MENU

de • 17 aprilie 2014 • O să mă ştii de undevaComentarii (4)

pe asta o semnăm anonimă

Încă mă minunează ce stîrneşte în cititorii mei cartea mea. Ieri am primit următoarea recenzie de la un om drag, care are unde scrie, dar a preferat să nu o facă într-un spaţiu personal, unde poate fi identificat. A zis să o dau anonimă, dacă mi-o plăcea. Mie mi-a plăcut, deşi, repet, mă uimeşte ce trezesc scrierile mele în ceilalţi.

 

„Aceasta nu este o recenzie. Aceasta este o spovedanie. Așezată pe marginea patului de moarte al iubirii mele, stând de veghe, cu lacrimile împletindu-mi-se în barbă, am deschis-o pe ea, pe prietena mea și am citit cuvinte pe care eu însămi nu am curajul să le scot din mine și să le aștern. Nu le pot așterne peste dragostea asta, la care mă uit cum moare din prea multă neputință a mea de a îi da combustibil. Am deschis știind că am să o știu de undeva și am închis-o, tremurând spasmodic. Am deschis-o în fața unei catedrale și am simțit că îmi iese sângele din inimă, prin piele. Am închis-o și am zis să mai aștept. Și apoi am deschis-o pe un scaun, într-o casă de cultură, al unui oraș pe care îl urăsc atat de mult, încât dacă ura mea ar deveni bombă, l-ar nimici într-o milisecundă. Și iar am simțit cum ies tentacule din ea și mă trag înăuntru și mă trag de păr și îmi spun “uite tâmpito, uite, ea cum poate să își lase sufletul afară? Tu de ce îl fereci cu șapte lacăte? De frica cui tremuri de câte ori ne privești? Suntem doar cuvinte, dezlipite de pe inima unui om. Ai și tu?”. Și am închis-o repede la loc, de frică să nu citesc acolo niște “ce-uri” care să mă aducă mai aproape de mine însămi. Care să mă oblige să recunosc de nerecunoscutul. Vine o vreme în viața oamenilor când nu mai au unde sa fugă de ei. Oricât ar fugi, îi ia destinul de-o aripă și îi așează pe șine, ca pe tren. Numai că trenul nu e tren, e montagne-russe. Și după ce cazi în gol de câteva ori și apoi te ridici și iar cazi, ajungi să stai cu frică. Dar frica asta dispare dacă lângă tine e cineva care să te țină de mână în timp ce treci prin toate cele. Și frica devine mai mult curiozitate și emoție. Și apoi suntem noi, ăștia care, deși suntem in montagne-russe, deși a aparut cine să ne țină de mână, ținem în continuare ochii închiși și refuzăm chiar și să urlăm, să scoatem din noi ce ne arde, de frică și de încăpățânare și de dorința de a aștepta vremuri mai bune în care să deschidem ochii. Nu noi, am vrut să spun. Am vrut să spun eu. Eu care refuz să citesc altfel decât superficial ce scrie cea pe care o știu deja de undeva, de prin cotloanele sufletului meu, de unde îmi țin bine păstrată și ferecată iubirea care acum îmi e cerută, iar eu refuz să o dau. Refuz sa o citesc mai atent, pentru că Doamne ferește, îmi e că din cuvintele ei, vor răsări cuvintele mele, cu care voi unge și voi pansa iubirea asta, care uite, zace pe patul de moarte, iar eu refuz să o alin. Iubirea asta care deși e salbatic de frumoasă e la fel de violentă. Iubirea care e ca o leoaică tânără, ceea ce e frumos, însa eu mă tem că nu-s decât un biet popândău care nu îi va satisface niciodata pofta de a mușca cu sete, dar va muri sacrificat de violența ei. Așa că stau cu cartea asta în mână, pe marginea patului de moarte al iubirii mele și mă întreb dacă să o deschid și să mă hrănesc eu cu ce am nevoie din ea, pentru a putea fabrica pomade tămăduitoare în care să îmi îmbrac iubirea și să o las apoi să zboare liberă, înveșmântată în văluri lungi de mângâieri, de atingeri și de răsuflări fierbinți în ureche, dimineața, pe când nici soarele nu răsărise încă, iar noi ne iubeam albastru. V-am spus. Aceasta nu este o recenzie. Acum știu de unde o știu. De undeva.”
semnat: anonim

 

4 răspunsuri la postarea pe asta o semnăm anonimă

  1. Laura Muresanu spune:

    „Vine o vreme în viața oamenilor când nu mai au unde sa fugă de ei. Oricât ar fugi, îi ia destinul de-o aripă și îi așează pe șine, ca pe tren. Numai că trenul nu e tren, e montagne-russe.”
    Ce ar mai fi de adaugat?!

    „Iubirea care e ca o leoaică tânără, ceea ce e frumos, însa eu mă tem că nu-s decât un biet popândău care nu îi va satisface niciodata pofta de a mușca cu sete, dar va muri sacrificat de violența ei.”
    Io cred ca toti suntem lei in iubire, doar sa ne dam voie. Oamenii prea iau iubirea ca pe o competitie la olimpiada – nu se califica decat „excelentii”. Simplul gest neconditionat al iubirii de face regele junglei, fara asteptarea inutila a unei confirmari sau recompense – iubirea rar e recompensata, mai ales ca intre neconditionat si recompensa exista, totusi, o contradictie in termeni. Te confirmi singur, prin forta si generozitatea daruirii din inima. Pacat ca oamenii inca nu stiu si nici nu au fost invatati cum sa se iubeasca pe ei pt a-i putea iubi fara temeri si pe altii. As vrea ca si anonima sa stie lucrul asta si sa se imbratiseze singura, cu caldura si simpatie, ca am vazut ca are mult suflet si frumos in ea.

  2. Roxana spune:

    Super LIKE! Foarte frumoasa recenzie… si modul cum e scris… iti da fiori si reci si calzi si calzi si reci! Mi s-a facut un picutz de tot pielea gaina :P.

  3. teodora spune:

    felicitari pt carte. iti stiam doar numele si imi placea tunsoarea, esti o femeie frumoasa….. acum stiu mai multe despre tine…… Felicitari!!!!! cat mai multe realizari!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *