margaretele şi iarba crudă şi să privesc cerul de mai cu norii lui oiţă. Cu chichiţele şi contradicţiile mele. Aşa scindată între nevoia de a fi băgată în seamă şi nevoia de a fi lăsată în pace, ambele în acelaşi timp.

mai 22 2014

Stau cu un pahar de vin în mînă şi mă bucur că e gata. Nu plîng. Nu mai plîng. Am plîns în maşină în drum spre casă. Am plîns în curte la serviciu, întinsă pe leagănul de lemn, cu soarele pe faţă. Am plîns hohotit în mine continuu, ceas de ceas. Încă nu am descifrat mecanismul care mă face să mă simt atît de singură de ziua mea. Lucrez la asta. Sper să mă prind înainte de ultima. Femeia a plîns, mama a zîmbit fericită. (ţi-am vorbit, desigur, despre cele două femei din mine...) Ochiul care plînge şi ochiul care rîde.

Nu am avut tort, nici prăjituri, nici petrecere, nu am primit cadouri şi nici măcar flori adevărate. . Ba nu, mint, mi-au venit cu o zi înainte prin curier nişte flori minunate de la un străin, un om necunoscut de la mii de kilometri distanţă care mă citeşte. Tot de la străini au venit şi energiile bune, florile şi îmbrăţişările virtuale. De la voi. Şi în timp ce ele curgeau, curgeau şi lacrimile mele şi mă întrebam de ce mă simt, totuşi, atît de singură, cînd mii de oameni se gîndesc la mine şi îşi rup din timpul lor minutul ăla sau mai mult să îmi spună mie atît de frumos.

Apoi am venit acasă şi fetele m-au văzut stinsă şi m-au îmbrăţişat. Îmi luaseră şi cadou, din banii lor. Am mai plîns un pic, în braţele lor. Am ieşit, noi trei, în locul care-mi place mie şi o vioară şi un acordeon mi-au cîntat chansonete de parcă mi-ar fi cîntat numai mie. Bigudiurile au rîs de mine că sunt proastă de ziua mea şi mi-au demonstrat fără cusur că nu am motive să fiu îngrijorată că nu avem bani sau că sunt singură, că uite, oamenarul mi-e plin, se tot umple, iar atunci cînd se dezumple, chiar dacă doare, e mai bine aşa, e un firesc şi acolo, se smulg doar cei care nu aveau ce căuta în el. Exemplarele nereuşite. Fetele mele, cel mai deştept lucru pe care l-am făcut în viaţa asta. Apoi am mîncat împreună şi mi-au promis un azil de cinci stele pe mal de mare, cînd vor fi bogate. Şi am avut continuu senzaţia aia că sunt prea mişto, prea deştepte, prea aşezate, prea-prea ca să le fi crescut eu aşa de bine. Haide frate, copiii ăştia îngrozitor de deştepţi şi frumoşi sunt ai mei? Pe bune?

Şi-apoi ele s-au culcat şi eu am făcut curăţenie şi am mai plîns un pic. Nu mult, că mi se terminase producţia de lacrimi. Spre seară de tot, acum adică, mi-am luat un pahar de vin, cu inima mai uşoară. Nu, nu de tot uşoară, dar răcorită, inima. S-a estompat senzaţia aia că azi a fost ziua mea şi ar fi trebuit să fiu prinţesă şi nu am fost decît în virtual, străinilor. Oh, ştiu, ar fi trebuit să pot fi bine. Matematic, sunt pe plus. Ştiu. Mama rîde, jubilează. Pe femeie, însă, nu o puteţi opri să plîngă. Hai că mai sunt cîteva minute şi se termină. Şi am s-o uit şi îngrop şi nu am să mai vorbesc despre dînsa. Termina-s-ar!

Mai 18, 2015

Cînd eram mai tînără, făceam bilanţuri înainte de ziua mea. Mai am şi azi texte (prin mailul unde doseam ce scriam) în care contabilizam pe minus tot ce îmi părea că ar fi trebuit să fac şi am pînă atunci. Am un text din 2007 unde scriam că nu am casă, maşină, bărbat, realizări măreţe. Aveam doar doi copii şi încăpăţînarea de nu mă lăsa înfrîntă. Puterea de a munci uluitor. Şi atît. Nici măcar pe mine nu mă aveam.

Azi nu mai simt nevoia să fac bilanţuri. Acum contabilizez cine sunt, nu ce am şi ce am făcut, deşi am şi am făcut nu doar ce îmi lipsea atunci ci mult peste. Dar eu nu sunt cărţile mele, eu nu sunt casa mea, maşina mea, eu nu sunt copiii mei, nu sunt blogul meu. Nu sunt nici măcar imaginea pe care o proiectează cei care mă citesc şi îndrăgesc sau detestă.

Eu sunt femeia pe care încă o descopăr şi pe care încerc să o îmbunătăţesc în fiecare zi. La 38 de ani, o mai spun o dată, sunt foarte aproape de cine îmi doream să fiu cînd aş fi crescut mare. Sunt eu, mă las, îmi dau voie să fiu şi mi-e tot mai confortabil să fiu eu.

E foarte greu să fii bine cu tine. Să te laşi. E un drum chinuitor, pe parcursul căruia mai mult ţi-e rău, ca să-ţi fie la final bine. E de săpat, de curăţat cu dinţii cadavrele descompuse ale trecutului, de asumat şi interiorizat adevăruri jegoase despre tine însuţi/însăţi. E muncă de ocnaş. Te poate sminti.

La 38 de ani sunt mai bine cu mine decît am fost vreodată în viaţa mea. Drumul nu s-a încheiat, ocna e deschisă, mă voi cufunda pînă la capăt, de-ar fi să mă îngroape muncile astea. Nu-mi place mereu ce găsesc. Ce zic, nu-mi place aproape niciodată. Separ grîul de neghină, carne vie de carne moartă, gînd curat de intenţie murdară, tristeţe de bucurie, plîns de bucurie de lacrimi de neputinţă. Am adunat grămezi sub care nu mai ştiam cine sunt eu. Acum încep să mă văd. Deci asta sunt şi cu asta trebuie să trăiesc mai departe.

Unii numesc asta curaj. Alţii, nebunie. Dezgolire. Eu nu îi mai spun nicicum, căci definiţiile sunt, şi ele, limitări. Etichete. Iar eu mă aflu la partea în care dezlipesc etichete. Pe unele le trag tare, ca pe leucoplast sau ceara de epilat, dacă preferi. Pe altele, uşor, cu grijă, că doare prea tare. Dezlipesc, reconfigurez, las spaţii goale să fie umplute cu ce-o fi să vie peste mine.

Am inima şi mintea larg deschise. Înspre mine și înspre lume.

Aveam 27 de ani cînd am început procesul ăsta. Mergeam pentru prima dată la terapie. Duceam un sac de traume şi dureri, multe dintre ele reprimate. Mă iubeam deloc, mă simţeam urîtă, proastă, nesigură, bună de nimic, de neiubit. În anul ăla, de ziua mea, mi-am făcut tricou cu mine, sperînd că voi începe să ţin la mine măcar cît negru sub unghie. Că dacă îmi scriu pe mine că sunt minunată, poate voi începe să cred. Încă nu mă iubesc toată-toată. Am descoperit de curînd, la un exerciţiu în grupul de terapie unde mă duc, că am două percepţii despre mine însămi: una raţională, adică aia în care ştiu că sunt o femeie mişto, o pizdă şmecheră. Şi o a doua, iraţională, care vine de adînc din interior, în care încă mai văd doar părţile rele, în care sunt deosebit de critică cu mine însămi, mă hulesc şi pedepsesc şi la care continuu să lucrez, nu ca să o anulez, căci nu aş mai avea echilibru, ci ca să o îmblînzesc. Trebuie să învăţ să fiu mai puţin aspră cu mine.

Aveam încă 37 cînd am primit, prin curier, un tricou pe care scrie: Petro, eşti bestială. Semnat: un străin. M-am sfiit să-l port, să nu par excedată. O voi face, însă. Pînă voi crede, din toată fiinţa, că da, sunt foarte puţin mai mult (vorba fie-mii) bestială. Fiindcă, chiar dacă sunt cel mai bine cu mine decît am fost în toată viaţa, am pornit de la a fi foarte rău şi mai am pînă departe.

Pînă la 38 de ani am învăţat cîteva lecţii, iar pe altele le-am tot repetat, că aşa e-n tenis. Habar nu am ce urmează, la mine aşa a fost mereu, am luat lucrurile pe rînd, cum au venit, m-am descurcat cu ele cum am putut, nu mi-am făcut planuri, am avut mereu însă visuri care, iată, se tot îndeplinesc.

