(textul de jos l-am furat, cu acordul autorului, desigur, de la un admirator de-al meu, de pe FB. mi-a plăcut foarte mult. mersi, metră. PS: da, Captain Obvious, știu că pare sau este îndrăgostit de mine!)

Așa pățesc, de obicei, când mă dau cunoscător în ceva. Și scriitor pe deasupra. Îi tot povesteam eu șefului meu că o știu pe Petronela Rotar și că scrie mișto. Iar el știe că mai fac recenzii pe Fb. Așa că mi-o aruncă într-o doară: „Auzi Maître”, (așa-mi zice el, „metră”, iar eu îi zic „Șefu”, așa ne-am obișnuit), cum de n-ai scris tu nimic de fata asta pân-acu? Am belit-o, zic, „păi șefu”, zic, „să vezi, că mie-mi cam place de ea”, zic „și nush dac-aș fi total imparțial”. „Ete căcat”, îmi zice, „Maître, tu crezi că-i cineva imparțial pe lumea asta, pune mâna și scrie și nu te mai prosti, ce ai cinci ani?” Zic, „o avea dreptate omu”, că mie oricum mi-a plăcut ce scrie înainte să-mi placă de ea, adică, mă rog, cam în secunda doi, dar cum în analiza matematică și cantitățile infinitezimale de timp pot fi perioade istorice, putem să spunem că a trecut ceva între cele două evenimente.
Tre’ să fac, totuși, o precizare: nu-mi permit, literar vorbind, să fac o recenzie la Alive în momentul ăsta din rațiuni de studiu. E cel putin o dovadă a respectului, din partea mea, să nu mă dau chiar știutor făra o lectură mai aprofundată.
Așa că am să tentez doar apropierea de liricul Petronelei, deși stilistic vorbind, genul ei e ușor amalgamat, în sensul că nici proza scurtă nu e scutită de sensibilități așa cum și poemele cuprind fir epic la o exegeză mai puțin superficială.
Si ca să intru direct în subiect, Hani, personajul primei părți din volumul liric „O să mă știi de undeva” este o quintesență a experienței masculine. Pentru ea, dragostea nu are sertare iar săruturile pe care le-a oferit sau le-a primit s-au scurs către aceeași inimă și au „întinat” aceleași teminații nervoase. Din punctul ăsta de vedere e genul de iubită pe care nu te-ai putea supăra dacă-ți spune pe alt nume. Poți fi sigur că te iubește oricum, dacă ești acolo, lângă ea. Cred că o să-mi spargă capul pentru asta. Well, viața e riscantă oricum.
Descrierile sunt vii, sângele e roșu și cald, îi simți căldura, e cinstită și directă, ca o directă de dreapta uneori, nu cred că face compromisuri (cel puțin în scris sigur nu face), nu-i spune furculiță paharului iar dacă faci tu chestia asta sângele descris mai devreme s-ar putea să fie al tău.
Stăpânește metafora dar nu abuzează de ea, stăpânește e totuși un cuvânt forțat, e prietenă cu metaforele, se iubesc și asta se vede.
Scriitura este variată, în sensul că avem abordări diferite (calme, războinice sau îndrăgostite) iar lungimea textelor lasă loc și de pauze, variind de la o sută-două de caractere păna la o pagină și jumătate. Scriitura este pe alocuri conceptuală fără să fie, însă, ermetică. Dacă n-ai auzit de Vian și de Nufărul lui nu te va repudia: o vei înspăimânta un pic dar te iubește oricum și te va hrăni din alt vers.
Ai fi tentat, uneori, să spui că e depresivă. Wrong. Se compară cu Sylvia Plath și cu cuptorul ei, fundamentala diferență între ele făcând-o faptul că Petronela este aici, mai prezentă ca niciodată. And she’s here to stay. Din toată scriitura ei debordează o pasiune disperată pentru viață.
A doua parte, care oferă și titlu volumului, este un zigzag în care Dumnezeu („poate că cercul ăla e Dumnezeu, un cerc perfect de lumină) conviețuiește cu ochelarii Ray-Ban („pune-ți raybanii și nu-mi mai cere să te salvez eu”) și cu un porumbel nebun („porumbelul ăsta e nebun și periculos, o să se repeadă la mine”). Ai putea să o numești suprarealistă. Doar că sunt sigur că porumbelul cosmeticienei este cât se poate de real. Percepția poate fi ușor distorsionată dar știm cu toții că nu există senzații pure. Trăim sub dictatura percepțiilor. Din Doisprezece ne privesc două copile care ne vorbesc despre mama lor. Cum, cine? Ea. Iar din Paisprezece aflăm cum se prăbușesc norii: puțin câte puțin.
Pizda lirică. Așa se numește a treia secțiune. Dar aici încape o discuție întreagă. Începând de la faptul că Petronela se definește așa într-un acces de „autoironie fină” așa cum o numește ea. Mie personal mi se pare un ușor auto-cinism, un fel de auto flagelare. But then again, fiecare e liber să-și spună cum dorește, în definitiv. Desi eu nu cred că i se potrivește acest apelativ. Si se pare că nu sunt singurul (sic!).
Iar al doilea și nu cel mai lipsit de importanță dintre argumentele discuției despre titlul sectiunii este acela că, de fapt, partea a treia, care conține referința „liric” este, actually, cea mai epică.
M-a frapat aici shortcut-ul între sacru (căsuța celor trei fetițe e aseptică, aidoma unui salon de nașteri) și profan (mai mult sex, will you give me oral pleasure). O piruetă stilistică executată fără interesarea vreunei urme de vulgaritate. Dar „ange ou demon” este o falsă dilemă, nu-i așa? Doar lipsa de experiență și/sau imaginație ne-ar putea împinge către atare eroare. Coexistă aici un copil, un personaj ingenuu, cu o femeie vanitoasă. Cheia de interpretare pare banală și previzibilă: nesiguranță și nevoie de confirmare. Un neavizat va fi căzut deja victimă autoasumatei pantere. Spectatorii să pășească, însă, fără teamă. Arma letală este folosită doar pentru autoapărare.
Dorind parcă să facă din asta o virtute se auto-autopsiază în fața unui public poate lipsit de sensibilitate pe alocuri. Durerea nu mai este demult un eveniment out of the ordinary. Totuși, orice ființă inteligentă se teme de foc. Și de dureri (nu parcați pe aortă, nu scuipați pe jos). Oricum, culoarea și mirosul sângelui au fost și vor rămâne cel mai puternic afrodisiac pentru ființa umană.
Scriitura ei se desfășoară undeva între montaigne-russe si un apus liniștit pe o terasă cu vedere înspre pădure. Coexistența contrariilor nu mai e demult o abstracțiune. Avem o dovadă în plus.
Petronela Rotar este un urlet delicat.

Plîng. Fiindcă așa știu eu să metabolizez deopotrivă durerea și bucuria. Bucuria mare, aia de te lasă fără aer.

Nu am crezut că voi cîștiga măcar unul dintre titluri. Fiindcă anul trecut au fost publicate foarte multe cărți, uitați-vă și voi la listă. Unele dintre ele foarte bune. M-am gîndit că poate am vreo șansă să ies mai sus la poezie, că mno, dacă suntem la al patrulea tiraj, înseamnă că e o carte destul de citită. Dar nu am sperat la titlu.

Și apoi am primit linkul și nu am înțeles mare lucru, că mi s-a încețoșat privirea. Adică am citit pe diagonală și am priceput că sunt pe primul loc la proză scurtă și m-am mirat. Și pe locul doi la poezie și am căutat cartea care e pe primul. Apoi s-a mai răcit procesorul și am înțeles că sunt un fel de dublă cîștigătoare.

Pe drum spre casă, printre două suspine, mi-am amintit că popularitatea e verișoara mai curvă sau mătușa mai de la țară a prestigiului, vorba lui Inarritu, dar tot m-am bucurat. Și m-am gîndit că e totuși admirație pentru scris, nu popularitate vană, asta așa, ca să mă consolez și să pot dormi la noapte. Apoi mi-am turnat un pahar de vin și am mai plîns puțin. Și m-am simțit un fel de Isaura literaturii române contemporane, genul de poveste pe care nu-ți vine să o crezi în realitate și nu reușeam să înțeleg cum mi s-a întîmplat mie una ca asta, cum am ajuns aici. Habar n-am. Curat telenovelă!

Știu doar că titlurile astea sunt pe bune, vin din convingerea celor care au citit și le-a plăcut și cărora le mulțumesc din tot sufletul pentru vot. Și e mare lucru, mai ales într-o țară ca a noastră, unde premiile se dau… așa cum se dau. Și unde condiția artistului de orice fel e atît de mizeră.

Așadar…

„Am spus că Petronela Rotar este câștigătoarea detașată a simpatiei cititorilor și pentru că tot ea se află și pe locul al doilea în topul general, de data aceasta cu un volum de poezie, O să mă știi de undeva (Herg Benet, 2014), care a adunat 371 de voturi. O dublă premieră: ca locurile I și II să fie ocupate de același autor, iar volumele acestuia să fie de proză scurtă (considerat un gen foarte puțin consumat la noi), respectiv de poezie (cealaltă „Cenușăreasă” a literaturii române).”  Restul, aici.

Dar de departe, hăăt, bestiale sunt comentariile articolului, la care am rîs copios.

Chiar așa: cui îi e frică de Petronela Rotar asta?

Și apoi, azi-dimineață, m-am trezit și am citit asta. Și am mai plîns o tură.

Da, mi-aş dori să nu iasă Ponta. Să avem un preşedinte de stat care să nu mintă, să nu fie un plagiator dovedit, un tupeist extraordinar, un răzgîndac cronic, un fariseu, un practicant fervent al tuturor metehnelor cu care ne-au învăţat nomenclaturiştii care s-au perindat la conducerea ţării ăsteia. Sunt consternată că după 25 de ani de la Revoluţie suntem în aceeaşi criză în care am fost în fiecare an de alegeri, că votăm împotrivă şi nu pentru, că sunt posibile şi înfloresc toate anomaliile, toate cancerele şi tumorele antidemocratice pe care le vedem zilnic la televizor. Nu vreau decît să se termine. Nici nu îmi mai vine să deschid gura, atît de mîhnită sunt. Nici măcar pe mama nu sunt în stare să o conving că e împotriva democraţiei şi viitorului meu şi copiilor mei să voteze cu Ponta. Trăim într-o ţară bolnavă, scindată între ortodoxie şi catolicism/agnosticism/ateism/păgînism, unde popii îi trimit pe enoriaşi să voteze cu cine le spun ei, aducîndu-le în faţă ameninţarea pierderii religiei în care s-au născut. Sărman popor de oi, cum se folosesc toţi de tine! Cum te ţin în sărăcie şi ignoranţă, ca să te cumpere apoi cu o sticlă de untdelemn şi puţin praf în ochi.

Uneori îmi spun că meriţi 5 ani cu Ponta preşedinte, cu PSD cu puterea deplină în mîini. Ai uitat, văd, ai mintea şi memoria scurte. Poate e nevoie să îţi reaminteşti. Să bei paharul cu mătrăgună pînă la capăt. Să te scufunzi în gunoi pînă în dinţi ca să te poţi curăţa, apoi. E o formă de terapie şi asta.

foto: Dan Mazilu

Vă rog să îmi daţi mesaje private cu adresele voastre, de asemenea, unde să expediez cărţile.

Celorlalţi vă mulţumesc pentru interes şi vă spun că pe site-ul editurii, adică aici, cartea e redusă, dacă în continuare v-o doriţi. Vă mulţumesc tuturor din suflet!

Filmuleţul cu găleata, aici, click.

PS: cultura doare!

acum ştiu cum se simt norii
la 3000 de metri unde e frig şi departe
şi casele se văd mici ca nişte cutiuţe de chibrituri
iar dealurile ca nişte machete verzi ca pomişori din ipsos
drumuri prăfuit-albe şerpuiesc alene
azi am fost un nor. un nor cu vertij şi goluri în stomac,
cu mâinile tremurând să apuce ceva să îşi
restabilească echilibrul
azi am fost un nor şi am zburat cu norii,
am zâmbit strâmb şi înfricoşat, m-am bucurat şi
m-am temut.

aşa se simt norii
în viraj peste creste şi văi şi lacuri de munte
îngheţate
şi ei ameţesc, şi lor le e teamă că vor cădea
şi se vor prăbuşi într-o crevasă, se vor face praf
şi atunci se scutură
se risipesc peste noi

iar ploaia nu e decât un nor care se prăbuşeşte
dar nu deodată
ci puţin cîte puţin.

text din volumul O să mă ştii de undeva

Am rămas datoare cu un feedback moldovenesc.

Nu iubesc degeaba Moldova. Am fost primită aici mai bine decît oriunde, cu atît mai mult cu cît peste tot am fost primită bine.

La Bacău am ajuns la invitaţia Centrului George Apostu, singurul centru cultural din ţară, înţeleg, care  mai fiinţează într-una din fostele case de oaspeţi ale lui Ceauşescu. Centrul e pe malul unui lac, în mijlocul unei curţi pline cu flori şi pomi,  iar noaptea broaştele îşi dau ghes de ai senzaţia că eşti departe, pe dealuri, nu în miez de oraş betonat. Am fost cazaţi chiar în apartamentul dictatorial, spre încîntarea mea şi dezgustul fie-mii care a exclamat scîrbită: bleeeea, ce comunist! Cocioaba lui Ceauşescu!!!, în timp ce eu jubilam şi examinam cu strigăte de uimire fiecare colţişor.

Cele două dormitoare mi-au părut somptuoase, cu atît mai mult cu cît am în minte proaspete vremurile de atunci, iar micile amănunte m-au dat complet pe spate. Cum ar fi că toate dulapurile şi scrinurile aveau sculpturi care îi întruchipau pe cei doi, ea cu o carte în mînă, ca un academician ce se afla, iar el în chip de războinic. Sau că aveau cîte trei butoane în fiecare cameră, la care fie-mea s-a zgîit o vreme şi apoi m-a chemat să îi traduc, butoane directe care chemau bucătarul, camerista sau şoferul. Sau terasele uriaşe şi înmiresmate, căci sub geamul camerei cu care m-am ales după ce a decis fie-mea unde bate wirelessul mai abitir, tocmai înflorise un tei uriaş. Sau sofaua de catifea, covoarele ţesute din lînă, baia luxoasă cu bideu şi marmură, luminile sau ornamentele kitschoase din gips de pe pereţi, din cele care au excedat România după revoluţie. Pe toate le-am examinat cu cîte un uaa, nu are cum, iar apoi ne-am liniştit.  Sigur, fie-mea a trebuit încredinţată că nu a dormit multiubitulconducător în patul ei, că altfel nu punea geană pe geană să ştie că acolo şi-au aşezat capul toţi morţii.

Lansarea a fost complet atipică şi o experienţă nouă pentru mine. În afara cititorilor mei au venit şi scriitori cu ştate vechi, în vîrstă, cărora în mod surprinzător am constatat că le place ce scriu, ba unii mă urmăresc pe blog şi facebook, iar seara, stînd la masă cu ei şi gustînd glume şi ironii de uniunea scriitorilor, mi-am dat seama, din nou, că vine o vreme cînd anii ne îngreunează doar trupul şi că sufletele vii şi tinere rămîn să se zbată neputincioase în capcana lui şi că un obraz zbîrcit pe dinafară poate rămîne perfect întins pe interior. Şi m-am întrebat ce năibuţa o să fac eu cînd o să zburde sufleţelul în mine ca mielul de Paşte, dar eu o să fiu o băbătie cu toată tencuiala degradată, o să mă port cum mă simt, nu cum arăt şi o să fiu absolutamente ridicolă, aşa cum am mai văzut în jur, sau o să găsesc înţelepciunea de a mă fofila şi repera un mod demn de a îmbătrîni?Are mama mare o vorbă: ţi-ai cherdut bulendrele, băiată, cînd i se pare că ceva e exagerat sau cineva a luat-o razna. No, aia mă tem eu, să nu îmi chierd bulendrele. Dar poate că o să dau colţul devreme şi toate întrebările astea, fără nicio legătură cu lansarea, devin complet inutile. Aşa.

Apoi au fost oamenii pe care i-am cunoscut şi care mi-au intrat, şerpeşte, la inimă. Am strîns mîini şi am pupat obraji cunoscuţi doar virtual sau complet necunoscuţi cu bucurie nedisimulată. Am plecat de la Bacău spre Iaşi cu o ie moldovenească în bagaj şi cu oamenarul plin ochi. Cu prieteni şi personaje. Şi cu doi oameni minunaţi lîngă mine, care m-au luat în grija lor şi m-au făcut să înţeleg ce vrea să spună autorul cînd se referă la ospitalitatea şi inima bună moldovenească.

Iaşul m-a luat prin surprindere cu totul. Mai întîi a fost oraşul, Copoul, străzile umbrite, forfota. L-am mai văzut o singură dată, iarna, cînd mi-a părut trist şi gri, sau poate eu eram aşa, cine ştie. Zvîcnea acum. M-am îndrăgostit pe loc, nu m-am putut abţine. E mai cosmopolit decît Braşovul meu, mai viu, mai colorat, mai alert, mai încărcat cu cele ce îmi lipsesc mie, uneori, aici, mai aşa şi pe dincolo.  L-am văzut din fugă, dar l-am gustat aşa cum guşti o noapte de amor furată, cu intensitate. Mi-am spus că trebuie să mă întorc să-l iau cu binişorul, să ne cunoaştem pe de-a încetul. Fie-mea a sucombat la vederea mallului şi a zis, mama, hai să ne mutăm la Iaşi, iar pe mine nu m-a înfricoşat deloc gîndul. Da, uite singurul loc din România, în afara celui în care locuiesc deja, unde aş putea trăi.

Lansarea a fost cu oameni mai puţini decît oriunde altundeva, o mînă, însă o să rămînă între cele mai dragi şi vii. În primul rînd, cei care au vorbit desprea cartea mea, Liviu Antonesei şi Paul Gorban, doi scriitori pe care îi admir demult, m-au înţeles pînă la capăt, la fel cum la Bacău, Carmen Mihalache a simţit fiecare vibraţie din scrisul meu. Mi s-a întîmplat să stau pierită într-o sală plină de oameni şi să nu recunosc deloc cartea mea în cele spuse acolo. Am fost copleşită să aud de la Liviu Antonesei, citez din ce a scris pe Facebook:  „In opinia mea, este unul din cele mai bune debuturi in poezie din ultimul cincinal, demn sa stea alaturi de cartile de debut scoase in acest interval de Matei Hutopila, Ana Ionesi, George Serediuc si altii nu foarte multi. Cred ca stiu despre ce vorbesc, nu doar pentru ca am fost in mai multe jurii pentru debut in ultimii ani, ci pentru ca dintotdeauna i-am urmarit pe autorii care vin si m-am bucurat de fiecare reusita”

Da, mă bucur din suflet şi urlu în gura mare asta, nu ca să mă laud, sau poate că e laudă, nu contează, ci pentru că eu însămi am fost cel mai înverşunat critic al meu, că mi-am spus de atîtea ori că ce scriu eu nu valorează nimic, că nu are rost să scot la lumină, iar atunci cînd am făcut-o a fost cu teamă, nu, nu cu teamă, ci cu groază a fost. Şi mă las copleşită de bucuria de a auzi din gura unor oameni la care mă uit ca la demiurgi cuvintele astea balsam, care ung răni nevăzute şi nesiguranţe atroce. Da, mă bucur din suflet şi urlu în gura mare, iar bucuria asta e a mea, nu mi-o poate lua nimeni, nu mi-o poate întuneca nimic, nimic, nimic.

Şi aici am strîns mîini adevărate, calde, de oameni vii şi luminoşi, m-am bucurat de fiecare pereche de ochi strălucitori în parte şi cu fiecare aş fi vrut să petrec măcar timp de o cafea. Şi nu a fost cum.

Seara am umblat zăbăuci printre lume, cu om drag şi beteag la purtător şi a doua zi am vizitat, fără voie, spitalul şi din toată povestea asta am o imagine caldă şi atît de înduioşătoare că mi-a umplut, şuvoaie, toate cele patru camere ale inimii. Femeia asta minunată, cu acul înfipt în mîini, palidă, luptînd cu răul care a încercat să o pună la pămînt vreme de două zile continuu, cu perfuzia dată la maximum şi frămîntîndu-se cum să scape de acolo ca să mă ducă pe mine înapoi la Bacău, unde aveam maşina, ca să ajung acasă înainte de înnoptat, fără să ia în seamă protestele noastre.

Tot spun şi nu obosesc să repet, oaica-cioaica ce oameni mişto sunt cititorii mei! Băi, dar mişto, nu aşa! De cîte ori cunosc îndeaproape cîte unul, mi se lipeşte de suflet ca rovigneta de parbriz, nici cu şpaclul nu se mai ia. Iar la moldoveni am un superglue, ceva de spăriet! Da-v-ar Mniezo sanatati şi vieaţă lungî, uăi!

iaca, se făcu vremea să o apuc, cătinel, spre Moldova. Care mult îmi place, cu dulcele-i grai moldovienesc şi oameni-i buni şi primitori. (Deşi, drept spui acum, ie şî lepre, am sîmţît-o pe chielea mea, de curînd.)

Şi mă opresc mai întîi în Bacău, unde am fost invitată de centrul George Apostu, care a organizat un super-event, cu recital de pian şi tot Dumnezeul. Aşadar, vineri ne vedem în oraşul lui Bacovia, (o să port ceva violet, ca în poeziile lui) la ora 17. Pînă atunci, vă rog io, daţi stop la lacustră, am obosit de atîta ploaie, fac apă la genunchi şi muşchi pe talpă.

Apoi sîmbătă mă voi afla în frumosul tîrg al Ieşilor, dispusă să mă convingă că e frumos, căci nu am fost decît o dată, şi atunci iarnă şi şantier şi inimă grea. Aşa că  îi mai dau o şansă, cu toţi teii în floare, să mă facă să mă îndrăgostesc de el. Voi fi la librăria Avante-garde, pe strada Lăpuşneanu, la ora 16.30.

O să mă întorc apoi acasă, unde copiii mei, fie-mea şi ginerică-miu, organizează în Poiana Mică evenimentul ăsta mişto, în aer liber, cu muzici, cărţi şi artă. De care sunt fuarte mîndră. Eu nu ajung la tot, dar poate mergeţi voi, care vă ştiţi amatori de festivaluri, detalii aici, click. 

Ne vedem la Bacău şi Iaşi. Uăi.

LE: că uitasem, noroc că am văzut la prinţesa urbană, să mă laud că am apărut în revista Femeia, numărul din iulie, alături de două femei talentate şi de succes în online, pe care le citesc şi eu ca să mă bucur de poveştile şi călătoriile lor, respectiv Ioana, şi Ana Maria Caia.

Deşi citind-o pe Petronela Rotar, am avut un pic senzaţia de deja-vu(poate pentru că mi-a fost recomandată de un prieten drag care vede o oarecare asemănare între noi), nu o ştiam totuşi pe această fată care scrie de parcă ar respira.

De parcă literele i-ar fi vitale.

 Sunt o facebookista conştiincioasă? Unde am greşit?

Şi cum să cunoşti mai bine un om, decât citindu-l sau întrebându-l direct?

Aşa că:

NIG-Petronela Rotar, suntem doi oameni aflaţi la mii de kilometri distanţă, doi oameni care au în comun cel puţin un lucru: scrisul. Şi, da,  acest internet fără de care nu ne-am fi știut.

Acest internet pe care îl iubim cu ură şi-l urâm cu iubire.

Spune-mi despre relaţia ta cu el, ai mai fi scris atât de mult dacă nu ar fi existat?

PR-Păi eu scriu de cînd mă ştiu, existenţa sau lipsa internetului nu influenţează nicidecum asta. Nu aş fi ajuns la cititorii mei fără el, nu aş fi publicat o carte şi aşa mai departe, dar de scris aş fi scris ca întotdeauna, cu diferenţa că aş fi scris pentru mine. Aşadar relaţia mea cu el e una extrem de bună, îi datorez multe, e spaţiul unde mi-am exhibat pentru prima oară scrierile şi în care ele s-au propagat rapid. Aşa cum îl văd eu, este un mijloc care poate fi folosit cu înţelepciune, dar şi unul care poate deveni nociv, atunci cînd e folosit cu nesăbuinţă. 

NIG-Ai lansat o carte, ,,O să mă știi de undeva,, se numește, o carte care zboară de pe rafturi.

Spune-mi despre această carte.

Ce mai ai în plan?

PR-Da, prima mea carte are un succes pe care eu nu l-am sperat, se vinde bine dar, cel mai important, este primită cu emoţie şi mare bucurie de cei care o citesc. În plus, bonusul maxim pe care îl poate cere un scriitor, şi de critică şi lumea literară a fost primită bine, pînă acum, cel puţin. E o carte de texte lirice, poeme şi poeme în proză, o carte despre durere, moarte, traume, iubire, suferinţă şi mai ales căutare şi regăsire de sine. O carte ca o fereastră larg deschisă, însă spre interior. Ce am în plan? Scriu de zor la o carte de proze scurte, eu estimez că mare parte din ea este deja gata, urmează să mă aşez să le adun şi să le dau o formă finală, probabil în iarnă se va întîmpla asta, acum încă sunt foarte prinsă cu turneul de lansare şi promovare a primei cărţi în ţară. În plus, nici nu mă grăbesc, dacă aş scoate-o pe a doua prea devreme s-ar canibaliza şi nu e deloc înţelept. După ea, va urma un roman care este deja început. 

 NIG-Acum câțiva ani.  un om drag mie, scriitorul Dan Stoica, spunea despre scrisul pe blog: ,,acesta este un curent născut pe net despre care se vorbeşte încă foarte puţin,,

Cred că în sfârşit am ajuns aici. Un bloger, care iniţial a început să scrie doar pentru el pe o pagină virtuală, în speranța că cineva îl va citi,  ajunge să fie recunoscut ca şi scriitor. Mulți ar strâmba din nas. Trebuie să ai o diplomă să te numești scriitor.

Cât de grozavă este chestia asta?

PR-Eu nu cred că trebuie să ai diplomă ca să fii scriitor. Eu am oroare de diplome, în general. Într-o lume în care toată lumea are minimum 2 diplome, a avea diplomă nu te mai validează în niciun fel. Scriitor, spunea Oscar Wilde, nu e cel care scrie, ci cel care e citit. Internetul nu e decît un suport nou, care a apărut firesc atunci cînd scrisul pe hîrtie a fost înlocuit de laptop, PC, tabletă. Trăim o nouă eră, e în mersul evoluţiei treaba asta. Înainte de 1400 scriam pe papirusuri, tăbliţe, coajă de copac, apoi a apărut şi la noi hîrtia. Timpurile s-au schimbat, oamenii citesc şi pe internet. Eu nu m-am considerat şi nu mă consider blogger. Eu sunt un scriitor care scrie şi în spaţiul virtual. Sigur că la început am scris pentru mine, dar ceva trebuie că am făcut bine dacă am ajuns să am atîţia cititori. Sigur că îmi doream enorm să public şi o carte, respectul meu pentru cărţi e uriaş, însă asta te face autor publicat, nu scriitor. Scriitor eşti sau nu eşti. Nu oricine publică o carte este şi scriitor. La fel cum nu orice carte este literatură, există cărţi şi există literatură. 

NIG-Petronela, oamenii te iubesc. Îi inspiri, spui tare lucruri pe care mulți doar le gândesc.

Alţii cu siguranţă te invidiază. Sunt oameni care probabil consideră că scriu mult mai bine şi mult mai de demult.Şi totuşi lumea a năvălit la lansările tale.

De ce crezi că se  întâmplă asta?

PR-Oamenii mă iubesc, aşa e. Nu ştiu despre invidie, mă ţin departe de orice formă poate căpăta răutatea, nu mă interesează deloc zona asta, cine mă invidiază, de ce, mi-am creat un baraj între mine şi mizeria lumii, nu mă poate atinge. Şi apoi, există atîta energie bună venită de la cititorii mei încît mă simt protejată. Cu siguranţă există oameni care scriu mai demult, mai bine, nu e vina mea că nu au ajuns la public la fel de bine, eu nu mă consider mai bună decît nimeni, nu mă compar, atunci cînd îmi place un alt scriitor contemporan o strig în gura mare, nu mă sfiesc, nu o ascund. Probabil că răspunsul  la întrebarea de ce se întîlmplă asta e conţinut în întrebarea ta, unul din ele, cel puţin, acela că spun tare ce alţii nu au curaj. Dar, din ceea ce îmi scriu cititorii, e mai mult decît atît. Unii se regăsesc pe ei în scrisul meu, altora le place pur şi simplu stilul. Eu nu urmăresc nimic în mod programat, eu scriu din mine pentru că nu ştiu altfel şi poate că tocmai lipsa de artificialitate, sinceritatea scrisului meu îi atrage pe oameni către mine.

NIG– Expresia ,,Pizda Romantică,, la Emil Brumaru, m-a atins la lingurică(vorba ta). Când am citit la tine despre ,,Pizda Lirică,, am zâmbit. Zăpăcită rău, fata asta, mi-am zis.

De unde aceasta zăpăceală frumoasă şi creatoare?

PR-Eu cred că nu trebuie să ne cramponăm în cuvinte şi licenţe, atîta vreme cît ele fac parte din limbajul nostru uzual. Licenţa mea desemnează în mod autoironic o nuanţă pe care doar cuvîntul ăsta o poate surprinde. Eu nu urmăresc să şochez, nu mă interesează să scandalizez pe nimeni, dar nici nu mă feresc de cuvinte. Nu există cuvinte vulgare sau cuvinte care să nu fi fost folosite în literatură deja de scriitori mari. Vulgaritatea e în ochiul cititorului, din punctul meu de vedere. Şi, ca să răspund şi la întrebarea ta concretă, habar nu am de unde, asta sunt, aşa cum spuneam şi în carte, nu mă mistific, nu mă sulimenesc. 

NIG– Ţi s-a spus că uneori foloseşti un limbaj neadecvat pentru o doamnă?:)

(intenționez să păstrez zâmbetul, chiar dacă acest interviu va fi publicat pe un site pretențios)

PR-Nu ştiu, nu am dat atenţie. Aşa cum spuneam mai sus, eu nu folosesc un limbaj inadecvat, e plină literatura contemporană de organe şi înjurături, nu e cazul la mine. Toată această pudibonderie şi agitaţie din jurul unui singur cuvînt care apare în scrierile mele, mă lasă complet indiferentă. Aşa cum am scris în cuvîntul înainte din carte şi cuvîntul înapoi de pe blog, cui îi pică greu, e liber să nu mă citească, abia se mai cern aşa cititorii. Nu îmi doresc deloc cititori atît de înguşti la minte, nu ar înţelege oricum ceea ce scriu eu, aşa că e mai bine dacă se şochează şi fug, mie una nu o să îmi lipsească.

NIG– Toţi ţăranii au internet. Uneori îmi cenzurez postările pe FB ca să nu afle maică-mea şi țața Ileana din colţ,  ce scriu eu în virtual. Tu scrii foarte intim şi personal. Ai discuţii cu ai tăi, aşa, de una singură în unele articole.,,Uite tată, mi-ai spus că sunt doar deşteaptă,,… Vorbeşti despre sfânta bătaie pe care generaţia noastră a încasat-o cu vârf şi îndesat. M-a amuzat şi întristat acest lucru.

Când mergi la ai tăi, acasă, cum e? Ce spun, mama, tata… ştiu şi eu… nenea Geza?

PR-Eu cred cu tărie că nimeni, subliniez NIMENI, nu are dreptul să intervină în scrisul meu sau al oricărui alt scriitor. Nu suntem lăutari pe bani ca să ne spună cel care aruncă cu banul ce să cîntăm şi ce nu. Aşadar, o singură dată am avut această discuţie cu ai mei, atunci cînd le-am spus exact acelaşi lucru. În plus, nu sunt singurul scriitor care se expune, îmi vin în minte sute de exemple în acest moment. Cum era dacă lui Miller îi zicea mă-sa că nu e frumos să scrie aşa? 

NIG– Citindu-ţi unele articole, mi-a venit în minte un cuvânt. În engleză, pentru că în româneşte nu sună nici pe departe atât de real. ,,Broken,,

Astăzi eşti un pic mai departe de toate lucrurile care te-au frânt. Cred că cioburile s-au mai lipit, deşi cicatricea nu se va topi niciodată. Încă mai ai momente când te simţi aşa cum mi-ai părut mie, broken?

PR-Dimpotrivă. Nu am fost niciodată broken. Nu m-am simţit niciodată broken. Nu am deloc structură de învinsă, sunt o învingătoare pînă la capăt. Pe mîna mea scrie alive, nu broken.

NIG-Eşti o fată frumoasă. Chiar mă gândeam că în curând o să văd fete, care până mai ieri îşi revărsau cosițele, tunse a la Petronela. Şi ești o mamă tânără. Ai două fete la fel de frumoase.

De ce se loveşte  o mamă singură în România zilelor noastre?

PR-De nenumărate obstacole şi prejudecăţi. Dar eu am ţinut cu dinţii de principiile mele şi m-am descurcat. Greu, uneori foarte greu, dar mi-a ieşit.

NIG-Eşti de fel o luptătoare. Vrei să schimbi lumea, să schimbi regulile tâmpite şi să luminezi, aşa cum poţi, minţile nu tocmai luminate. Te înfurie sistemul şcolar, te dezgustă mardeiaşii.

Pari dură uneori.

Şi totuşi, eu simt o sensibilitate sporită. Un interior în care un bărbat trebuie să păşească atent şi tandru. Dincolo de învelişul cool, care ,,ţine la miştouri,,

Ai ceva din sălbăticia florilor de câmp dar şi ceva din fragilitatea unei orhidee.

Ce faci când rămâi fără ,,apă,,?

PR-Nu am rămas niciodată, nu ştiu cum e. Îmi fabric singură apa, e simplu…

NIG-Ai scris vreodată ceva ce ai regretat a doua zi, dar deja era prea târziu ca să-ţi mai retragi articolul?

Nu, nu regret nimic din ceea ce scriu şi în afara unui singur text pe care l-am retras pentru că mi-a cerut cineva, nu s-a întîmplat niciodată să simt nevoia să retrag ceva ce am scris.

NIG-Personal, cred că fetele tale nu au nevoie să-şi aleagă alt model de viaţă. Ai venit de la ţară, unde nu toate au fost ca pe roze, ai trecut prin iaduri extrem de personale, dar astăzi eşti dreaptă, frumoasă şi mai ales alive.

Care este sfatul de care ţi-ai dori ca puștoaicele tale să țină cont?

PR-Să îşi rămînă fidele lor înseşi. True to themselves, cum spune englezul. Mi se pare cel mai important lucru.

NIG-Petronela Rotar sunt convinsă că zilele astea ţi s-au pus multe întrebări.

Spune-mi, ce ai vrea sa fii întrebată şi n-ai fost?

PR-Wow, chiar am fost întrebată o mulţime de lucruri. Uite, nu m-a întrebat nimeni dacă mie îmi place cartea pe care am scris-o… 

NIG-Petronela Rotar, ție îți place cartea pe care ai scris-o?

PR-Acum da. Cînd fac lecturi publice îmi place să o citesc… mă tem să nu vină o zi în care să simt nevoia să mă dezic de ea, să nu îmi mai placă.

NIG– M-a apropiat de tine, de scrisul tău,  un ceva indefinit. Şi eu sunt de la ţară şi eu am înfruntat oraşul, acelaşi oraş, şi pe mine viaţa m-a transformat din copil în adult mult prea devreme, deşi nu a folosit nici pe departe aceleaşi metode…

Lumea este mică şi dacă nu aş şti sigur că te-am cunoscut virtual acum mai puţin de-o lună, aş spune cu mâna pe inimă, că te cunosc de undeva.

Îti doresc sa ți se împlinească dorințele secrete. Să-ți fie fetele sănătoase și norocoase.

Îți doresc iubire. Iubirea aceea frumoasă și tandră, nebunească și liniștită pe care fiecare femeie cu F o merită.

Ce vin vom ciocni când ne vom întâlni în Braşov?

PR-Oh, un vin Liric, desigur, ce altceva ar putea să bea două poete? Un vin moldovenesc foarte bun, premiat, o să îţi placă! 

NIG-Eu îţi spun de pe acum ,,Noroc! Să fim iubite,,:)

Miercuri am plecat după serviciu şi am condus pînă la Cluj ameţită de oboseală. Am ajuns tîrziu, centrul era blocat de Tiff, ne-am învîrtit să găsim locul unde eram cazaţi. Am adormit tîrziu, după miezul nopţii, cu capul vîjîind, cu ceasul pus să sune înainte de 7, ca să ajung la emisiunea matinală de la TVR unde eram invitată. Noroc că au trimis şoferul după mine, că iar mă învîrteam de nebună prin tot Clujul cît îi de mare.

Ceea ce am şi făcut un pic mai încolo, ca să ajung la atelierul prietenei mele, pictoriţa Barbara Hangan, un om pe care l-am cunoscut datorită blogului, un artist desăvîrşit şi o femeie extraordinară. Tot ce iese din mîinile ei este absolut minunat, iar acum va ieşi ceva al meu, o să vă arăt şi vouă cînd va fi gata.  Ah, mor de nerăbdare. Apoi a fost întîlnirea cu Adriana, o olteancă strămutată în Cluj, pe care nu o văzusem niciodată dar tare mă bucur că am văzut-o acum. V-am mai spus dar nu obosesc să repet: cititorii mei sunt nişte fiinţe minunate iar cei pe care i-am cunoscut mai bine mi-au rămas prieteni şi lipiţi de suflet.

Apoi m-am schimbat şi m-am dus la LookTv, unde m-am distrat şi am notat cuvinte noi precum cătătoare  pentru oglindă şi viniţii pentru venetici. Şi am fugit la lansare, unde m-am trezit înconjurată de o mulţime de oameni şi vai, m-au luat nişte emoţii de nici nu mă puteam uita în sală. La final, dă-i şi luptă cu poze, cu autografe şi cico cu cititorii, pînă s-a înnoptat de am rămas năuci şi singuri în mall după închidere, de abia am găsit maşinile în parcare şi am putut pleca.

Acum să mă laud cu Paraziţii. Despre care am spus şi aici că îi ascult de cînd mergeam în picioare pe sub dulap. Şi fetele mele la fel, le-am crescut cu muzica lor.  Într-unul din manifestele Tiuk, Alexandru Vakulovski (pentru cei care au deschis google mai tîrziu, e fratele lui Mihail, cel care a scris Pizdeţ şi Letopizdeţ) spunea aşa: „KLUtură înseamnă Tiuk!, înseamnă Paraziţii, care au dus poezia la limitele ei de vîrf” (…)înseamnă underground, dar alt tip de underground, din ăla de iese la suprafaţă şi sperie zeii”. Deci eu am crescut cu ei. Le ştiu piesele pe de rost, bla-bla. Naiba s-a gîndit că într-o zi o să stea cu ei la masă şi ei vor citi din cartea mea. Dar s-a întîmplat. Băieţii au avut concert în Times, iar tipii de la Times ne-au organizat o întîlnire înainte, la repetiţii, iar ei, curios la cît îi ştiu eu de misogini şi miserupişti, au acceptat şi au fost de-a dreptul mişto. 

Am deschis cartea la poemul care conţine un vers despre ei (ăsta, adică) şi le-am mîzgălit ceva. Am rîs şi povestit, le-am amintit cînd am făcut poze cu ei şi cu copiii în Vamă, poze pe care am interdicţie să le fac publice (de la copii), sau cum Ombladon voia să mă combine pe vremea cînd lucram la Pro. Şi ei s-au uitat pe bune şi cu seriozitate în carte, Cheloo a zis că nu a mai citit de un an şi că a ameţit (aşa şi arăta, deşi nu apucase să bea nicio bere cînd ne-am văzut).  Fotografiile nu sunt mimate, că nu aveau chef să facă poze, sunt mai degrabă furate, aşa că expresia lor e autentică, ei chiar citeau!

Acum mai urmează să-l combin pe Cărtărescu şi să-i dau autograf pe pagina unde am scris că l-am văzut gol în 2 mai şi pot muri fericită. Lui Vian nu am cum, el e mort deja. La fel şi Proust şi Bukowski. Desigur, ar mai rămîne Tom Waits, pe care, ah, o să îl întîlnesc în viaţa asta şi o să îi recit la ureche, răguşit, în original. Din mine, dăăă.

Şi pentru că m-am dat mare în moduri complexe şi deşănţate, încă una şi mă duc. Să îmi ziceţi voi mie care a mai auzit sintagma „carte de poezie bestseller”. Oximoron, băi! Asta am devenit. O-xi-mo-ron! Care am urcat în topul bestseller pe locul 5, imediat sub Putin, dar peste Teleşpan. Hai că nu vă trimit la librărie să vă luaţi cartea, doar mă laud. Deşi e o carte foarte mişto, pentru intelectuali. Treaba voastră.

top bestseller Cărtureşti

Aşa, şi după aceste poze sooooperbe, care vor face istorie, rămîn să discut puţin cu moldovenii mei. Care mă voi afla la Bacău pe 27 iunie şi la Iaşi pe 28 iunie, revin cu detalii, nu vă faceţi program. Uăi.

Şi o dedicaţie de la formaţia vocal-instrumentală Paraziţii : Citeşte o carte! ilustrată perfect anterior.