MENU

de • 19 aprilie 2017 • adevărurile meleComentarii (33)

voia și nevoia

Mi-e tot mai greu să viețuiesc printre oameni inconștienți. Mi-e tot mai greu să mă abțin să încerc să le explic că au nevoie să se caute, să se cunoască, să se înțeleagă. Fiindcă nu e treaba mea. Și totuși. Dacă aș fi dictator, aș obliga pe toată lumea să meargă la terapie. La început s-ar duce de silă și nevoie, probabil, ar opune mii de rezistențe (eu, care m-am dus de nevoie și bunăvoie și ce ditai rezistențele am avut), dar într-un final ar simți beneficiile. Îmi spunea odată iubitul unei cititoare, argentinian de origine și personaj de-al lui Saramago, a cărui mamă era nu doar prietenă cu Saramago ci și psihiatru că, în Argentina, în orașele mari cel puțin, oamenii merg la terapeut ca la medicul de familie. Într-o astfel de lume aș vrea să trăiesc.

E atîta agresivitate și neîmpăcare peste tot unde mă uit și mă tot trezesc explicînd și încercînd să trec de aparențe, de scuturi, de temeri, ca să ajung la vulnerabilități, să le arăt oamenilor că toți suntem la fel, pe toți ne doare, să nu mai arunce cu pietre, să se oprească puțin și să se gîndească. Însă cei mai mulți sunt în negare și nici nu au cheile potrivite. Mulți mă cred de-a dreptul proastă, cum încerc eu să înțeleg pe toată lumea. Iar alții mă cred nebună, că tot vorbesc de terapie și de beneficiile ei, doar numai nebunii au nevoie de psiholog.

Și totuși. Cineva îmi zicea la lansarea de la Constanța (mă cunoscuse la prima lansare, în urmă cu trei ani și ceva,  cam pe cînd începeam terapia mai serios) că în față are un alt om, cu totul. Așa și era. Și nu era doar faptul că ne schimbăm încontinuu, eu chiar sunt alt om. M-am așezat pe mine în mine, știu cine sunt și de ce sunt, nu mai sunt speriata de atunci. Am tras îngrozitor de mine și mai am mult de tras ca să mă cunosc, accept, să-mi înțeleg nevoile, tiparele comportamentale, să mă accept în imperfecțiunea mea, să încep să mă iubesc. Să-mi pun mereu întrebările corecte: de ce aleg asta, ce nevoie îmi împlinește ce tocmai am făcut acum, cum fac să opresc tiparul ăsta etc. Să mă văd pe bune, dincolo de măști, de scuturi, de construcții cu rol protector. Să mă las ghidată către sinele dureros, acolo unde nu m-aș fi atins singură, că durea prea tare. Și, pas cu pas, am ajuns tot mai aproape de mine. Și e tare bine aici. Acum chiar văd prin oameni ca prin niște geamuri spălate. Sau, mai degrabă, ca Neo în Matrix, văd peste tot coduri și am cheile potrivite să le descifrez. Și viața e infinit mai ușoară, mai frumoasă. Dar și mai grea, în același timp, paradoxal. Fiindcă, în afara celor care trec prin același travaliu ca mine (bărbatu-meu și cîțiva prieteni aflați și ei în terapie), mi-e tot mai greu să comunic, parcă aș vorbi o limbă stranie, de neînțeles.

De curînd, o cunoscută care a început nu cu multă vreme în urmă vizitele la psiholog îmi mărturisea că, la primele ședințe tot voia să renunțe fiindcă de cîte ori pleca de la cabinet era deprimată, plîngea, nu se simțea deloc bine. Mă dusesem cu o problemă, am zis că o rezolv repede, și am dat peste un sac fără fund, îmi spunea. Și mă gîndeam să renunț, ce nevoie am eu să scotocesc acolo, să mă doară inutil, nu aveam altă treabă? Acum îmi dau seama abia ce important e să scot tot, să scutur, am adunat atîtea pînă la 48 de ani. E normal să doară, îi spun. Doare, firește că doare. Tot ce aruncăm acolo, tot ce nu vrem să ne mai amintim, să știm, tot ce îngropăm în noi nu trece, doar se inflamează și devine purulent. Rănile alea la care nici măcar nu ne uităm de spaimă să nu ne ucidă durerea, nu trec doar fiindcă ne prefacem că nu există. Ba dimpotrivă, ele coc fără încetare, adună și mai mult puroi. Firește că doare să cureți rana, ca să o lași apoi la aer, dezvelită, să se cicatrizeze. E alegerea ta ce faci cu ea. Poți să suporți durerea conștient și să te vindeci, o durere intensă și de scurtă durată, sau poți să trăiești la infinit cu o durere mai mică, însă constantă, și asumîndu-ți faptul că, din cînd în cînd, buboiul se sparge singur și împroașcă în jur, cînd te aștepți mai puțin, cu furie, ură, venin, agresivitate și cîte și mai cîte.

Depresia, anxietatea, dependențele, compulsiile de tot felul, toate sunt modul psihicului nostru de a ne spune că acolo e buba, că doare, că trebuie să ne oprim puțin din orice am face ca să ne întoarcem spre noi. Și sunt și un mare dar, de fapt. Par nenorociri, dar dacă știm ce să facem cu ele, sunt un dar. Știu o mulțime de cazuri de oameni cărora li s-au întîmplat tot felul de lucruri care au părut, inițial, o mare grozăvie: un divorț, o moarte, o concediere, o condamnare, urmate de depresii puternice, de atacuri de panică. Și de un moment de răscruce important, în care au ales să se caute, să se înțeleagă. Și au înțeles mai ales că li s-a dat o șansă să se repare și să-și repare viețile. Că nu erau fericiți, că, fără evenimentul ăla, ar fi murit poate fără să știe cine sunt și de ce trăiau așa cum trăiau. Fără să își ofere șansa la o viață nouă, conștientă.

Mă gîndesc că, cu cît aflăm, noi omenirea, mai multe despre psihicul uman, cu cît înțelegem cît de importantă e sănătatea emoțională, va deveni mandatorie igiena psihologică. Zicea Bogdan Papacostea că el speră că în viitor va fi la fel de rușinos să nu mergi la terapie cum e acum să nu te speli pe dinți. Să fie o chestiune de igienă elementară. Nu o să mai trăiesc atunci, dar îmi imaginez o lume în care copiii vor răspunde la întrebarea: tu ce o să te faci cînd vei fi mare: rezolvat psihic ca tata, empatică precum mama, sănătos emoțional ca bunicul etc. Fiindcă e singurul lucru cu adevărat important: să ne acceptăm pe noi înșine și, implicit, pe cei de lîngă noi. Tot ce e urît în lume vine de acolo: din neiubire de sine, din neacceptare, din durere. Din neînțelegere, în ultimă instanță.

Cu ce m-a ajutat pe mine? În primul rînd, mă văd. Mă cunosc, încep să știu cine sunt cu adevărat, nu cine mi-ar fi plăcut să fiu, cine îmi imaginam că sunt. Lucrez la a mă accepta, cu toate ale mele, care nu sunt puține, adunate în 40 de ani. Mai ales cu alea pe care le dosisem nu sub preș, ci sub scîndurile podelei, de-a dreptul. Încep să mă iubesc, să adopt comportamente sănătoase față de mine, care se răsfrîng în cei din jur. Nu întîmplător toți din familie luăm drumul ăsta, e o dinamică comună, care ne-a adus mai aproape decît oricînd. Îmi rezolv, pe rînd, toate relațiile importante și mai puțin importante, dar care m-au rîcîit cîndva și sunt foarte mîndră de asta, că pot ierta și îmi dau voie să fiu vulnerabilă și să vorbesc cu oamenii aceia despre ce  simt. Oriunde detectez la mine animozitate, invidie, sentimente negative, iau la puricat problema și o rezolv, fără orgolii și false pudori, dar mai ales fără așteptări de la ceilalți. Am tot făcut și voi tot face, pînă cînd va fi curat totul. De fapt, sunt pentru prima oară conștientă în viața mea de tot din jurul meu și de mine. Iar uneori mă întristează că am trăit pînă acum la suprafața vieții, dar cel mai adesea mă bucur tare că nu am trăit toată viața așa și că am mulți ani în față în care nu voi mai bîjbîi la întîmplare prin lume, aruncînd vina pentru alegerile mele în exterior, fără să înțeleg cu adevărat ce mi se întîmplă. Și știu cît de important e ce fac pentru mine pentru familia mea, pentru copiii mei. Și nu mă voi opri. Sigur, am auzit și varianta: poate pentru tine funcționează terapia, pentru mine sigur nu, de la oameni care au mai multă nevoie decît pot măcar să își imagineze. Și știu că e o formă puternică de rezistență, dacă și cînd nu vor mai putea, vor căuta ajutorul. Sau vor trăi așa, chinuindu-se și mințindu-se, toată viața. E alegerea lor de făcut, eu mi le fac pe ale mele. Și vorbesc despre asta deschis, în speranța că cine are urechi de auzit și de înțeles, o va face. (Aici, o mostră, dintr-o emisiune înregistrată de curînd la Constanța)

Eu una am obosit să tot predic cît de important e să ne rezolvăm psihic. Că nu ne suntem datori numai nouă, dar mai ales copiilor noștri. Că fericire asta e, în cele din urmă, să te poți privi în oglindă senin. Să știi că ești genul tău, că ai ieși cu tine la o cafea sau te-ai lua de soț/soție. Și nu pentru că te minți că ești mișto ca să poți trăi cu tine, ci în urma unui proces dureros și eliberator de autocunoaștere.

Să devii cine ești, vorba lui Nietzsche. Chiar, tu știi cine ești, ca să poți deveni? Îți place?

 

 

33 răspunsuri la postarea voia și nevoia

  1. Ana Năstase spune:

    Of, ce bine ai zis iar, Petro. Să nu te opreşti din vorbit despre asta, ajuţi mult, poate mai mult decât îţi imaginezi. Uite, mie mi-ai făcut mult bine zilele astea, când te-am lăsat pe tine să spui nişte lucruri pe care eu nu mai ştiam cum să le spun şi oricum nu păreau să fie auzite. Aşa că am pus omu’ pe scaun în faţa calculatorului, i-am dat să citească ceva ce ai scris tu şi a părut că pentru prima dată în ultimele două săptămâni se uită la mine şi înţelege ceva. Şi a acceptat şi psihologul, terapia. Ţi-oi povesti eu când ne vedem. Acum doar aşa, să ştii că e important ce ai de zis. Şi mulţumesc. ♡

  2. Cineva spune:

    Ţinta pe termen lung nu e să vizităm cu toţii terapeuţii, ţinta este să fim atât de sănătoşi la cap încât să trăim fără să ne producem reciproc traume, mai ales oamenilor care ne sunt dragi. Nici nu pot să visez la asta, cred că ăsta ar fi Raiul pe pământ…

    • Petronela spune:

      Păi e evident că nu ne-a ieșit de ceva milenii încoace, fără terapie. Diferența e că acum există această opțiune, însă e așa de dureroasă că toată lumea o evită.

  3. Mihaela spune:

    Mie terapia mi-a dat cheia pentru mine. Sa ma descui si sa ma descopar. Din copilarie, tristetile, fricile, toate au iesit urmate de boli care s-au vindecat, m-au vindecat. Nu imi e frica, accept trecutul, ma bucura prezentul, viitorul nu ma mai ingrozeste. Cei din jurul meu, care nu stiu ce fac eu, imi spun ca sunt schimbata, ca sunt eu, dar altfel. Si ce ma bucura asta! Toata dinamica din familia mea s-a schimbat. Simt normal. Dar greu a fost. Si am prieteni care trag de ei si merg si se repara si devin oameni cum iso doreau sa fie. Si vorbim intre noi si ne simtim bine ca stim metode sa ne cunoastem si sa fim rezolvati . Nu de nebuna am inceput terapia. De durere. De despartiri, amenintari, pedepse, batai, abandon…in copilarie. Si nu credeam ca m-au defectat atata. Dar indepartez straturile astea unul cate unul. Si ies eu, aia care stiam mereu ca sunt.

  4. Oana spune:

    Poate unii o evita si din cauza lipsei de bani. Ultima data acum vreo 3 ani o ora de terapie costă între 80 si 100 lei (vorbesc de Bucuresti) . Nu am mai putut face fata. A fost bine mergând la terapeut. Acum sper sa mai pot ajunge in viitorul apropiat.

  5. corina spune:

    Cum alegi un psihoterapeut? Eu am avut două eșecuri în dorința și hotărîrea(care nu e ușor de luat nici emoțional nici pecuniar) de a-mi deschide sufletul în fața unui specialist. Este o problemă. Mare din păcate. Care ne va împiedica pe mulți să descoperim și primim toate acele daruri binecuvânte de care faci vorbire.

    • Petronela spune:

      Nu e normal, tot așa cum sunt medici nepregătiți, sunt și terapeuți nepregătiți. Și eu am schimbat vreo 3 pînă l-am găsit pe cel potrivit mie. Notele nu sunt însă ok in terapie. Terapeutul​ nu îți dă note și nu te judecă. Terapeutul nu îți dă soluții, te ajută să le găsești singur. Și îți dă instrumente.

  6. Mihaela spune:

    Multumesc, Petronela. Asemenea.

  7. Elena spune:

    E adevarat. Dar pe mine ma descuraja faptul ptr ca numai si numai pacientul e pus sa vorbeasca fara sa i se ofere solutii sau sfaturi profesionale. Si la sfarsit…nota! Asa e normal sa fie? Multumesc.

    • Petronela spune:

      Nu e un străin, e un specialist. Tot așa cum pentru o problemă ginecologică nu îți e jenă să mergi la un ginecolog și să îi vorbești despre tine și locuri intime, nu văd de ce ai resimți jenă la psiholog. Jena de care vorbești se numește rezistență la terapie. Găsești motive să nu te duci, nu ești pregătită. Cînd vei fi, vei vedea că nu e nimic nasol în a vorbi cu un „străin” despre problemele tale.

    • Elena spune:

      Abia acum cites raspunsul
      tau. Iti multumesc ptr el. Nu este vorba de jena. Dimpotriva, nu ma mai opream..:) doar ca asteptam ceva in schimb. Un cuvant. Un sfat. O analiza. Ceva. De aceea intrebam. Nu ar trebui sa te ajute cumva. Nici intrebari nu punea. Mersi.

  8. aur spune:

    e greu traiul printre oameni inconstienti si e unul dintre motivele pt care te plac asa mult pe tine, desi nu te cunosc, dar stiu ca exista undeva un om care vorbeste aceeasi limba cu mine si stiu ca pe pagina ta ne-am strans mai multi cu acelasi gand, niciunde pe net nu-mi place mai mult ca la tine. si ma intreb uneori daca nu e prea mult pt tine sa vina atat de multa lume sa se destainuie si sa isi spuna durerea. Te-am auzit odata la radio spunand ca n-ai putea sa fii avocat sau judecator pt ca tu crezi ca aceste profesii implica un joc demiurgic pt care nu te consideri calificata, dar asa cum te simt si vad eu, cred ca esti printre putinii care fix judecator ar putea sa fie.

    M-ai rascolit cu postarea asta (ca de obicei), mi-ai amintit cat e de greu e si cum din teama de a fi stigmatizata si a fi considerata nebuna, nu spun nimanui ca am facut si fac psihoterapie, mai ales ca am o profesie in care daca admiti asta devii foarte vulnerabil. Societatea noastra nu e destul de open-minded pt asta. Am vazut oameni care spun public ca ‘nu e rusine sa mergi la psiholog’, dar care in privat pun stampile urate celor care merg.
    Mi-ai amintit si de cata rezistenta am opus la terapie si ce balaur cu 100 de capete e rezistenta. Si aici vreau sa povestesc ceva din terapie ce acum ma distreaza, poate ii inspira si pe altii. Uneori plecam de la sedinta si ii dadeam psihoterapeutului mail in care ii explicam cat de tare nu sunt de acord cu ce a zis. In sedinta il contraziceam, odata m-am ridicat in mijlocul discutiei, am platit si am plecat mandra. Din fata sfioasa si cu capul pe umeri care eram cand am inceput terapia, intrucat facea terapie in doua orase, la un mom dat, cand era in celalalt, m-am programat la sedinta si am mers cu avionul 2 ore doar ca sa ma duc sa ma cert cu el, dupa ce de 3 zile repetam in gand zi si noapte cat de cacat e terapia lui, nu puteam sa dorm, asa tare imi batea in cap o toba care imi zicea ca terapia lui e un CACAT. Eu de regula nu vorbesc urat si nu folosesc astfel de cuvinte, dar ce cuvinte foloseam pt a descrie terapia si terapeutul in gandul meu (ca pe fata nu-mi permiteam chiar asa), n-a auzit Ferentariul (pe naiba, terapia e cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata mea). Alteori ii dadeam mailuri de adio in care ii ziceam ca eu renunt la terapie si ca nu mi-a ajutat, dar ii multumesc oricum si ii urez succes. Alteori, in drum spre terapie, ma rataceam pe stradute, inconstient, nu mai gaseam drumul si intarziam 50 minute. Rezistenta high level. Ma purtam ca o nebuna (poate si eram). Ce ma soca mereu era ca dupa ce faceam toate astea, el se purta normal si nu se supara. Ma primea inapoi la terapie dupa ce (ii) faceam niste magarii mari si se purta ca si cum nu s-a intamplat nimic si dupa ani de zile am realizat ca asa am vazut eu prima data in viata ce inseamna acceptare neconditionata. Prin aceasta istorioara, celor care o inteleg vreau sa le spun ca si daca doar asta ar fi fost tot ce as fi primit de la psihoterapie si tot ar fi fost un castig enorm. Nu are nimeni nimic (bun) de pierdut daca merge la terapie, cu conditia sa aleaga bine terapeutul. Eu am avut sansa de a gasi un psihoterapeut foarte bun, care m-a trantit de de toti peretii (de acolo si comportamentul meu) nu era roman. Desi si in Romania mai avem, dar nu usor de gasit… Sunt, stiu si eu cativa buni, dar ma uit ce debiteaza anumiti psihologi romani pe paginile personale si imi dau seama ca mai mult incurca, decat ajuta. Ei insisi au nevoie de terapie. In primul rand mi se pare de neconceput sa fii psiholog fara sa-ti fi facut inainte propria terapie… Iar dupa ce nimeresti la 4-5 psihologi din astia inconstienti, la care te simti ca si cum ai discuta cu un prieten oarecare la o cafea banalitati cognitiv-comportamentale, ajungi repede la concluzia ca e o prostie si ca numai prostii au nevoie de asa ceva. Sigur, alegerea psihoterapeutului este si ea una inconstienta, dar mi se pare ca Romania ingreuneaza mult situatia celor ce vor sa faca terapie, dandu-le dreptul de a practica unora care n-au ce cauta acolo… Cred ca ai sanse mari de a gasi terapeutul bun atunci cand tu insuti ai citit destula psihologie ca sa nu te mai duca oricine cu presul. Altfel e mult noroc sau ghinion. Si ma supara tare ignoranta cu care se trateaza in Romania asta. O societate de nevrotici si psihotici convinsi ca sunt bine, care arata cu degetul catre cei care merg la psihoterapie, mandri nevoie mare de convingerea faptului ca ei nu au nevoie… Fain, superb.

  9. Dani spune:

    M-a uns la suflet acest interviu ! Te pup !

  10. Veronica spune:

    Bună,

    Mă interesează terapia de grup, aș vrea sa încerc. Dacă e posibil, mi-ar plăcea să aflu când se va forma un nou grup. Mulțumesc anticipat !

    Inspirație,
    Veronica.

    • Petronela spune:

      Exista un modul lunar, 8 ore de terapie, pe teme date anterior. Următorul e in weekendul 11 mai. Dacă te interesează, găsești info pe FB, pe profilul Psiholog în Brașov.

  11. Ramona spune:

    Problema este ca nu au experienta, iar experienta o dobandesti in ani , ca in orice meserie . Acceasi problema este si pe partea de pediatrie , defapt e si mai grav ca la adulti. Deocamdata suntem cobai cativa ani buni . Alte tari au inceput de mult acest proces .

  12. Luminita spune:

    Ce frumos ai scris si cata dreptate ai! Cam asa a fost si la mine, cand am inceput terapia mi-a fost ingrozitor de greu sa ma deschid si sa privesc cu sinceritate in adancul meu, ca sa vad ce era acolo. De n ori am plecat suparata de la terapeuta, spunandu-mi ca este ultima oara si nu mai revin la ea. Si totusi, de fiecare data, am zis sa ii/imi mai dau o sansa. 🙂 Dupa un an, am realizat ca devenisem alt om. Concluzia mea: traumele din familie si copilarie sunt definitorii si se pot inlatura, dar greu, foarte greu. Asa ca de preferat ramane, pe cat posibil, sa le evitam, daca nu pentru noi, macar pentru copiii nostri.

  13. Alina spune:

    Buna Petronela,
    Ai vreo recomandare? M-ai putea ajuta cu numele unor specialisti sau vreo directie? Am incercat si eu dar nu cred ca am gasit psihologii potriviti. In Sibiu este complicat din acest punct de vedere. Mi-ar placea atat de mult sa ma asez si eu in mine, cum atat de frumos ai spus tu, ca ai reusit.

  14. CC spune:

    Hristos a Inviat, Petro drag!

    Pai uite ca taman acu s-a potrivit si printul Harry cu tine, uite ce zice si el, foarte constient, cum ca era inconstient. V-ati nimerit bine!

    http://www.telegraph.co.uk/news/2017/04/16/prince-harry-sought-counselling-death-mother-led-two-years-total/

  15. Alina spune:

    Multumesc!

  16. MIHAI spune:

    Ceea ce scrieti este foarte adevarat. Eu insumi am trait asta pe pielea mea si e drept, e nevoie de 2-3 sau poate chiar mai multe incercari pana gasesti terapeutul potrivit. Insa din pacate cultura/nivelul de educatie din Romania la segmentul de varsta peste 50 ani si chiar si printre mai tineri este foarte contra terapiei in sensul ca eu la multi la care le-am zis ca merg la psiholog, fiecare dintre ei ma intreba pe loc: „Da ce-ai patit de ai ajuns la psiholog?” Adica am „patit” si „ajuns”, nu am mers!! Si in familie am „patit-o” chiar si mai rau – una din reactii a fost de genul: „Ce prostii ti-a bagat in cap psiholoaga aia? Mama ei! Cum o cheama, ca ma duc io sa-i zic vreo doua!” Mda, deci cam cu asta ne confruntam in RO. Nu imi place sa zic, dar consider ca singura „solutie”, desi nu se poate numi asa ci mai degraba „workaround” sau „salvare”, este ca anii sa treaca si generatiile care gandesc asa sa „se treaca” si ele. Nu stiu in scoli daca s-a mai imbunatatit ceva legat de psihologie adica daca a ramas in continuare doar o materie abstracta, de memorat si reprodus pe de rost si care nu are legatura cu sine/mine/tine/om/nimeni sau totusi cineva a indraznit sa faca ceva mai ok cu programa scolara. Ce sa mai zic, noroc cu Internetul asta … in cazul de fata fara el am fi si mai praf. 🙂

    • Petronela spune:

      Așa e, mentalitatea asta e: ai ajuns, ai pățit, ești dus cu capul dacă ai nevoie de psiholog… Iar reacțiile din familie e normal să fie astea, cel care face terapie se însănătoșește emoțional, evoluează, ceilalți se sperie. Psiholoaga mea a pățit des să fie căutată de parteneri, ca să i se ceară socoteală pentru ce „i-a băgat în cap” soțului sau soției. E trist, dar luptăm!

  17. geo spune:

    Crezi ca oamenii care duc o existenta banala,carora nu li s-a intamplat nimic extraordinar nici de bine,nici de rau,dar care constientizeaza ca duc o viata banala(si asta ii macina f tare) si nu au curaj sa schimbe ceva pt ca (au o varsta sau etc) au nevoie de terapie?

    • Petronela spune:

      dacă chiar vor să schimbe ceva, firește. fiindcă trebuie să vadă ce frici sunt acolo și cum să le depășească. personal, cred că toți avem nevoie de terapie ca să ne cunoaștem pe noi și să știm exact de ce suntem cine suntem și facem alegerile pe care le facem.

  18. Blanca spune:

    🙂 Întrebare întrebătoare: Psihoterapeuții si psihologii unde fac si ei terapie, când e sa se umple paharul si la ei? Ma gândeam in sensul asta si la preoți….. ca doar suntem oameni cu toții….Ce protecție au acești supraoameni, școliți si experimentați? Terapia ajuta eurile fisurate, mințile care conceptualizeaza si proiectează non-stop ca ceva e in neregula, pe oamenii care trăiesc drame sau au trăit si nu au reușit prin propriile instrumente( intelect, inteligenta emoțională, stări înalte de conștiința) sa înțeleagă, sa integreze ce li s-a întâmplat….omul nu e nici corpul si nici emoțiile si nici experiențele, ele doar i se întâmpla, ii aparțin , dar nu este toate acestea. Omul trebuie sa afle ce ESTE, cât e viu. Cum se repeta de mii de ani: „Cunoaște-te pe tine însuți”, însă nu ca sa de-vii, ci sa trăiești fericit si eliberat de sclavia minții psihologice.Astfel, psihoterapeuții si psihologii vor rămâne fără clienți.:)

    • Petronela spune:

      păi e cam obligatoriu să aibă supervizor, asta fac și în formare, ei înșiși terapie. toată viața, dacă sunt terapeuți buni.

  19. Blanca spune:

    Mulțumesc, habar nu aveam ca au supervizor, eu intuiam de ceva examene. Intre timp, am citit și comenturile de pe aici și am rămas cu gura căscată cati oameni educați și rafinați, erudiți, iti scriu sub protecția anonimatului ca și ei fac terapie. Eu îmi aduc aminte ca prin 2010 era difuzat pe HBO un serial romanesc „În deriva”cu Marcel Iures în rol de psiholog și urmăream cu sfințenie fiecare episod și îmi tot ziceam ca România mai are pana sa ajungă SUA la acest capitol, ca mai mult prin filmele americane aratau ca oamenii apelează la terapie.Dar serialul mi -l aduc aminte ca fiind fff educativ și totuși, senzația mea era ca psihologul e ca un sac în care descărci ce te apasă pe suflet, uneori empatic, alteori detașat și distant, sau doar un bun ascultător. Eu, dacă ar fi după mine, as trimite oamenii la „terapie ” cu Ramana Maharishi, Papaji și Mooji. Am rezonat cu invataturile „lor”, de fapt e un cadou ce mi s-a oferit în aceasta viața, tot rugadu-l pe Iisus Hristos sa mă îndrume pe calea cea adevarata a VIEȚII, tot cerandu-i un duhovnic bun. So? Summa Iru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *