MENU
11070836_986478914719943_2456348130167506009_n

de • 26 februarie 2017 • adevărurile meleComentarii (15)

Ou sont les nerfs d’antan?

M-am dus la ședința cu părinții a fie-mii aproape bacalaureate și mi-am amintit rîzînd de un text scris acum mulți ani, prin 2010 cred, fie-mea era încă în gimnaziu. (Ăsta.) L-am recitit și iar m-a izbit ce discutam azi la masă cu o femeie foarte mișto și unul dintre cei mai rezolvați psihic oameni pe care i-am întîlnit: mi-a pierit furia și impetuozitatea de la atîta lucru cu sinele. Am ajuns să empatizez și să privesc cu compasiune și înțelegere toate hoaștele de altă dată, toți nenorociții și nasoii de cîndva, răii, ipocriții, pe toți, frate. Mă uit prin ei ca Neo prin Matrix, văd coduri psihologice extrem de ușor de descifrat, fac clickuri instant și îmi zic: of, sărmanul/sărmana, cîtă durere reprimată e acolo, ce umbre neacceptate dincolo, ce traumă nasoală nerezolvată etc. Și nu mă mai pot supăra pe ei, nu mă mai pot nici enerva ca altădată. Uneori mi se face dor de inconștiența cu care mă puteam face foc și pară, sufla flăcări pe nări și elibera presiune. Sigur, acum nu mai resimt presiunea de altădată, dar tot mi se face dor. Ou sont les nerfs d’antan? Poate ar trebui să schimb și numele blogului, deși niciodată nu a fost vorba în el de nervi dintr-aceia.

Partea bună în conștientizarea, în trezirea asta, este aia că nu mai prea poți fi abuzat. Recunoști tiparele, toxicitatea, și chiar dacă poți înțelege cum a ajuns abuzatorul așa, nu mai stai să o iei pe coajă. Iar abuzatori sunt peste tot, oameni toxici, așijderea. Înțelegi că nu e despre tine comportamentul lor și, foarte important, te retragi. Pui limite, bariere, te protejezi, te pui pe primul loc.

Partea proastă e că empatizezi extraordinar de ușor, neuronii-oglindă încep să funcționeze la capacitate maximă, vezi numai durere în jur și nu poți rămîne indiferent la ea. Este îngrozitor de multă durere peste tot, în fiecare om pe care îl întîlnim, dincolo de măști, de negări, e durere peste durere peste durere. Scriam odată că sunt rîuri de sînge nevăzut în lume, iar acum parcă încep să îl văd tot mai clar.

Altă parte proastă e că e dificil să mai porți conversații și să ai relații cu oameni care se neagă pe ei, cu oameni refulați, cu oameni care nu renunță la măști, cu oameni plini de furie – nerezolvații psihic, vorba fie-mii.

Și, în sfîrșit, o altă parte foarte mișto e că începi să te aduni cu tot mai mulți din ăștilalții, conștienți că rahatul e în ei și nu în afara lor, deciși să se scufunde în propriile haznale, să schimbe ceva, să facă ceva pentru sine. Iar cînd ăia sunt partenerul tău, mama ta, prietena ta, știi că ești pe drumul ăla greu, dar bun.

Mi-e tot mai clar că, dacă oamenii nu s-ar teme atît să fie vulnerabili, dacă și-ar purta vulnerabilitatea cu demnitate, am reuși cu toții să fim mai buni cu noi înșine și unii cu alții. Experiența mea personală, dar și experiența terapiei de grup îmi arată încontinuu asta: odată lăsate măștile jos, acceptarea vine natural, pentru că, dezgoliți de mecanismele știute de apărare, suntem cu toții la fel. Plini de durere, de traume, de spaime, neiubiți, neacceptați, nerespectați. Am crescut în aceeași vale a plîngerii – avem nevoi și probleme similare. Nu suntem bine niciunii, facem fiecare ce putem să ne ținem la suprafață și să păstrăm aparența că suntem bine. Familiile ni-s perfecte, iote ce poze mișto avem pă febe, pe bloguri suntem mame perfecte, soții minunate și soți senzaționali, pînă și defectele ni le prezentăm ca pe niște calități, vacanțele – exotice și nemaipomenite.

Suntem bine, urlăm, dar ne curge sîngele durerii din toate orificiile.

15 răspunsuri la postarea Ou sont les nerfs d’antan?

  1. Mihaela spune:

    Cat de bine ai descris ce vad si eu in jurul meu. Unul dintre efectele terapiei mele…Am impresia ca vad omul precum radiografia. El spune una, dar inauntru e alta…Am reusit sa intrept 4 oameni apropiati catre terapie. Terapia m-a ajutat sa ii „vad” asa cum nu puteam inainte. Dar pentru unii este asa de greu sa accepte, sa se deschida si sa se vada corect in oglinda. Ma bucur cand pot sa ajut, nu mai sufar daca unii nu se lasa ajutati. Si sunt atat de fericita pentru mine ca am invatat sa ma iubesc.

    • Petronela spune:

      drumul e lung, eu fac terapie de muuuultă vreme și abia acum pot spune că, vorba lui bărbatu-meu, sunt încursderezolvatăspsihic. 🙂

  2. AdreeaZ spune:

    Zilele trecute am fost data afara din cabinetul medicului de familie …cu doi copchii de mana…unul aproape atasat de tata si celalalt se tinea de picior (vba vine)…toate astea pentru ca am indraznit sa nu ii fac celui mic o analiza la sange pentru care medicul imi daduse trimitere… nu povestea e importanta dar am vrut sa explic contextul …ciudat e ca am fost ft calma…si aproape ca l-am compatimit p medic (un barbat la vreo 45 de ani)… si ma gandeam in calmitatea (a mea) de nerecunoscut a momentului… cata frustrare tine in el omul asta, om mobilat la mansarda desigur, de i-a dat atata satisfactie sa ma scoata pe usa si sa-i scoata p copii din evidente… pentru ca iresponsabila de muma a lor nu respecta indicatiile medicale …traim multe tristeti sociale …toate sunt in noi …te iubesc Petro

    • Raluca spune:

      Asta intra si in alte chestii, trebuie sa faci o reclamatie, nu e ok acel comportament si nu e ok sa llasam sa treaca pe langa noi astfel de ‘experimente’ sociale

  3. Mihaela spune:

    Eu de 5 ani si individuala si de grup si tare bine e. Greu a fost si foarte greu si boli si reactii de tot felul . Al meu mi-a spus ca m-am facut iar usor de iubit. Mare lucru sa ma simt eu in mine asa cum trebuie.

  4. Mihaita spune:

    Sunt foarte confuz, fara terapie sunt defect?

    • Petronela spune:

      De unde să știu eu, nu te cunosc. Tu știi cum ești, cum reacționezi, poate ai fost crescut cu dragoste, respect, căldură, ai fost valorizat, ești un om echilibrat și cu stima de sine la locul ei.

  5. Mexico spune:

    Buna, si eu simt nevoia apasatoare de a merge la terapie. Am avut o scurta intalnire cu un psihiatru si mi-a spus ca n-am ca cauta acolo. M-a trimis la terapie de cuplu. Dar eu stiu ca nu acolo trebuia sa ajung, oricum nu am rezolvat nimic. Daca eu nu ma vindec, cei din jurul meu sufera. Unde as putea sa merg, unde mergi, la cine? Eventual, mesaj privat, daca se poate. E un strigat de ajutor pentru nerezolvata psihic ce sunt.

    • Petronela spune:

      păi terapeuti sunt peste tot. personal, nu cred că terapia de cuplu e soluția atunci când soții sunt varza fiecare, cred că trebuie început cu aia individuală.

  6. Mihaela spune:

    Multumesc, multumesc!😊😊😊
    Sa fim bine!

  7. Maria Cotoi spune:

    … si sa treceti de la acestblog de nervi.ro la acestblogdenerv.ro, asta da mica mare diferenta! Felicitari pentru cine ati fost si cine ati devenit. 🙂

  8. Angel Ciurea spune:

    Azi efectuam mizere cumparaturi intr o, deja, obisnuita moderna suprafata ce gazduieste cumparaturile noastre necesare vietii. Am ajuns la casa si imediat am fost succedat de un om in varsta a carui prezenta am reusit a dibui abia dupa ce a scos un suierat vajnic, strecurat printre dinti. Am auzit un”jidani imputiti”. Timp de 2 secunde am cautat frenetic sa asociez amplitudinea si semnificatia mesajului cu ceeace se intampla. Nu am reusit sa fac si cred ca nu ma insel, decat o singura asociere. Omul destituia, desfiinta faptul ca trebuia sa cheltuiasca pentru a baga bani in buzunar occidentalilor, multinationalelor.
    Scriu frantura asta pt ca nu cred ca realizam, noi, cei numa’ atinsi de lepra comunista, dimensiunea in care au fost „prefacuti, torturati psihic, circumcisi intelectual” cei cu o generatie si mai mult inaintea noastra. Ce terapie poate fi facuta in aceste cazuri?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *