La început au fost doar cîteva povestiri. Apoi am scris și altele. Mi-a plăcut să mă joc cu personajele, cu întîmplările. Să construiesc tipologii și psihologii. Frînturi de vieți. A ieșit o carte cu 19 povestiri și multe personaje, un mozaic colorat.

E o carte diferită de celelalte. Cînd îi căutam împreună cu editorul copertă, George a zis că el crede că fotografia asta e cea mai potrivită. Păi nu e o carte despre mine, de ce mi-aș pune mecla pe copertă? Fiindcă e fotografia mișto, a zis, dar na, el o făcuse. Editorul a crezut la fel. Că are atmosfera care trebuie. Cînd să-ți pui mecla pe copertă dacă nu atunci cînd cartea nu e autobiografică?, m-a întrebat. Așa că a rămas coperta asta – un instantaneu dintr-un început de noapte în Cefalu, Sicilia, din vacanța noastră despre care nu am apucat să scriu un rînd, ca să termin cartea. E o copertă frumoasă.

Mîine pleacă la tipar. Va ieși pentru Gaudeamus, o vom lansa la tîrg, în noiembrie.

E a patra carte și tot mă simt ca atunci cînd a ieșit prima. În weekend, manuscrisul a stat în mîinile Anei, la citit și redactat, iar eu am plîns jumătate de zi. La a patra carte, încă nu-mi vine să cred că public cărți.

Sau că mi se traduc și publică poezii în reviste literare și antologii afară.

Încă mi se pare că nimic din toate astea nu-i real.

Am îndrăznit (din poziția omului care a văzut cu proprii ochi cum un urs, nu cu mult mai mare decît cel de la Sibiu, în 2004, a rănit și ucis un număr de 13 oameni în total, tot din sperietură, deși autoritățile au încercat să spună că ar fi fost turbat, din poziția omului care a filmat trei ani la rînd zeci de urși tranchilizați și chiar știe multe pe subiectul ăsta), să spun că lucrurile nu sunt doar albe sau negre și că erau șanse ca ursul ăla să atace pe cineva. Și că nu putem să ne dăm cu părerea pe absolut orice subiect. Să ne înțelegem: nu cred că autoritățile au acționat corect cînd l-au împușcat. Cred doar că nu a fost rea-voință, ci teroare și confuzie și că situația nu era așa de roz cum a părut de acasă, din fața laptopului. Și că întotdeauna viața omului primează. Am asistat tot personal la tranchilizarea unei ursoaice cu pui care se plimba pe casa scării unui imobil din centrul Brașovului, am văzut oameni făcîndu-și treaba ca la carte, dar oamenii ăia erau antrenați de ani buni, avuseseră de-a face cu sute de urși care coborau în oraș, aveau specialiști, știau cum să dozeze tranchilizantul. Zic că am îndrăznit pentru că, imediat ce am spus asta, mi-au sărit în cap iubitorii de animale care mi-au urat să mor, și-au exprimat tristețea că nu am fost ucisă laolaltă cu victimele alea din 2004, se curăța lumea de un jurnalist jegos ca mine etc. Nu aplaudasem uciderea ursului, departe de mine așa ceva. Venisem cu niște argumente din experiență, am pus niște întrebări, am primit blesteme în loc.

Nu mă miră ura asta din partea miloșilor iubitori de animale. Tot așa cum nu mă miră din partea ateilor/intelectualilor ura și intoleranța față de pupătorii de moaște sau din partea creștinilor ura împotriva homosexualilor.

Ura e cel mai la îndemînă. Avem nevoie să defulăm, suntem un popor refulat prin excelență. De cîte ori mă gîndesc cît de tare ne-au ciuntit, cîte generații au fost distruse de 50 de ani de comunism, mă ia cu fiori de spaimă pentru copilele mele. Nu avem obișnuința toleranței, ori pe cea a întoarcerii spre sine.

Lătrăm pe facebook și pe bloguri, scuipăm și urîm, pentru că ne e mai la îndemînă să facem asta decît să vedem care e sursa otrăvii acumulate. Mizeria pe care o aruncăm în afară, din noi vine, nu din altcineva. Pe noi ne infestează primii.

Avem nevoie de scandaluri, de false cauze (nimic mai fals decît o cauză cum e cea a Coaliției pentru familie) care să ne țină în permanentă priză, în permanentă ocupare a minții cu altceva decît propriile noastre eșecuri, nefericiri, probleme, traume. Urlăm ca să descărcăm frustrările zăgăzuite, ne ținem departe de noi înșine cu fiecare luptă (care nu e noastră) în care ne aruncăm.

Suntem un popor-problemă.

Mi-e milă de noi. Milă, nu silă.

Ba pot scrie despre asta. Vreau să o fac. Să mă lase să mor, dacă le dă mîna. Cît a fost despre mine, am tăcut, desi am draftul ăsta de text de mai jos de cîteva luni, nepublicat. Dar acum e fie-mea la mijloc. Și m-am săturat de Maternitatea Brașov. De umilințele, de batjocura de acolo. Copilului meu de 19 ani i s-a refuzat dreptul la tratament pentru că “e antisocială”, adică și-a permis să întrebe un cadru medical care îi facea fișa înainte de o intervenție absolut necesară de ce se poartă urît cu ea, folosind cuvîntul scîrbos în loc de urît. Da, e o adolescentă sinceră, neobișnuită să fie tratată în felul ăsta. Cu cîteva luni în urmă, am scris aici, o madam doctoriță a urlat la mine și mi-a zis că sunt obraznică, pe aceeași secție, pentru că, după ce mă măsurase disprețuitor și mă întrebase scîrbită: și tu de ce te-ai internat?, eu i-am răspuns politicos că nu m-am internat, ci am fost internată de urgență. Drept care a început să urle că sunt o obraznică și să mă consulte medicul meu, ea nu discută cu mine. Nu aveam niciun plic pregătit și nu îi sărutasem mîinile pentru că există și a avut minunata inspirație să devină medic, deci supraom.  Nici la școală, cînd eram elevă nu am avut parte de un astfel de tratament. Revenind la fie-mea, neobișnuită cu astfel de tratamente, a întrebat candid de ce e doamna care îi completa fișa atît de “scîrboasă”. Nu a făcut scandal, nu a înjurat, nu s-a purtat urît, a pus o întrebare directă, frustă, din uimire. Doamna s-a simțit jignită în naturelul simțitor, a alergat la medic, care m-a sunat să-mi spună că fie-mea e o antisocială și are probleme la cap, să vin să o iau că el nu o operează. Știind că poate fi dezlănțuită, mi-am imaginat că făcuse pe bune ceva, mi-am cerut scuze, m-am dus la spital, unde am găsit un copil speriat. Am stat de vorbă cu cei implicați, între timp i se anulase internarea, eu mi-am mai cerut o dată scuze, deși era evident că ce se întîmplă nu e absolut deloc ok, am zis să țin cont de sentimentele oamenilor, cu aît mai mult cu cît medicul m-a asigurat că nu o lasă așa. A trecut o săptămînă jumate, durerile se agravau, medicul tot amîna discuția despre operație iar marți ne-a anunțat că el nu vrea să intervină, să mergem în altă parte – măcar să fi spus de la început că el nu o mai operează. În care altă parte nu a specificat. Așa că am pus mîna pe telefoane, am renunțat la dreptul ei de a fi tratată în sistemul public, deși e elevă, ne-am dus la Regina Maria, unde a fost preluată imediat, i s-au făcut teste, RMN, s-a descoperit că trebuie intervenit de urgență, a fost operată laparoscopic, tratată cu deferență și grijă, în condiții mai mult decît decente (soră-sa, cînd a vizitat-o, a zis: uau, te rog, rupe-mi o mînă să o ard și eu pe aici cîteva zile, e ca la hotel). Iar eu am mulțumit lui Dumnezeu că mi-am permis financiar să am posibilitatea asta, căci nu știu ce s-ar fi întîmplat în caz contrar. Probabil am fi ajuns de urgență la Maternitate, după ce chisturile alea care deja erau în torsiune și gata să explodeze, explodau, și pierdea cîte ceva din organul reproducător, o trompă, un ovar, că doar are două, are de unde. Așa cum a pățit tata, ani în urmă, cînd a fost lăsat cu AVC de medicul de gardă fără să i se facă nimic, iar a doua zi mama l-a găsit legumă.

Sunt revoltată, tristă, dezamăgită, îmi vine să mă duc și să fac reclamații peste tot – și știu că orice aș face, e în van. Că pînă și textul ăsta mă poate face persona non grata în Maternitatea Brașov.

Draft din mai, 2016, după o intervenție la Maternitatea Brașov.

Îl aud pe doctor țipînd la rezidenți și asistente. Îmbătrînește tot mai nasol, e ultimul gînd înainte să mi se închidă ochii. Sunt lăsată acasă fără să mi se spună nimic. În foaie, scrie doar cîtă vreme nu am voie să fac… sport. Deh, dacă par sportivă! Proaspăt măritată nu par, din moment ce nu îmi zice nimeni cînd îmi pot consuma căsnicia. Sau ce tratament să iau. În schimb, sunt invitată de asistente să-l sun pe medic să mă programez la clinica privată, acolo voi primi toate recomandările, contra sumei modice de 150 de lei, probabil. Acolo unde am fost de cîteva ori luna asta și contra aceleiași sume am fost întrebată, disprețuitor, nu e așa că nu am bani să fac intervenția în privat? De către doctorul meu pe care îl știu de 16-17 ani, cu care am născut-o pe cea mică și care a fost extrem de amabil toată vremea cît am lucrat în televiziune, mai ales că era conducător de unitate la vremea aia. Acum, lucrurile s-au schimbat. Îmi vorbește urît, nu mai răspunde la telefon, atunci cînd am o urgență – și am tot avut, mă pot programa la clinică în 3-4 săptămîni cel mai devreme, la spitalul de stat nu mă mai primește. Am încercat, firește, să mă duc la altul, însă atunci cînd sfîrșesc la urgențe, tot în mîinile lui ajung, în mod fatidic, că doar toți știu că sunt pacienta lui, de atîția ani.

Așadar, cu ieșirea din spital proaspătă în mînă, sun să mă programez și să aflu ce trebuia să scrie în scrisoarea medicală la externare. Recepționista îmi spune același lucru pe care îl aud de un an și ceva: domnul doctor are un program foarte strîns, vă poate primi peste 10 zile. Da, dar eu am ieșit azi din spital, nu am primit recomandări, tratament, nu am fost evaluată, știu de la dînsul că urmează să îmi prescrie medicație… Vă sunăm înapoi. Niciodată, cumarveni. Așa că mai sun eu la el, cu inima strînsă, cum au zis asistentele din maternitate. Răspunde nervos, într-un tîrziu și țipă la mine, mă umilește că am îndrăznit să-l deranjez cu telefoanele mele. Și acum și înainte de internare, cînd mi-a zis în cabinet să-l sun neapărat, iar eu am întrebat, sunteți sigur că nu deranjez, sigur, a zis, sunt pe drum de la Cluj, sună-mă, dar nu a răspuns. Iar acum îmi spune că l-am deranjat sunîndu-l. Mă umflă plînsul.

Există o dictatură a medicilor în sistemul public, dar mai ales a ginecologilor. Te programează ei la cezariană, ca să nu-i deranjezi în afara orelor de lucru. Doamne ferește să naști noaptea sau în weekend și să nu existe promisiunea unei șpăgi grase, naști cu moașa de serviciu. Nu îi poți suna cînd ai o urgență, la cabinete nu au niciodată loc atunci cînd ai nevoie, dar nu poți deschide gura că ajungi tot pe mîna lor și e vai de tine. Cînd ajungi să fii sastisit de munca pe care o faci, pacientele te enervează, de ce nu te retragi și lași pe alții, mai tineri și plini de entuziasm, oare?

Mi-aș dori ca, pe banii mei, să pot alege unde să mă tratez. Mi-aș dori un sistem sănătos de sănătate. Fără șpăgi, fără scîrbă față de pacient, unde să fiu tratată ca ceea ce sunt: un client bun-platnic. Știu, ar trebui să mă mut din România.

și imediat începi să construiești

pui durere peste durere peste durere

peste durere

faci un zgîrie-inimă

care pleacă din călcîiul drept și te-nțeapă în valva mitrală

pui frică peste frică peste frică

faci un zgîrie-creier

care pleacă din călcîiul stîng, urcă în neocortex și te-nțeapă în sistemul limbic

pui mecanism de apărare peste mecanism de apărare

zid peste zid

platoșă peste scut

faci un Alcatraz

cu un singur prizonier.

tu.

Perfect, a zis ea, și îți închizi telefonul. Îmi închid telefonul? Nu. Eu nu îmi închid niciodată telefonul. Wow, m-a izbit. De 19 ani, de cînd am copii, nu mi-am închis telefonul niciodată. Sunt mereu la dispoziția lor și nu numai al lor, a oricui. Sunt robotul perfect, sclava ideală, oricine dorește să mă folosească, aici sunt. Dacă îmi închid telefonul și exact atunci are nevoie cineva de mine și nu mă poate găsi? Cum să dezamăgesc pe cei dragi, colegii, clienții? Cum să mă caute cineva și eu să fiu indisponibilă? Dacă nu se descurcă și taman atunci au nevoie de ajutorul meu? Sau, mai grav, descoperă că se descurcă singuri și că, realmente, nu au nevoie de mine, care mai e rostul meu? Cum să debilizez cu propria mînă sentimentul că sunt în control, că, vorba englezului, I’ve got it all figured out?

Oh, cum îmi hrănesc iluzia că sunt absolut necesară, că în lipsa mea se oprește pămîntul din învîrtit, astrele nu mai strălucesc, soarele nu mai răsare. Funcționez după dead-line-uri. Îndeplinesc task-uri. Nu las nimic nefăcut. Nu întîrzii. Nu las niciun apel nepreluat, nicio comandă neonorată. Sunt responsabilă și competentă, rezolv orice, mă mișc incredibil, îmi iese totul aproape perfect.   Sunt indispensabilă.

De 19 ani, nu mi-am închis niciodată telefonul. Mă ucide gîndul că fetele mele ar putea suna, ar putea avea nevoie de mine și să nu dea de mine. Nu mă duc în locuri unde mi-ar putea lipsi semnalul. Dacă ajung, Doamne apără, într-un astfel de loc, stau ca pe ghimpi și mă lupt cu stolurile negre ale vinovăției, care mă înnebunesc și dau să mă alunge repejor la loc cu verdeață  semnal.  Mă lupt cu spaimele și pericolele iminente ale drobului de sare interior, care tot timpul stă să cadă. Iar eu nu sunt acolo să-l opresc, sunt într-un loc uitat de Dumnezeu și companiile de telefonie mobilă.  Nici somnul nu îmi e profund, ca să aud oricînd, orice chemare. Să nu care cumva să dorm ca o nesimțită și cineva, mai ales copiii, să aibă nevoie exact atunci de mine.

Sunt servitorul perfect. Am capul plin de griji și de soluții. De termene și date limită. De aia și aia și ailaltă. Aș putea ști că nimic nu e cu adevărat important, că lumea se poate învîrti și fără mine, dar  nu m-a învățat nimeni cum să fac să mă opresc. Să-mi închid telefonul.

Și capul.

Burnt out.

Îmi strînge mîna. Ești o femeie tînără și frumoasă, ascultă ce îți spun: viața se termină cînd se termină erosul. Atunci cînd ai ajuns la vîrsta la care știi sigur că absolut niciodată nu va mai exista posibilitatea ca un bărbat să te dorească, să te țină în brațe, să te iubească, atunci nu mai ai pentru ce trăi. Moare în tine dorința de viață. Exiști, doar. Sau poate doar eu sunt așa, nu știu. Pe măsură ce trece timpul, te gîndești că încă mai poți stîrni interesul unui bărbat, da, chiar și la șaptezeci de ani, să știi că se mai poate. Dar încet, cu vremea, mai ales cînd ești foarte singur, așa cum sunt eu, solitudinea devine singura opțiune.

Adevărul Norăi mă izbește în plexul solar. O privesc, are ochii uzi și o lacrimă se scurge pe fața ei ca o poezie. Îi spun că e frumoasă. În tot ce spune mă văd pe mine la vîrsta ei și asta mă intrigă și sperie deopotrivă. E ca și cum aș sta de vorbă cu mine însămi, la 86 de ani.

Oh, nu am fost niciodată frumoasă! Am avut un trup frumos, niște picioare superbe, însă adevărul e că la față am fost urîțică tare! Rîde. Acum sunt cel mult interesantă. Îi spun că frumusețea nu stă în trăsături regulate, ci în atitudine, în feminitate, iar ea, și la 86 de ani, abundă de ele. Îmi observă unghiile și mi le mîngîie. Iubeam unghiile roșii, mereu mi le vopseam roșii! Eram așa de cochetă! Și la picioare, mi le-am făcut multă vreme roșii, apoi nu mi-au mai plăcut și mi le-am făcut sidef. Rostește sidef cumva alintat, cu vocea ei răgușită de care m-am îndrăgostit mai demult, cînd am auzit-o la radio. În cele din urmă și cele de la mîini au devenit sidef și acum… nu le mai fac deloc. Nu mai am chef. Știi, noi femeile ne mințim că suntem cochete pentru noi, că ne aranjăm, ne facem unghiile, părul, buzele, să ne placă nouă, dar adevărul e că o facem pentru ca să fim plăcute, curtate, adorate de bărbați. Să plăcem. Atunci cînd știi că orice ți-ai face, cel mult poți părea ridicolă, în niciun caz dezirabilă, îți piere cheful, te izolezi. Stai singură și, dacă ai imaginație bogată, încă îți poți închipui că ești frumoasă și cineva, un bărbat, se mai poate gîndi la tine. Și reconstruiești erosul în imaginație. Eu cînd spun eros mă refer la iubirea platonică, să știi. Întotdeauna am crezut mai mult în iubirea platonică, nu în cea care se consumă, care te consumă. Cînd iubirea e posibilă și zilnică, se duce fiorul. După zece ani, nu mai aștepți ca el să se întoarcă acasă cu fior în stomac. Rămîne o superbă rutină, o superbă prietenie, însă fiorul se duce. Uite, mama mea îl aștepta pe tata cu salată de vinete pe care scria cu roșii „te iubesc”, da, eu așa am trăit în casă. Dar eu nu am făcut asta, nu – și chicotește. Nu cred că am spus vreodată te iubesc. Și nici nu mi-a plăcut să aud. Mi-a plăcut să văd, să simt. Să pot să-mi spun: dacă a făcut asta, înseamnă că mă iubește. Eu nu am pus prea mare preț pe vorbe…

Cum așa? Doar sunteți poetă, o vrăjitoare a vorbelor. Rîde: știam că vei spune asta. Poate tocmai de aia!

O zi mai tîrziu, cu Ana și cu mine. Ne măsurăm înălțimile, se măsoară și ea cu noi. Vezi, eu nu am scăzut deloc, deși am aproape 90 de ani! Ei, aveți 90 de ani, zice Ana. La 89 o să aveți aproape 90! Nora rîde. Atunci o să-mi fac buzele.  Se așază rîzînd pe canapea: vezi, așa se fac textele, tu mi-ai făcut un compliment, eu am răspuns că o să-mi fac buzele atunci, dar oamenii nu înțeleg. Și totuși, absurdul are logica lui! Și își face buzele roșii, cu un ruj dăruit de Ana, acolo, pe loc.

(paparazzo: Moisin)

Fiindcă textele literare, chestiile legate de cultură și altele asemenea tind să aibă un reach micuț, pe cînd orice indiciu că ar fi rost de o bîrfă, ceva, sparge, m-am gîndit să pun titlul ăsta,  să mă asigur de bulucul necesar ca să vă povestesc de fapt despre un festival foarte mișto, (adică ăsta) unde dăm nume mari din teatru, muzică și carte gratis, neamule. Deci nu, nu divorțez, ba dimpotrivă, tragem împreună cu bucurie și uneori și enervare (eu sunt aia mai a naibii din familie) la C’Art Fest. Și suntem o echipă dată naibii, împreună.

Carevasăzică, dacă vă place teatrul (avem Marcel Iureș, Horațiu Mălăele, Marius Manole, Lia Bugnar, Ofelia Popii, Ioana Crăciunescu și mulți alți actori mișto), dacă vă plac Robin & The Backstabbers sau sunteți genul operă și vă încîntă Felicia Filip, dacă vreți să îi cunoașteți pe Nora Iuga, Aurora Liiceanu, Ana Barton, Adi Șchiop, Ștefan Manasia, aveți chef de spectacole de stradă unul și unul, haideți între 18 și 25 la Cristian, la cîțiva kilometri de Brașov, să vedeți cel mai mișto festival de cultură din zonă, care pe deasupra mai e și moca, nu trebuie să plătiți bilet, gen.

Dacă sunteți modelul care vrea să scrie, recomandarea mea este să vă înscrieți la atelierul de scriere creativă al Tarei Skurtu. Tot moca, altfel ea mai ține astfel de cursuri și ateliere, dar ca să le prindeți trebuie să plătiți sau să vă înscrieți la facultate.

Iar dacă vreți să mă vedeți pe mine – cu tot cu soț – tot acolo voi fi și eu, pe scenă și prin spatele ei, în fiecare zi.

Așa arată programul:

Mi-aș cere scuze că v-am păcălit cu titlul, dacă mi-ar părea rău, însă nu îmi pare deloc, mno.

PS: Dacă ați apucat să dați share după titlu, fără să citiți și textul, cu un comentariu gen: „ha, am zis eu, s-a măritat a 15-a oară, eram precis/precisă că divorțează”, ghinion. Iar dacă ați citit și v-a plăcut, pagina noastră de faceboook e aici. Aferim!

Îmi place vremea asta, vîntul de 20 de noduri. Ierburile care unduie, e atîta sălbăticie și frumusețe aici. Solitudine. Uneori mi se pare că asta e singura condiție care îmi e accesibilă: singurătatea. Orice altceva e doar pură autoiluzionare și deșert.

Mă uit la oameni, la cupluri de îndrăgostiți, la cupluri de oameni care trăiesc de o bucată împreună și mă întristez. Nu știu dacă mai cred în iubire. Văd numai hormoni și orbire, nefericire și dependență peste tot. Singurătăți ținîndu-se de mînă. Oameni înspăimîntați să-și dea drumul ca să nu sfîrșească așa cum sunt eu: singuri. Ei nu știu că există o voluptate în solitudinea asta. Mi-e milă nesfîrșită de ei. Ieri, doi tinerei se sărutau cu patimă la capătul podețului de lemn albastru care duce de la cherhana la plajă. Se strîngeau, se frămîntau. Mi-au dat lacrimile privindu-i, dar nu de dor, ci de tristețea că ceea trăiesc ei acum se va termina curînd. Că nu e iubire, ci doar atracție fizică, se doresc și apoi se vor cunoaște, nu se vor mai plăcea la fel de mult, își vor găsi defecte pentru care să se deteste, se vor despărți sau vor continua să rămînă împreună, dar devenind niște străini, tot mai departe unul de altul, tot mai nefericiți, tot mai însingurați. Sau se vor răni grozav, părăsindu-se și împăcîndu-se, pînă vor face totul praf, bucățele. Îmi pare că nimeni nu e fericit în lume în afara celor îndrăgostiți și orbi temporar. Restul e doar o vale a plîngerii fără capăt. O singurătate a singurătăților. Mă sufoc.

Mă frămîntă un gînd zilele astea: cum pleci de lîngă cineva pe care-l iubești? Ce anume rupi în tine, ce nerv anihilezi? Cum dai undo? Vreau și eu butonul ăla.

(fragment)

Luna septembrie e o lună mai plină decît am eu cap pentru ea. A fost și anul trecut, cînd m-am implicat pentru prima oară în organizarea festivalului. La finalul muncii, a curs din mine o carte pe care o zăgăzuisem cine știe cîtă vreme, fără să știu. Efectul pervers. Cartea asta s-a lipit strîns de munca la festival. Pînă și coperta, o pictură a Iuliei Șchiopu, a fost un dar primit în timpul lui.  Anul ăsta, am crescut festivalul. A crescut și treaba. Iar nu am loc în cap decît pentru proiectele în care suntem implicați. Iar nu mai scriu decît pe sponci, prin agende, creionez idei, îmi scriu teme de lucru pe care nu apuc niciodată să le aștern, căci munca nu se termină niciodată, decît noaptea tîrziu, cînd eu mă prăbușesc iar el rămîne să mai lucreze puțin. 

Mă simt vinovată că nu scriu și mă sperie, deși acum îmi cunosc mecanismele de apărare ale bietei mele minți care mă înjură strepezit în perioada asta, că îndes în ea prea multe de făcut și ținut minte. Mă trimite la agendă și la aplicație, să notez tot, că mă știe bătrînă cu brîul de lînă și degrabă uitătoare.  Mă simt vinovată și acum, că în loc să lucrez, m-am oprit ca să scriu.

”habar nu am despre capete goale/eu trăiesc într-un cap unde nu mai e loc de nimic” (electroencefalogramă/efectul pervers)

Așa plină cum e, visează cu ochii deschiși o vacanță. Tu știi că noi nu am avut o lună de miere?, mă mai alint din cînd în cînd la omul meu, care izbucnește în rîs cînd mă aude, că el e mai cu picioarele pe pămînt. O să avem. Da, o să avem, la aniversarea de cinșpe ani, cînd o să am eu aproape 60 de ani și abia o să-mi tîrîi bășinile, bodogănesc eu. Și știu că sunt nedreaptă. Și că, de cele mai multe ori, deși frîntă, adorm bucuroasă de căruța asta pe care o tragem amîndoi și care-mi pare infinit mai ușurică așa. Fiindcă eu am știut să fiu doar Bator sau Fefeleaga [așa-mi ziceau prietenele, prăbușindu-se de rîs, fă, tu ești ceva Agripina/Fefeleaga postmodernă, uneori chiar și Vitoria Lipan, ahahaha], ăsta mi-a fost singurul program instalat, habar nu aveam ce înseamnă să fii doi care trag în aceeași direcție.

Tot așa și mama-mare. Nu vede, nu vede, dar dacă ți-aprinzi o țigară la depărtare bunicică, numa’ sare: ce faci acolo, fumezi? Păi nu ziceai că nu vezi, cum ai detectat țigara? Eeei, uite c-am văzt!

Azi m-am dus să-l iau pe tata și să-l duc la spital. Fugită de-acasă pe grabă, că mă-ncurc în treabă zilele astea, am trîntit pe mine o rochie-salopetă denim, cam lălîie, așa, comodă și plăcută mie, ba chiar mult. Cum m-a zărit, m-a luat la hop, vorba ei.  Auzi, tu, băiată, ia să te îmbraci frumos cînd vii la noi! Mă uit la mine, decid că sunt destul de semisuperb îmbrăcată, rochia pînă la genunchi, cuminte, de femeie măritată, încheiată corespunzător. Adică, pardon, acum sunt îmbrăcată urît? Tu, băiată, (și rîde) asta zici că-i halat de femeie de servici! Așa umbla înainte femeile de servici, n-ai și tu o haină frumoasă, să nu umbli așa? Aoleo, ai zis de mine că sunt îmbrăcată urît!Și în plus, tu nici nu ai vederea bună, nu ai zis că nu mai vezi bine? Cum vezi tu că ăsta e halat? Păi asta e haină frumoasă, mamă-mare!

Tu, mamă, (și se uită și mai bine la mine, de sus în jos) e frumoasă, dar nu chiar!