La 38 de ani sunt, de departe, cea mai fericită dintre posibilităţile mele. Iar eu nu am fost fericită nici măcar cînd eram mică. Încă învăţ să fiu, însă acum ştiu să citesc hărţile, nu mă mai împotmolesc şi rătăcesc pe căi greşite.

Mă uit în spate. Mă uit înainte. Mă uit în acum: sunt o femeie al dracului de norocoasă.

Să-mi trăiesc!

despre lipsa firescului

Petronela — Thu, 28 Jan 2016 12:26:50 +0000

În ultima vreme am fost martora unor discuții, polemici sau certuri aprinse, atît offline cît și online, pe cîteva teme extra-fierbinți apărute pe tapetul public, fumatul în spațiile publice și bătutul/crescutul copiilor la români și norvegieni fiind doar două dintre ele. Și la fiecare dintre aceste discuții, mi-a sărit mereu în ochi că ceea ce ne lipsește ca argument, aproape întotdeauna, este firescul. Acel firesc care vine cu echilibru și rațiune. Și nu mă pot opri să observ cît de sterile devin toate discuțiile, cît de inutil agresive, cînd singurul lucru pe care îl avem de făcut e să ne întoarcem la firesc, la natural. La ce a lăsat Dumnezeu, natura sau cum vreți să spuneți datului primordial. Fiindcă, dincolo de felul în care a evoluat umanitatea, de beneficiile și ororile civilizației și tehnologiei, nevoile de bază sunt aceleași, la fel și mecanismele de funcționare, oricît ne-am străduit noi să le alterăm sau rafinăm. Și în 2016 trebuie să ne hrănim, să ne odihnim, să avem adăpost, la fel ca cum avea nevoie omul de Cro-Magnon, diferența stă doar în cum facem asta, ce alternative ne-am creat ca să satisfacem aceste nevoi. Nu mai stăm în peșteri ci în zgîrie-nori, dar nevoia de bază e aceeași. La fel naștem, la fel defecăm, la fel căutăm afecțiunea și protecția, secolul 21 nu a adus cu el putința de a naște remote, de exemplu. Doar am reușit să ne încurcăm atît de tare în alternative, să creăm atîtea mijloace de a ne deturna atenția de la lucrurile esențiale, încît nu mai știm ce e cu adevărat important, cu ce drepturi ne naștem și ce drepturi dobîndim, ce e firesc, în natura lucrurilor să facem și ce nu.

Unu: fumatul. Nu ne naștem fumători și nu este nici un drept pe care îl dobîndim ulterior, așa cum este dreptul de a studia și a avea șansa la o carieră, de exemplu. Fumatul este un viciu, chiar dacă vreme de muuulți ani nu a fost considerat așa și nu s-a știut cît de nociv este. Dar iată că știința a ajuns într-un loc unde poate măsura exact care sunt pagubele pe care le face. În mod absolut straniu, fumătorul simte că i se ia un drept, atunci cînd este interzis fumatul în locuri publice unde el încalcă flagrant un drept al nefumătorului: acela de nu fi expus unei substanțe care – este dovedit – îl îmbolnăvește. Am fumat mulți ani și continuu să fumez, atunci cînd am chef. Este dreptul meu să fac cancer, tot așa cum este dreptul meu să mă sinucid bînd clor, dacă am chef. Nimeni nu mă oprește. Însă dacă decid că am chef să mă sinucid ieșind pe stradă cu mașina și provocînd un accident în care mai mor alți doi oameni nevinovați, ăsta nu mai e un drept al meu, e un abuz, e crimă. Sigur, am extrapolat, însă, bottom-line, cam așa stau lucrurile cu fumatul în locurile unde există și alți oameni care nu fumează. Firesc este să nu-i expunem. Sigur, probabil că nu ar fi rău să existe locuri semnalizate, unde să se poată fuma și unde să poți alege să intri – pînă acum puteai alege doar să stai acasă, ca nefumător, sau să înghiți tonele de fum ale altora. Ăla nu era normalul, ăla era un drept încălcat, un abuz. O spun, repet, în calitate de om care încă fumează, fredonînd piesa celor de la Placebo, Protect me from what I want.

Doi: bătutul copiilor. Nu discut cazul norvegian, nu l-am urmărit, nu mă interesează să intru în polemici. Discut dreptul fundamental al românului de a-și bate copiii care a ieșit la iveală în urma cazului, chiar și într-o țară care l-a adoptat și ale cărei legi trebuia să le știe. Ca și în cazul fumatului, ideea de a îți fi interzis să altoiești copiii pare outrageous pentru românul crescut pe modelul perpetuat: eu te-am făcut, eu te omor. Asta deși studiile științifice care arată cât rău le producem copiilor apar tot mai des. Uite aici un ted talk despre asta care pe mine m-a făcut să am fiori de gheață pe șira spinării, atît în calitate de fost copil cît și de mamă. Suntem extrem de departe de firesc. Pînă și maimuțele își tratează mai bine copiii. Îi țin agățați de ele, îi hrănesc la cerere, îi apără de agresori. Ia uitați-vă în natură, cîte animale își “educă” puii cu bătaia? Cîte se întreabă dacă e bine să îi alăpteze, să nască cu cezariană, să îi lase să plîngă sau să îi ia în brațe atunci cînd suferă. Ele nu au rațiune și nici opțiuni, ziceți, de aia nu se întreabă? Ce bine că noi avem! Ce bine că există atîtea cărți care să ne învețe despre cum să ne iubim copiii, cum să le dăm țîță și pînă cînd, cum să îi luăm în brațe, să nu îi batem etc., ce bine, că doar noi avem instinctele astea alterate, nu mai știm ce anume e firesc, cum ne-a lăsat Dumnezeu, mama natură, trebuie să vină cineva să ne învețe, că de aia avem rațiune și nu suntem maimuțe, de aia sunt atîtea alegeri de făcut în lumea asta plină de alternative. Ce să fac, oare, cum o fi bine, să bat copilul sau să nu îl bat? Să îi dau lapte produs de corpul femeii de cînd a fost lăsată lumea sau niște lapte bun, praf, plin de chimicale? Să îl las să plîngă, să îl pedepsesc sau să să îl iau în brațe atunci cînd are nevoie de mine?

Trei: mîncatul. Ăsta e un subiect despre care am scris zilele trecute și mi-a adus o seamă de comentarii care m-au lăsat cu gura căscată. Într-o lume unde obezitatea devine flagel planetar și e nevoie de mesaje la televizor care să ne reamintească cît și ce e normal și sănătos să mîncăm, cei care sunt supraponderali reacționează exact precum fumătorii. Sau chiar mai grav. Îți convine să scrii cînd porți măsura 38 și nu 48-50, mi-a scris o doamnă, cu obidă, de parcă eu m-aș fi născut cu măsura 38 și ea cu 48-50. La fel, nu ne naștem grași sau slabi. Ne naștem cu niște predispoziții genetice, de acord, însă mai departe totul ține de alegeri. De decizii. Mi-ar lua foarte puțin să ajung la mărimea 50 dacă nu aș avea grijă de sănătatea mea. Fiindcă greutatea corporală trebuie percepută dincolo de estetică, este în primul rînd să-nă-ta-te. Mintală, emoțională și fizică. Este alegerea mea și a fiecăruia dintre noi cum ne rezolvăm golurile interioare care ne trimit la frigider să le umplem cu ceva bun. Pot da bani pe mîncare sau pe terapie, e o alegere personală. Nu pot fi luată la rost și nici acuzată că sunt disprețuitoare, așa cum am fost, pentru că susțin că nu este firesc, normal, natural, să promovezi obezitatea sau anorexia ca pe ceva ok. Am toată înțelegerea și compasiunea, însă mîncatul, ca și celelalte lucruri făcute în exces, sexul, băutul, fumatul, drogurile, le transformăm noi înșine în dependențe, e o alegere ale cărei consecințe suntem nevoiți să ni le asumăm, nu sunt dat, nu ne-am născut gata viciați. Ce trebuie să găsim este modul de a ajuta, de a preveni, de a vindeca, la nivel de societate. Trebuie să găsim drumul înapoi către firesc, pe care l-am pierdut de prea multă vreme. E o socoteală internă, a fiecăruia dintre noi, pînă la urmă. Răspunsul e simplu: este în firescul lucrurilor, în natura mea să fac asta?

Dar asta e o întrebare pe care nimeni nu pare să și-o mai pună în ziua de azi.