MENU

de • 15 februarie 2017 • adevărurile meleComentarii (9)

o dragoste

M-am întîmplat zilele astea la niște întruniri, unele mai publice, altele mai private, și la fiecare ne-norocită dintre ele, că numai norocite nu au fost (every single fucking one of them, ar fi zis englezul), m-am trezit hipnotizată de haosul din mințile, gurile și graiul oamenilor. Am privit și ascultat năucită bulucul de vorbe cărora le dau drumul alandala din orificiul bucal, de parcă ele, vorbele, ar fi stat undeva îndesate, precum bășinile, să mă scuzați, și nu s-au mai putut răbda la un moment dat, s-au cerut afară deodată, ca pîrțurile din figura de stil anterioară. Fiindcă, să recunoaștem, oricît de delicate ființe am fi, pîrțul este o entitate cu energie și voință proprie, îl putem simți cînd vine, calcă totul în picioare, dar nu-l putem stăvili, ne face de ditamai rahatul. Iertată-mi fie comparația aromată cu miasme flatulente, însă pur și simplu este imaginea care îmi vine de fiecare dată în minte cînd oamenii se „scapă” vorbind. Ca și cum graiul ăsta, limba asta pe care ar trebui să o vorbim, nu siluim, nu ar avea niște reguli, ca și cum cuvintele ar putea fi folosite oricum, mutilate, schingiuite, aruncate, scuipate la întîmplare, în groapa comună a cuvintelor fără noimă.

Citisem undeva că diferența dintre oamenii obișnuiți și scriitori este ordinea în care așază cuvintele. Extrapolez și zic că diferența dintre analfabetul funcțional, adică 80% din populația României, unii oameni cu diplome, doctorate șamd., și omul cu un minim respect față de limba în care trăiește și se exprimă, e aceeași. Tot ordinea în care așază cuvintele. Și un număr considerabil de cuvinte în plus sau minus în tărtăcuță.

Fiecare șuvoi de vorbe, țîșnit din guri indiferente și nesimțitoare, care fracturează gramatica și ortoepia limbii române, pe mine mă lovește dureros în plexul solar. Întîi începe cu vertij și senzație de greață, apoi durerea se localizează în stomac. Îmi vine să țip cum face Robert Downey Jr. în Natural Born Killers: stop, stop, stop! This is a fucking joke, right?! Să le îndes cuvintele înapoi pe gît, cu forța, pînă vomită ortografie și sintaxă.

Atunci îmi doresc să fiu infirmieră în spitalul cuvintelor bolnave. Îmi imaginez unul mare, uriaș, cu secții pentru fiecare tară: stîlcitele, infestatele, septicele, pierdutele, privatele de sens, folositele anapoda, clișeele, abuzatele. Să le oblojesc pe fiecare în parte, să le pun atele, să le operez pe cele grav rănite, să le fac terapie, să le strîng în brațe. Să le dezinfectez de gurile prin care au umblat și care le-au dezabuzat. Să le veghez cu respect recuperarea și apoi să le dau drumul înapoi în lume, vindecate, conștientă fiind că vor redeveni victime neputincioase în gurile abuzatoare. Nu aș vrea să fiu un cuvînt uzual și să nu pot alege cine să mă mestece în gura-i pestilentă și apoi să mă scuipe, indiferent, afară. Să nu exist în lipsa celui care mă folosește și să nu fie alegerea mea care îi e soiul, să fiu aruncat la întîmplare. O, nu aș vrea să fiu nici un neologism, confiscat de guri prețioase și snoabe, adesea confundat sau neînțeles, să mă-nșir în fraze fals savante, care să acopere lipsa de miez și de sens. Aș vrea, poate, să fiu un cuvînt vechi, uitat deja, scos din uz, lăsat să se prăfuiască în muzeul-cimitir al cuvintelor, acolo unde se duc cuvintele care dispar. Un cuvînt cu parfum și atitudine, elegant deși demodat, desuet, obsolet, pe care să-l descopere din cînd în cînd doar cîte un pasionat al limbii, și să se lase vrăjit de mine, să se îndrăgostească și să mă păstreze și presare ca pe un condiment rar și scump.

Eram mică de tot cînd am învățat versurile: limba noastră-i o comoară/ în adîncuri înfundată/ un șirag de piatră rară etc. Le-am memorat fără să mă gîndesc cu adevărat la înțelesul lor, atît de bine încît le știu și acum. Nu însemnau nimic pentru mine. Habar nu aveam atunci că mă voi îndrăgosti fără speranță de cuvinte, că o să le văd exact așa: ca pe niște pietre rare, chihlimbare și lapislazuli, smaralde și rubine, diamante și safire, jad și topaz, ametiste, opale și granate, ele însele cu denumiri atît de frumoase încît îți pot răni inima. Că le voi rosti și scrie cu pioșenie, o evlavie aproape religioasă, cu umilință și recunoștință, cu smerenie. Că mă vor uimi cînd le voi găsi  înșirate ca niște mărgăritare în cărți, că îmi va sălta inima cînd altcineva va ști să le așeze uimitor unele lîngă altele în feluri care îmi stîrnesc admirația și invidia. Că mă voi închina la versuri sau fraze, voi rămîne mesmerizată ca în fața unui peisaj uimitor în fața unor pagini scrise uimitor de cineva cu un simț teribil al limbii… Că mi se vor înfige în creier așchiile ascuțite ale limbajului de lemn ignobil, că voi simți fizic durerea lor de vorbe torturate. Că voi întîlni personal oameni ca ăsta, care mă vor speria grozav și față de care voi simți impulsul să-i privez de dreptul de a mai folosi vreodată limba. Că voi simți furie, revoltă, scîrbă, indignare și o nevoie imperioasă de izolare și primenire. Că totul mi se va părea golit de sens atunci cînd este exprimat într-un limbaj aproximativ, imperfect. Că voi considera asta lipsă de iubire de sine, ca să nu mai vorbesc de țară, lipsă de igienă mentală, trădare chiar. Că voi iubi și detesta oamenii în funcție de cît de prolix, neîngrijit, dezarticulat sau dimpotrivă vor scrie sau vorbi. Că voi fi vinovată de toate astea și de multele altele asemenea în plus.

9 răspunsuri la postarea o dragoste

  1. Mihaita spune:

    Sunteti fericita ca puteti folosi cu atata usurinta cuvintele, mie imi este destul de greu, recunosc, sa alcatuiesc fraze care sa imi exprime gandurile. Cred ca vinovata este lipsa exercitiului, dar si inlocuirea cartii citite cu textele de pe „net”. Felicitari pentru subiect si pentru felul in care ati scris textul! Sper, totusi, sa nu fie real procentul de 80% din populatia Romaniei analfabeti functional.

    • Petronela spune:

      eu am avut, de-a lungul a 18 ani de presă, colegi și subalterni nu cu una, ci cu două facultăți terminate, dar nu știau să scrie corect limba română. să mai zic că, de cele mai multe ori, una dintre ele era Litere? 🙂 crezi că Ministrul Agriculturii nu are o colecție de diplome? și alții ca el. ba au, dar tot analfabeți sunt.
      PS: da, cititul e cheia, întotdeauna cititul. 🙂

  2. Loredana Smit Vladescu spune:

    Am avut și eu în facultate colegi , mai tineri cu un an , care nu știau sa scrie și mă uimeau de fiecare dată … Mă făceau să mă simt bătrână , doar prin prisma faptului că eu scriam corect ( la momentul respectiv 😊 ) .

  3. Ana Năstase spune:

    Off, Petro, câtă dreptate ai. Ar trebui scris în şcoli ce ai zis tu aici pentru că porneşte de la vârste din ce în ce mai mici. Nu zic, toţi facem greşeli din când în când, mă mai trezec şi eu zicând câte o prostie şi mă bucur când mă corectează cineva, dar unele greşeli te surprind tare de tot. Uite, eu am terminat profilul pedagogic, la liceu zic şi am fost la un moment dat în practică la nişte copii de clasa a treia care nu foloseau cratima absolut deloc, tot ce scriau ei era legat. Am încercat să îi corectez, să le explic de ce se pune cratima acolo, ca unor copii de clasa a treia, nu cine ştie ce complicat, moment în care învăţătoarea lor mi-a spus „domnişoară, cratima se învaţă de ceva timp în clasa a patra, aşa e în programă, nu îi mai învăţa prostii, că îi zăpăceşti de tot.” Ce să încerci să îi spui că dacă ăia mici scriu trei ani fără cratimă, când ajung în clasa a patra nu o să îi mai înţeleagă ei rostul, pe principiul „cum, până acum era corect şi din clasa a patra e greşit?” Plus că am colege care făceau nişte greşeli gramaticale de te durea capul şi care au ajuns, la rândul lor, învăţătoare. E trist rău. 🙁

  4. DM spune:

    Pe de alta parte, exista mereu un Jandarm al Culturii care sa vaneze si sa corecteze greseli.

    1. Jandarmul nu trebuie sa puna la indoiala un ordin, el executa.
    2. Jandarmul culturii ridica logica si gramatica la nivel de Adevar Absolut.
    3. Jandarmul nu stie ca logica se ocupa cu veridicitatea, ci nu cu adevarul. Dar nu-i rolul jandarmului sa stie.
    4. Jandarmul pazeste gradina cu trandafiri a imparatului. Dar cand trandafirii se ofilesc si imparatul moare, el credinciosul, el veghetorul, el ordinea, el nu stie de ce inca pazeste gradina.
    5. Din numarul pasilor pana la santinela, se naste religia Jandarmului.
    6. Ritualul pentru Jandarm e sfant, caci e mai catolic decat Papa.
    7. Jandarmul crede ca omul e facut pentru lege.
    8. Jandarmul e un om sincer, si asta-i tragic. El executa din convingere si cu iubirea lui imperialista te poate ucide. Pentru o lume dreapta, o lume care sa respecte legea, sa nu scuipe pe jos, sa nu arunce mucuri de tigara, o lume dupa chipul si asemanarea jandarmului.
    9. Jandarmul ca sa nu mai fie jandarm trebuie sa faca saltul ontologic de la executiv la legislativ. Si asta-i greu. Pentru ca trebuie sa puna la indoiala chiar existenta jandarmului.
    9a. Sa dai lumii un sens, inseamna sa reinventezi jandarmul, iar el sa fie cat mai invizibil.
    10. Jandarmul trebuie sa aibe mintea goala si sterila. Numai asa se propaga ideile culturale, intr-un mediu lipsit de pre-judecati.
    11. Jandarmul e lipsit de context. El vine cu citate din sa te convinga ca „Sta Scris”.
    12. Jandarmul vorbeste din articolul o suta patru zeci si doi.
    13. In fiecare din noi e un mic jandarm. Jandarmul propriilor exigente.

  5. Claudia spune:

    Iti multumesc din suflet pentru ceea ce ai scris!!!
    Traiesc de foarte multi ani departe,citesc destul de putin literatura in limba romana fiindca e mai dificil sa am acces la ea,dar iubesc limba romana la nebunie si o respect cu sfintenie. Consider ca e un semn de profund respect fata de tine si fata de cei din jur, felul in care te exprimi fie ca e in scris, fie ça e prin viu grai.Cuvintele alina, cuvintele ranesc,cuvintele te inalta sau te coboara, cuvintele te leagana sau te bruscheaza,te apropie sau te departeaza, cuvintele sunt,au greutate si felul in care le folosim ne este intr-un fel o carte de vizita,un fel de asculta-ma sau citeste-ma ca sa stii cine sunt.
    Textul tau mi-a atins sufletul si mi-am zis „cat de frumos stie scrie fata asta!”O mangaiere ! Am ascultat apoi „discursul”unuia la care faceai referinta si mi-au sangerat timpanele. Nu toata lumea ar trebui sa aibe dreptul sa vorbeasca…cel putin nu in spatiul public..

  6. Ana spune:

    Îmi plac scrierile tale. Textul acesta imi aminteste de „Cabaretul cuvintelor” de Matei Vişniec.

  7. Studio Galati spune:

    Foarte bun articolul! Intr-adevar, sunt unii care pur si simplu, „ucid” limba romana.
    Ma bucur sa vad, ca mai sunt oameni, care vor sa opreasca intr-un fel, „asasinarea” ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *