MENU

de • 11 mai 2017 • adevărurile meleComentarii (19)

flamingi

Terapeuta mea zice:  mai importantă decît ziua în care ne naștem este ziua în care renaștem. Cea în care ne dăm seama de ce ne-am născut.

9 mai 2017. O fixez cu grijă în calendar, doar cu cîteva zile înainte de aniversarea de 40 de ani. La finalul modulului de psihodramă pe tema vulnerabilității, terapeuta mă felicită, am prelucrat admirabil moartea, zice. Am intrat în modul cu o spaimă teribilă de nonexistență. Am repetat (atunci) ca un disc zgîriat: vulnerabilitatea mea este teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur. Vulnerabilitatea mea este teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur.

Sunt în timpul unui exercițiu psihodramatic: cineva a murit și cineva a rămas însărcinată, moartea și viața și-au făcut loc brutal în grupul nostru terapeutic. Din nouă muieri, trei au rămas însărcinate de cînd a început grupul. Zici că e molimă, așa se ia. Alte trei își doresc. Terapie cu burta la gură, iată o metaforă. Mă plimb în spațiul scenei și mă gîndesc la moarte, mai ales. Mi-e, în același timp, teribil de familiară și de străină, de îndepărtată. Am fost atinsă atît de crud, de intim, și am rămas, totuși, atît de expusă.

O săptămînă mai tîrziu, în timp ce una dintre colege vorbește, mă izbește. Toate teoriile, toată filosofia și psihologia citite despre moarte și sensul existenței, toate experiențele trăite la suprafață, fără să mă las să simt moartea în carne, nu au ajutat la nimic. Raționalizări. Traduceri ale minții conștiente. Nu valorează doi bani ruginiți. Și încep să simt ceva tare vag, inform, e ca o idee, dar nu e totuși formată încă, e un firicel de gînd, de senzație, care îmi dă tîrcoale fără să se lase formulat. Mă uit la viața mea: nu am trăit niciodată durerea în carne, ca pe un fier înroșit care arde pînă la carbonizare. Am fugit de ea, m-am anesteziat, m-am uitat în altă parte. Nu am integrat niciodată moartea firescului vieții decît rațional. Știu atîta teorie, înțeleg cu mintea totul, emoțional nu am internalizat nimic. Fiecare moarte din viața mea m-a prins nepregătită, m-a destabilizat. Plec de la modul confuză, cu un sentiment vag că nu înțeleg grandoarea și minunea faptului că exist și că apoi nu voi mai exista, că mă risipesc în gesturi și spaime gregare, că viața e ce mi se întîmplă cînd îmi fac griji inutile pentru ziua de mîine, pentru o invitație la un cenaclu literar, pentru felul în care îmi stă părul sau că mi-a apărut un rid sub ochi. Tolerează, zice terapeuta, iar eu tolerez.

Și apoi desenul oniric, cercurile, efemerida, viață/moarte/viață, cu creioane cerate, urăsc și mă fascinează totodată cînd ne pune să facem desene și apoi să le interpretăm psihodramatic, mereu prind în năvodul inconștientului pești prea mari, pe care nu sunt niciodată pregătită să îi scot afară, dar lor nu le pasă de pregătirea mea și ies oricum, iar cînd te trezești cu ditai lostrița lunecoasă în brațe nu mai ai de ales, te uiți în ochii ei apoși, o iei de coadă și dai cu ea de pămînt, să-i sară solzii. E singura soluție, nu îți mai rămîne nimic de făcut decît să o înfrunți, să te iei la trîntă cu ea.

9 mai 2017. În spațiul scenei, scenariul meu prinde deodată contur luminos. E ultima ședință din modulul ăsta și sunt uimită de ce simt. Ca în noaptea aia cînd am înțeles, în sfîrșit, cum se face aia cu să te iubești pe tine. Mi-o repetasem de atîtea ori, știam toată teoria, îmi doream, vai, cît îmi doream, dar habar nu aveam de unde să încep. Cum faci să te iubești pe tine, bine, ai scris în prima ta carte că prima poruncă asta ar trebui să fie, te cureți de ani buni, toată lumea o repetă ca pe o mantră, iar tu de atîta vreme grea tot încerci să te asumi și tot nu ai nicio idee cu ce începi atunci cînd te apuci să te iubești pe tine însăți. Și-apoi a venit noaptea aia în care ai simțit că, pentru prima oară în viața ta, te poți privi pe tine mică, pe aia de care nici nu te puteai să te apropii de atîta neacceptare și vinovăție și dispreț, ca de propriul tău copil. Fiindcă ești propriul tău copil. Terapie cu burta la gură, poupee russe. Ești încă gestantă cu propria copilărie, ești suma tuturor vîrstelor tale, fetița mică și tristă e încă acolo, iar tu ți-ai putut și ți-ai ierta fetele pentru absolut orice, nu e nimic ce ar putea face care să te (ah, ce act ratat) le îndepărteze de tine, dar uite că pe copilul din tine nu ai știut niciodată să-l vezi cu ochii mamei care ești. Și, pentru prima oară în viață ai simțit compasiune și nu milă pentru fetița din tine. Și un crîmpei, un început firav tare de ceva ce semăna a iertare și iubire. Te-ai luat pe tine în brațe strîns și ai plîns. Iar sămînța aia, udată de toate lacrimile care au căzut de atunci, a început să înflorească. În seara aia, ai început, timid, ca orice ființă îndelung repudiată, să fii mama copilului care ai fost.

Așa că stai în spațiul scenei și îți așezi protagoniștii fără să-ți înțelegi la început alegerile. Abia mai tîrziu, cînd ești nevoită să îi legi între ei cu replici ți se limpezește deodată totul în minte și inimă, deși ai citit, sau spus, sau auzit de mii de ori asta, dar abia acum îți e clar că e un miracol că trăiești, că e un miracol că ai purtat viață la tine în pîntec, că moarte a fost și înainte să fii și existența ta e finită și te vei întoarce înapoi la starea de dinainte de ființare. Că toate ființele mor, părinții tăi, bărbatul tău, tu, copiii tăi, iar asta nu e ceva ce poți opri, controla, și că e al dracului de important ce faci cu respirația asta uimitoare ce ți s-a dat între două nonexistențe lungi cît toată eternitatea. Și că ești teribil de norocoasă că, deși în cea mai mare parte destul de inconștientă, ai trăit îngrozitor de multe lucruri, că ai simțit, ai experimentat, că nu te-ai lăsat prinsă într-o existență banală, că ești teribil de bogată pe interior, că ești iubită (abia veniseși de la cea mai frumoasă lansare, cu o mulțime de oameni care te-au îmbrățișat și ți-au mulțumit că scrii, că îi ajuți, cercurile concentrice de influență de care zicea Yalom), că contezi, că nu ai venit pe lume degeaba, că ești o bucată din carnea lumii ăsteia care se replămădește în fiecare dimineață mai nouă și mai vie. Și simți o liniște mare, un stol de flamingi care se așază pe inima ta.

Azi, 9 mai 2017, cu cîteva zile înainte de ziua ta, ai curajul să privești soarele în față. Și să zîmbești. Ai de scris, iar, a cîta oară de cînd ai început terapia, o scrisoare pentru tine și e prima oară cînd nu îți mai spui pe nume, cu răceală, ci începi, fără să îți dai seama cu: iubita mea. Iubita mea muritoare. Și în tine e liniște albă și mare. Ziua în care renaști știind cu fiecare alcătuire din ființa ta conștientă că ai să mori și fără ca asta să mai descătușeze în tine demonii fricii iraționale.

Acum, zice terapeuta, vulnerabilitatea mea prelucrată, lostrița mea cu odor de moarte, a dispărut din apele inconștientului și din cele ale conștientului, iar balastul se lasă, cuminte, pe fundul apei, icre grase de culoarea flamingilor.

19 răspunsuri la postarea flamingi

  1. Mihaela spune:

    Terapia individuala a fost mic copil. Eu am renascut dupa ce am inceput terapia de grup. M-am asezat in mine. Si nu contenesc sa ma bucur si sa ma cunosc.

  2. Iulia spune:

    Sunt ingrozita de moarte. De acel nimic care pandeste dupa colt.
    IN-GRO-ZI-TA. Si stiu ca nu am scapare. E cosmarul meu de cand m-am constientizat ca fiinta umana. Sa fi avut vreo 6-7 ani. Traiesc cu frica asta, o ascund, o „uit” dar din cand in cand iese la suprafata si ma plesneste peste cap.

    Cel mai tare ma ingrozeste gandul ca orice as face, scapare n-am…

    • francisca spune:

      Este egoism, de ce tu ar trebui să trăiești și ceilalți să moară. Miliarde și miliarde de oameni au murit și vor muri. Cui îi pasă ce se întâmplă într-un mușuroi gigant cu furnici. Viață fără moarte nu există. Dacă destinul, tuturor este acesta, consoleză-te și evită gândul morții. Bucură-te că încă nu ești în iminența ei din cauza unei boli fatale. Nu se moare greu, grea este teama de eternitatea morții și de clipele dinaintea ei când conștientizezi că pleci și încă nu ești împăcată cu dispariția. Poate în acele clipe mor sute de mii de alte ființe de boală, accidente, sinucidere, crimă…! Important pentru dispariția ta este pentru o mână de oameni pentru restul nu exiști cum ar veni ești moartă. Așa că lasă spaimele, a fi nemuritoare nu este o binefacere și nu cunoști pe nimeni care să fie așa. Nu numai tu nu ai * scăpare * deci nu ești singură pe drumul acesta. Dimpotrivă toți avem această finalitate. Trăiește doar nu ai altă alternativă.

    • Petronela spune:

      Genul ăsta de comentarii mi se pare cea mai agresivă formă de intruziune. Și principalul motiv pentru care oamenii de tem să fie vulnerabili. Fiindcă atunci cînd se deschid apare un atoateștiutor și le explică superior ce proști sunt și că nu au motive să simtă ceea ce simt. Și sunt puțini cei care înțeleg că în spatele unei astfel de judecați stă mai multă frică și mai multă neacceptare decât la cel care își dă voie să fie vulnerabil.
      Iulia, filosofi mulți au fost îngroziți de teama de moarte și și-au dedicat viața încercând să o înțeleagă și să o integreze. Psihologi mari, precum Yalom, au recunoscut că trec prin asta și se luptă cu aceste temeri. Îți mulțumesc pentru deschidere.

    • Iulia spune:

      Petronela,
      Iti multumesc.

  3. Silviana spune:

    E atât de mult adevăr în textul ăsta, in scrisoarea asta, și adevărul asta cutremură, mă cutremură și lasă apoi o pace mare și alba. Mulțumesc! Sper sa nu-l uit prea curând.

  4. Gabriela Apostu spune:

    Acum te as fi imbratisat zimbind, cu lacrimi în ochi. O îmbrățișare strinsa de minute legate, o îmbrățișare pentru tine, dar mai ales pentru mine. Pentru noi doua si copilul din noi. De fapt, acum te îmbrățișez.

  5. Ana Năstase spune:

    Na, că iar ți-am mai citit o postare plângând de bucurie. Mă uitam la tine vineri, la lansare, că uite ce om mișto ești și apoi la toți oamenii care plecau de acolo, toți erau așa fericiți și mă gândeam că nu numai că te faci, încet-încet, bine pe tine, dar ai atâta frumos în sufletul ăla, că au început și oamenii din jur să facă din frumosul tău bucuria lor. Și te-am văzut așa fericită și mi s-a făcut și mai drag de tine, știind că la tine fericirea asta e muncită, n-a picat din cer, e conștientizare și muncă tu cu tine și durere. Și când te-am luat în brațe, primul lucru la care m-am gândit a fost că-s tare norocoasă că te știu. Așa, pur și simplu. M-ai bucurat mult. Știi tu.

  6. Adrian SANDU spune:

    As dori sa stiu numele si adresa cabinetului terapeutei Dvs. (eventual, imi puteti scrie in privat, pe adresa mea de mail, va rog, pentru ca simt ca va inteleg atat de bine si cred ca am avea multe de discutat…). Multumesc. Curaj si succes, dna. Petronela! (https://www.facebook.com/adsandu18)

  7. Cărămidă Trocan Nicoleta spune:

    Nici nu mai stiu daca de moarte imi este frica… Am atat de multe alte frici cu care ma lupt 🙁
    Nu frica ma cuprinde atunci când ma gandesc la Doamna cu coasa ci disperarea ca al meu copil va trai durerea pierderii mele. Simt frica fetiţei mele care va rămâne singura, fără mine, fără spijin, plină de frici, de frustrări, de furie, toate provocate de lipsa mea, din vina mea, din vina morţii mele….

    • Petronela spune:

      Epicur spunea că acolo unde e moartea nu sunt eu, iar unde sunt eu nu e moartea. Când vom muri nu vom mai avea conștiința acestor lucruri și fricile astea. Sper :))

  8. Mihaela spune:

    Eu ma gandesc ca trebuie sa murim ca sa facem loc copiilor nostri. Nu incapem toti.

  9. Cărămidă Trocan Nicoleta spune:

    Nu de Moartea de la 80 de ani mi-e spaima si nici de momentul când nu voi mai avea „constiinta acestor lucruri „, mi-e frică de Moartea de…. Acum, Moartea de la 35 ani şi îmi este frica de ea Acum când am „constiinta ei”. De ce Dumnezeu o scriu cu M??? MOARTE, Moarte, moarte, morticică, moa….mo….mmm….mantra!
    Viata!
    O accept ! O purtam in noi! Când vine, vine! Astăzi este soare! 😉

  10. cristina spune:

    Chiar azi am scris și eu un post despre frică și implicit moarte,pentru că orice frică în final tot la frica de moarte se reduce. M-am regăsit în fiecare cuvânt și trăire a ta….Exista frânturi de momente în care mă invadează liniștea și-atunci știu că despre asta e vorba,ca asta e singura certitudine. Și totuși,nu cred că am depășit frica in totalitate😚

  11. Mihaela spune:

    Ma bucur atat de mult ca ti-am descoperit blogul. Esti minunanta, imi atingi sufletul cu fiecare text.
    Acum cateva spatamani, am trecut prin acelasi modul cu terapeutul meu. A fost teribil, greu, am vrut sa renunt, m-am enervat, nu „intelegeam” cand imi spunea: „nu trebuie sa intelegi, doar sa simti.”
    Pentru cei care vor sa treaca prin acelasi tip de descoperire, dar nu aveti resurse, recomand „inner child meditation” sau „inner child guidance” pe youtube. Va poate ajuta.

  12. Olguta spune:

    Incep prin a spune ca de cateva luni bune tot incerc sa-mi fac curaj pentru a te ruga sa-mi dai si mie datele de contact ale terapeutului tau. Si eu sunt din Brasov si consider ca am probleme, dar de una singura nu ma descurc deloc. Am doar senzatia ca ceva nu e bine cu mine si ca eu sunt de fapt altfel si nu mai vreau sa-i ranesc pe cei din jurul meu. Asa ca de undeva trebuie sa incep. Multumesc mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *