MENU

de • 19 decembrie 2016 • bucăți de mineComentarii (6)

un an prea lung

De după 2010 încoace, mi se pare SF ce ani urmează. Totuși, sunt din generația care cînta: noi în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii… În plus, cînd eram mică citeam cărți SF despre un viitor incert ce se întîmpla în prezentul de acum. Așa că senzația de ireal nu mă părăsește deloc, pe bune, chiar vine 2017?

De fapt, nici nu contează ce vine. Important e să se termine ăsta cu bine, dacă se poate. Orice înseamnă bine în situația asta. Greu, urît, lung an a fost. Cu toate părțile lui frumoase și bune, urît, greu și lung an a fost. Cu muncă multă, dar mai ales boli și spitale nenumărate. Luni întregi de spitale și umilințe și operații și intervenții. Și la noi, toți am avut porția noastră, dar mai ales tata.

Din martie, spitalele au făcut parte din viața noastră cotidiană. Din iulie, nu cred că am adunat o lună fără. Cu toate umilințele și frustrările aferente.

L-am găsit pe tata legat de pat, am petrecut zile și nopți păzindu-l ca să nu fie legat din nou, ni s-a spus de mai multe ori că nu mai e nimic de făcut pentru el, apoi s-a mai găsit cîte ceva de făcut, cîte o infecție nozocomială peste multitudinea de suferințe pe care le avea deja. Și toată mizeria din spitale, umană și fizică, zi de zi. Iadul e spitalul județean din Brașov. Secția de interne. Secția de nefrologie. Cîțiva oameni pe acolo, puțini, să-i numeri pe degete. Restul, niște ființe abrutizate.

Tata, tot mai slăbit, tot mai lipsit de soluții medicale. De cîteva ori, pe muchia ascuțită dintre viață și moarte.

Mor, mi-a zis acum cîteva zile. Ți-e frică?, l-am întrebat eu, iar el a scuturat din cap vehement: nu, vai! L-am luat în brațe, mi-am cerut iertare, i-am spus că-l iubesc. M-a strîns, cu urma de putere rămasă, a început să plîngă.

Nu poate el vorbi, dar am știut ce-mi spune. Am pîns îmbrățișați, am plecat cu inima împăcată.

Acum e acasă, o clipă mai bine, două rău, apoi nu mai știm.

Tatăl lui și socrul lui, tata-mare, amîndoi bunicii mei adică, au murit și au fost îngropați de Crăciun.

Vine Crăciunul. Așa, și?

Peste noi, a venit și gripa.

Simt că 2016 o să mă doară mereu.

 

 

 

 

6 răspunsuri la postarea un an prea lung

  1. Roxana spune:

    Eu regret situatia ta, n-am trecut prin ea dar nu am putut sa-mi mai imbratisez tatal acum 4 ani nici macar o secunda pt ca doar fiind in aceeasi camera cu el aveam impresia ca el nu poate respira. Mi-a plecat si mi-a rănit inima de copil caci am avut abia 23, mi-e greu uneori de nu pot respira. Dar tu cat il ai pe al tau si cat ai timp, du-te si stai cu el chiar de nu va vorbiti, macar sa fii acolo! O sa te ajute candva … eu dupa 1 an si jumatate l-am visat pe tata, m-a strâns in brate iar eu i-am spus pentru prima oara in „viata” ca il iubesc! Incearca sa fii puternica dar cand nu mai poti sa fii puternica si vrei sa plangi sau sa înjuri, atunci asa sa faci. Eu sunt puternica dar cand nu mai pot, nu exista suflare de om care sa ma oprească din plans, jelit … Eu te urmăresc de mult, imi place stilul tau de a scrie si iti doresc din inima Sarbatori Fericite de poveste, liniste si împăcare sufleteasca si zâmbete fericite!

    • Petronela spune:

      nu am avut în viața mea Crăciun de poveste, decît horror, îmi vine să rîd cînd aud sintagma.
      e important că ne-am împăcat unul cu altul, da. pînă la poveste, însă…

  2. Ella spune:

    Multa putere draga noastra… Te imbratisez strans, suflet bun.

  3. letitia spune:

    Pentru mine a fost un an de cosmar…mi-am pierdut jobul, am pierdut o sarcina si l-am pierdut pe tata 🙁 …sunt recunoscatoare ca am reusit sa ajung la inmormantare (fiind in Norvegia). A fost un soc, stiindu-l perfect sanatos. Din nefericire, si o port ca o povara, nu i-am spus niciodata ca il iubesc cat a fost in viata. I-am pupat mainile reci si fruntea, multumindu-i pt tot ce-a facut pt mine, cerandu-mi iertare pt tot ce i-am gresit si spunandu-i ca il iubesc cand deja a fost prea tarziu…nu faceti ca mine!

  4. Mona spune:

    Draga mea draga….:((((
    Te imbratisez cu toata puterea…
    Si eu sper sa ajung langa tata..la anul, ca de Craciunul asta nu putem..
    Cineva mi-a zis ca noi astia plecati departe, ne pierdem parintii de cand ii avem in viata..toti avem groaza ca ne suna telefonul in miez de noapte, toti ii plangem la fiecare La Revedere nestiind daca ii mai vedem..
    Uneori doare tare pe pamant….

  5. Nicole spune:

    E greu cand trupul ti-e bolnav si te doare, dar mai greu e cand sufletul ti-e zdobit si viata nu e asa cum ne-am imaginat-o sau dorit-o. Un lucru care l-am observat si in casa noastra si in casele a mii de romani: foarte greu ne spunem ca ne iubim si cat de pretios e cel de langa noi. O facem poate prea tarziu. Pentru ca nu l-am auzit nici eu niciodata de la parintii sau fratii mei, mi-e foarte greu sa-l spun, dar ma „obliga” copilul meu care ff des mi-l spune, insa cand il spun simt ca mi se desprinde ceva din mine (cred ca e o bucatica de inima). Exista insa si reversul medaliei, sa bagatelizezi acest cuvant, cu o asa incarcatura spirituala mare. Am trait poate cea mai mare dezamagire a vietii, cand cel de langa mine, care mi-a jurat iubire vesnica si care imi spunea de zeci de ori „te iubesc” (simteam ca e ca si „ce mai faci? si raspunsul: bine merci”), a plecat sa „iubeasca” pe alta si sa repete acelasi cliseu si atunci???? Sa fim constienti ca in vorbe e putere, de vindecare, de alinare, de incurajare. dar si de ucidere, de ranire. O vorba de duh te poate ridica din cea mai adanca depresie sau te poate rani pe viata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *