MENU

de • 15 aprilie 2017 • bucăți de mineComentarii (12)

pantofii roșii de lac

La noi în sat, Paștile erau tratate cu foarte multă seriozitate, iar treaba asta se putea observa pe viu în familia mea. Sau ar fi mai corect familiile mele? Căci în curtea casei (cu etaj și baie în casă) în care am crescut, casă ridicată de tata și de tata-mare pe locul fostei case bătrînești, cînd eu aveam vreo doi ani și ștrampi croșetați, locuiam nu mai puțin de trei familii. Bunicii, care dețineau cîte o cameră pe fiecare nivel, ai mei cu mine și soru-mea la parter și mătușă-mea, sora mamei, cu unchiu-meu și vară-mea la etaj. Sigur, au regretat toată viața că și-au amestecat bucătăriile și băile așa, însă asta e complet altă poveste, în cu totul alt registru, nu se cade să facem vorbire în ajun de Paști, cînd, vorba bunică-mii, „domnul nost’ Isus Hristos s-a răstignit pe cruce”.

Zdroaba de Paști începea din Săptămîna Mare, căci nu e puțin lucru să cureți atîta loc și să „hărănești” atîtea guri flămînde. La șleahta permanentă se adăugau, cum începea vacanța, și cele două verișoare mai mici, de la oraș, de la fata lui tata-mare pe care o crescuse tot mama-mare. Și să vezi tămbălău, cu cinci copchii mici, toate fete și rele ca focul, care se încurcau printre picerele gospodinelor și pe care tata-mare, zidar și cantor la biserică, le suduia de toți sfinții, cu dragoste de bunic, firește: arză-v-ar focul să vă arză, tu-vă cristelnița și anafura și ceara mumelor voastre (toate fiicele lui, de altfel), tu boreasă, copchii ăștia sunt ca niște draci!,  și altele asemenea, niciuna în registru laic, că tata-mare era om credincios și cu frică de mînia lu’ ‘Mniezo.

Amu’ nu sunt lămurită încă de unde OCD-ul femeilor din casa noastră, însă în săptămîna de dinaintea Paștilor, casa era răsturnată la propriu, se zugrăvea, se frecau geamurile cu sîrg, erau scoase și răsturnate conținuturile fiecărui dulap și dulăpior, sertar și sertărel, pînă și sertarul cu scule al lui tata, veșnic prilej de fascinație, de unde tata scotea chestii potrivite ca să repare orice s-ar fi stricat pe lume. Și da, și odioasa vitrină plină de cristaluri, pe care noi, fetele, trebuia să le spălăm și ștergem și punem la loc, exersîndu-ne creativitatea întru aranjarea cît mai eficientă înapoi. Cristalurile pe care ai mei le scoteau doar la „ocazii”, traducerea fiind situațiile alea în care aveau musafiri și trebuia să vază lumea că nu sunt rupți în cur, niște coate-goale.  Apoi, în curte, la crep, se spălau covoarele cu furtunul, cuverturile, se aeriseau plapomile și perinile. Estimp, în curtea din spate, acolo unde stăteau găinile și Biju, cîinele nostru, și unde fuseseră ridicate și grajdurile pentru porci, mama-mare învîrtea în cazanul smolit săpunul de casă cu sodă, așezat pe cîteva cărămizi, cu noi curioase în jurul ei, urmărind bulbucii pe care îi facea pasta aia gălbuie și urît mirositoare, care la final era tăiată cu cuțitul cel mare în calupuri și pusă bine, în pod, să avem tot anul săpun proaspăt.

Grădina era, de obicei, singura deja rînduită, cu pomii curățați și înfloriți, cu straturile puse și ieșite cu ceapă, ridichi, usturoi verde, cu rubarba crescută. Și tot acolo se găseau bulbii plantați de mine, bulbi de lalea și narcisă, pe care îi păzeam ca  pe ochii din cap să înflorească, la fereală de alți ochi, florile mele și numai ale mele.

Joia mare era a gătitului, fiindcă ouăle nu se țin decît dacă sunt făcute atunci și numai atunci, la fel și cozonacii, plăcinta cu brînză, pîinea de casă și sarmalele. La 5 dimineața, aluatul se frămînta deja în copaiele de lemn și era lăsat sub cuverturi să dospească, iar noi, copilărimea, ajutam la rîșnitul de nucă și amestecatul cu zahăr, treabă care ne „lincăia” (acțiunea de a mînca dulce pînă te ia cu rău) pentru toată dimineața. Mama-mare încingea focul la cuptorul de cărămidă din curte, pregătea lopețile cu care întorcea pîinea și cozonacii, iar cînd totul era gata se apuca de copt, iar eu nu mă mișcam de lîngă ea pînă nu era terminată toată acțiunea și apucam să rup din pîinea sau plăcinta fierbinți. Estimp, femeile din casă pregăteau sarmalele, care aveau să rămînă, după ce operațiunea copt era gata, în cuptor pînă a doua zi dimineața, să se facă bine-bine, să prindă gustul bun de cuptor de lemne. Primele intrau pîinile, rotunde, grase, bine crescute. Jarul roșiatic fusese tras în părți, iar pe mijloc se înnegreau 12 pîini, pînă făceeau crustă groasă, carbonizată. Mama-mare decidea cînd e timpul să  fie trase cu cîrligul cel lung la gura cuptorului și scoase cu lopata ha mare, de lemn, ca să fie bătute. Iar la bătutul pîinii participau cu toatele, ba uneori ne îndesam și noi. Operațiunea asta se făcea cu niște cuțite lungi și boante, speciale, iar coaja neagră de pîine sărea în toate părțile și dezvelea pîinea cea bună, din care rupeam cu poftă, în protestele mamii mari, tu, băiatelor, vi se lipchiește de stomac, nu mai rupeți pita că se clisează, intervenea și tata-mare, lăsați-o să se răceasă, tu-vă muma în cur, însă o pită se topea sub ochii lor atunci, pe loc. Încă simt gustul ei fierbinte, asprimea și bunătatea cojii pe cerul gurii, senzația ciudată că o să mi se lipească de stomac, așa ca guma, care și ea avea aceeași proprietate (nu înghiți guma că ți se lipește de stomac, stomacul era locul ăla foarte vulnerabil unde se lipeau chestiile) și aveam să car juma de pîine lipită înăuntru hăt, cine știe cît, pînă ar fi avut bunăvoința să se dezlipească singură. Apoi urmau cozonacii, pe care îi ungeam cu o pensulă cu untdelemn ca să facă coajă cumsecade. Iar la final, cînd jarul încă era bine ațîțat, oalele cu sarmale învelite în frunze de varză acră din butoaiele urît mirositoare aflate mereu în beciul casei.

paine14141713_1815491448687951_2113847258747483381_n

Vopsitul ouălor rămînea la urmă și era în mare măsură treaba noastră. Noi tăiam ștrampii mamei, noi culegeam frunze de plante care de care mai striate și mai frumoase, noi legam oul și potriveam „modelul”, noi supravegheam oala în care prindeau culoare, noi le desfăceam cu strigăte de bucurie și invidie, căci aveam semne și ouăle noastre, cu care aveam să ciocnim și să spargem toate celelalte ouă. Și, în copilăria mică, cît încă mama mai avea chef și răbdare, făceam turte cu forme pascale pe care le meșterise tata din niște bucăți de tablă, ouă, iepuri și pui, pe care eu le ornam cu migală, cu glazură de zahăr colorată, și care erau așa de fragede și de bune că abia dacă apucau să prindă Paștele după drumurile dese și secrete în cămară, spre enervarea maică-mii care nu mai avea cu ce să servească stropitorii și musafirii.

Seara mă înființam la biserică, la denii, apoi vinerea eram prima în strană, în bisericuța mică și veche de lemn din vîrful dealului, unde cîntam prohodul, una dintre slujbele care mi-a rămas în minte așa de puternic încît și mare m-am dus, însă nu am regăsit niciodată curățenia de atunci, senzația pe care o aveam cîntînd din bojoci în biserica mai mult goală cu stele pe boltă, cu lumina apusului strecurîndu-se prin ferestre.

Sîmbăta se lua totul de la capăt: curățenie, gătitul salatelor de boeuf, al fripturii și tuturor felurilor pe care le pregătea mama, curățenia, astfel că aproape ne prindea Învierea trebăluind. Apoi ne îmbrăcau gros și plecam cu toții la slujba de Înviere, noi mai mult cu gîndul la iepuraș, care avea să ne aducă straie noi, căci nu putea să ne prindă Paștile neînnoite: rochițe și mai ales, mai ales pantofii roșii de lac cu baretă, cele mai frumoase lucruri de purtat ale copilăriei mele, pe care îi așteptam cu atîta nerăbdare și bucurie de parcă ar fi venit, vorba mamii-mari, însuși domnul nost’ Isus Hristos. Veneam acasă cu lumina, ciocneam primele ouă roșii de anul ăla și mergeam la culcare cu gîndul la pantofii noi cu care, dimineață, după ce luam paști și ne lăiam, aveam voie să ne încălțăm și să ieșim la poartă, mîndre ca niște paparude. Doamne, și ce îi mai iubeam, chiar dacă de cele mai multe ori mă strîngeau și mă băteau de îmi făceau rană și pată de sînge la călcîie, pe ștrampii albi, croșetați în casă la noi sau, uneori, „cumpărați din comerț”. Șchiopătam pe pietre și rînjeam să ascund durerea ascuțită ce mă tăia cînd simțeam rîșcîitura pe os, ca nu cumva să se prindă mama și să mă descalțe de frumusețe de pantofi roșii de lac. Și îi ștergeam de praf și îi făceam să sclipească iar cu scuipat, știut fiind faptul că nu o să-i mai pup decît la „ocazii”, că nu o să mai pot ieși cu ei la joacă, ci va trebui să îi țin de buni, doar ca peste jumătate de an să nu îmi mai fie buni, căci piciorul îmi creștea alert, precum fiul de împărat din poveste. Și în căpșorul meu tuns de fetiță care ar fi dormit încălțată cu pantofii ei de lac nu încăpea deloc la un loc trebuința asta, de a ține ceva de bun care foarte curînd nu avea să-ți mai fie bun, practic îmi cereau să îi țin de ne-buni, ce folos, de ce nu eram lăsată să fiu elegantă în fiecare zi, era dreptul meu, mie îmi adusese iepurașul, de ce se băgau ei?

Vreme de două zile, în duminica și lunea Paștilor, aveam însă voie să stau așa, gătită, mai ales că luni veneau băieții la stropit, cu parfumurile lor ieftine, în sticluțe cu lăcrămioare pe ele pe care le deșertau aproape diabolic pe rochițele noi, care aveau să duhnească și după spălare a apă de toaletă de la magazinul din sat. Așa era tradiția, însă. Și tot tradiție era, ca în aceeași zi, dacă erai prinsă la joacă pe stradă, să fii alergată și „stropită” cu o găleată de apă de băieții răutăcioși, treabă foarte neplăcută care îți putea uda bunătate de pantofi de lac, pe care erai apoi obligată să îi dai jos, cu gîndul absurd că cine știe cînd o să-i mai pupi, poate de Rusalii, cînd vei merge la biserică.

Încă îmi plac pantofii de lac roșii, iar fetițele mele au avut mereu, precum și voie să îi poarte oricînd au vrut ele. De altfel, dacă aș găsi mărimea mea, cu baretă, probabil că mi-aș cumpăra și i-aș purta fără jenă, fără să-mi pese de trenduri și modă. Nu știu ce am făcut vreme de 40 de ani, însă pe fetița aia care tînjește la pantofii roșii de lac încă o conțin.

 

12 răspunsuri la postarea pantofii roșii de lac

  1. Dana spune:

    Ma regasesc in povestirile tale.Erau alte vremuri .Mult mai frumoase, mai linistite .Sau poate erau la fel ,dar vedeam lumea altfel,cu ochi inocenti, de copil.

    • Eugenia spune:

      Frumoase amintiri…frumos spuse.Pantofii mei erau negri. Si acum imi place lacul, am purtat incaltari de lac si atunci când nu erau … la moda..

  2. Ana spune:

    Ce frumos ai descris. Ma regasesc ici colo, si mi-e dor cumva. Pantofi rosii nu am avut, insa hainele noi stiu ca ma incantau mult.

  3. Gina Bradea spune:

    Parca am scris eu, Petro 🙂
    Exact asa era si la mine, cu munca de 1 saptamana a femeilor, care gateau de toate, cu mersul la biserica. Primeam de fiecare data pantofiori rosii de lac, rochita rosie de catifea si ciorapi albi din bumbac.
    Partea buna era ca daca eram la bunici, aveam parte de suduielile bunicului, dar scapam de bataile cumplite ale tatalui meu. Eu nu prea venea la astfel de pregateli, asa ca scapam. Venea in ultima zi, ca boierul si atunci recupera.
    Patele pentru copilaria mea a fost mereu un prilej de nebataie, cateva zile smulse copilariei adevarate.
    Plus pantofiorii rosii de lac si rochita rosie de catifea. Dar pantofii erau mereu cu 2 numere mai mari, sa-mi vina si la anul. Mergeam ca o rata, ma impiedicam, iar fiecare zgariertura insemna o noua bataie.
    Probabil voi asterne totul intr-o carte.

  4. F.A. spune:

    Am tot cantat si eu ca vreau pantofi rosii „de lac” pana mi-a cumparat mama. S-a caznit sa-mi gaseasca ceva de calitate, desi nu erau vremurile usoare. A gasit. Aveau forma pe care o visam, dar erau de piele, si rosul tragea usor spre caramiziu. Mai mare dezamagire nu se putea. I-as fi vrut de musama, si sa straluceasca…

    • Maria spune:

      Tare frumos scris! Fresca a traditilor pascale in care ma regasesc si eu. Mult mi-ar place sa traduc textul asta intr-o limba internationala sa se auda vorba in lumea intreaga despre intensitatea si autenticitatea trairilor din perioada Pastelui.

  5. Talida spune:

    Te citesc cu mare placere de vreo cinci ani, insa asta este scriitura care m-a indemnat la scris un comentariu. Descrierea este absolut ‘a future classic’. Mi-a venit sa scriu Creanga-leasca dar ma simt vulnerabila in fata talentului tau literar!
    Loved loved loved it! Am ras, mi-am amintit de copilarie si traditii si tot farmecul romanesc.

  6. camelia spune:

    Si eu am avut pantofi rosii…frumos scris!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *