MENU
maggies_blog

de • 24 noiembrie 2016 • adevărurile meleComentarii (27)

despre cea mai dureroasă rană

„Cînd eram mică, eram foarte credincioasă. Mă rugam la Dumnezeu mult. Mă întorceam de la școală și mă rugam la el să o facă pe mama să nu mă mai bată. Să fie bine. Să îmi arate puțină iubire. În ziua în care m-am rugat cel mai tare, a ajuns acasă și m-a bătut cel mai tare. Pe fiecare exercițiu greșit. Fiecare greșeluță. Mă lua la bătaie dintr-o cameră în alta, eu fugeam și ea venea după mine. După bătaie, m-am dus în baie să plîng. Era așa de furioasă că fata ei nu e perfectă și nu a luat numai 10 că a uitat și să îmi dea să mănînc. Cu picioarele roșii stăteam și plîngeam de foame și de durere. Și mă rugam, dar mai întîi îl certasem pe Dumnezeu, dar după mă rugam iar, ca a doua zi să fie altfel.”

Cunosc două femei, mamă și fiică, mama cu cîțiva ani mai în vîrstă decît mine, fiica de-o seamă cu fie-mea mică. Copila a primit de curînd diagnostic de depresie gravă și anxietate generalizată, după mai multe tentative de suicid. Un copil frumos, bun, sensibil, genul ăla de fată pe care o iubești de cum o vezi. Îi e foarte rău. Medicii îi schimbă tratamentele, în speranța că o vor putea ajuta, antidepresivele au multe efecte adverse, de curînd a avut o nouă tentativă de suicid.

Sunt puțini cei care știu prin ce trece. Eu sunt unul dintre ei. Cu mine vorbește. Vorbele de mai sus sunt ale ei. Oricine o vede ar spune că e o fată veselă, plină de viață, frumoasă, deșteaptă, talentată. Pe facebook are doar poze zîmbind, deși ochii-i sunt triști. Cine le vede în virtual, mamă și fiică, ar jura că sunt familia perfectă. Postările mamei par inteligente, pline de umor, curg like-urile și comentariile. Pe mine mă trec fiori reci pe spate cînd știu că fata ei a luat un tub de pastile ieri, iar ea i-a zis, cînd și-a revenit, că face circ și că nu e bună de nimic, nici măcar să se sinucidă nu a fost în stare. Tot ce vrea aia mică e să îi atragă atenția. Cumva, oricum. Tot ce reușește e să o îndepărteze și mai tare, căci mama ei este una dintre ființele alea cărora le este imposibil să se dea la o parte ca să îi vadă și pe ceilalți. Cîndva, tot ce reușea era să o facă să o bată. Fata vrea să o forțeze să o iubească. Mama e incapabilă de iubirea de care are ea nevoie, iar cea mică nu are cum înțelege că nu e vina ei, că nu are absolut nicio vină pentru felul în care este construită sau s-a construit mama ei. Că poate indisponibilitatea ei emoțională vine dintr-o rană foarte dureroasă, pe care nu și-a știut-o vindeca. Și că nu o poate privi să o vadă așa cum este: o ființă minunată, plină de sensibilitate, care are nevoie doar să fie ținută în brațe și iubită. Acceptată.

Îi spun că nu e vinovată, îi spun tot ce știu eu despre a trăi în lipsa iubirii de mamă. Și știu destule. Dar știu și că nu o va ajuta cu adevărat. Că îți este imposibil să înțelegi și să integrezi faptul că o ființă te-a adus pe lume, dar nu te poate iubi așa cum ești. Iar dacă cea care te-a născut nu te poate iubi, cum să te iubești tu? Nu te poți iubi. Ba dimpotrivă, ajungi să te detești, e ceva greșit cu tine dacă nici mama ta nu te poate iubi. Înseamnă că nu meriți iubirea aia. Uite, și pisica își iubește puii, îi linge și hrănește, dar mai ales îi linge. Dar pe tine nu. Singura concluzie pe care o poți trage la vîrsta aia e că ceva e profund greșit la tine, că tu ești de vină, nu ești destul de bun, de cuminte, de deștept, de frumos. Și încerci și mai tare. Și tot nu reușești. Fiindcă nu stă în puterea ta, de fapt. Unii încearcă toată viața, alții abandonează și aleg să își demonstreze pînă la capăt ceea ce cred despre ei înșiși, măcar atunci au o explicație de care se pot agăța, uite, sunt un alcoolic/drogat/infractor/ratat, normal că nu pot fi iubit, cine ar iubi pe unul ca mine?

Nu cred că greșesc dacă afirm că cea mai mare, adîncă, de nevindecat rană pe care o putem căpăta în viața asta este aceea de a nu fi dorit/iubit de propria mamă. În grupurile de terapie din care am făcut parte, dintotdeauna m-a lovit intens să văd și simt asta: nu ne vindecăm niciodată de durerea de a nu fi fost iubiți, apreciați, susținuți etc. de mamele noastre. Adulți cu copii mari la rîndul nostru, încă tînjim și sperăm că le putem atrage atenția, că le putem face să ne accepte așa cum suntem, să ne iubească, să le pese de noi în felul în care avem noi nevoie să o facă. Ne luptăm să le înțelegem, să le iertăm, să ne iertăm, să acceptăm că nu e vina noastră, că nu suntem mai puțin decît alți copii care au primit toate astea doar pentru că au venit pe lume, în timp ce noi facem eforturi susținute de o viață întreagă și tot nu am primit vreun semn că dragostea aia după care tînjim de cînd eram sugari o să vină cîndva.

La rîndul nostru, greșim cu copiii noștri, cu partenerii noștri, iubim excesiv și nu știm să ne lăsăm iubiți. Putem iubi pe oricine, oricît de mult (ne-)ar greși, dar nu ne putem ierta pe noi înșine. Ne iubim copiii paroxistic, dar pedepsim toată viața copilul din noi. Nu avem pic de iertare, de compasiune, de înțelegere pentru copilul ăla. În fond, el e de vină pentru toată durerea, nu? El nu a fost capabil să se facă iubit, încă de cînd abia deschisese ochii în lume. 

Mi-e așa de ușor să recunosc pe cel care a fost lipsit de iubirea de mamă. E cel care, oricîte ar fi făcut, simte că nu valorează nimic. Fiindcă, deși are aprecierea unei lumi întregi, cîteodată, n-a avut-o și n-o are pe cea mai importantă din univers, singura care contează: a mamei care l-a adus pe lume, dar nu a știut a-l iubi. Pe cel care e apăsat încontinuu de vinovăție. Pe cel care simte că nu merită nimic. Pe cel care face încontinuu lucruri pentru a fi iubit și apreciat, fiindcă nu crede că fără efort poate obține asta. Pe cel care nu se știe vedea pe sine. Pe cel nesigur, întotdeauna nesigur.

Paradigma în care ai trăit de cînd ai știut de tine a fost asta, e singurul program care ți-a fost instalat, nu  știi să operezi cu altceva. Oricît ai munci, învăța, citi, face terapie, nu te vindeci de cea mai oribilă rană pe care o poți căpăta: aia că nu ești iubit, care se transformă foarte repede, la vîrsta prunciei, în aia că nu meriți să fii iubit. Și apoi înoți prin viață, la limita înecului, sperînd să-ți demonstrezi că nu e așa. Că e ceva și de capul tău.

Singurul lucru cu adevărat valoros pe care îl putem da copiilor noștri este iubirea și acceptarea. Lipsa lor mutilează pe viață.

Noi, generația de decreței, nedoriții, neiubiții, știm cel mai bine asta, atunci cînd suntem sinceri cu noi. Și nu avem cum schimba asta. Putem opri însă răul la noi, să nu-l perpetuăm, să nu dăm povara asta copiilor noștri.

 

În caz că nu vă era clar cît de importantă este căldura pe care o primim și o dăm puilor noștri, uite aici experimentul Harlow.

 

 

 

27 răspunsuri la postarea despre cea mai dureroasă rană

  1. Furnica Raluca spune:

    Sunt și eu una dintre aceste ” ne norocite”…scris așa ptr a se citi „fără norocul” de a se naște și trăi într-o casă caldă cu doar un picuț de liniște și iubire. Doar un picuț…
    Drama mea cea mare este că acum , prinsă într-un mare jeg de depresie și anxietate, și în timp ce mă analizez cu un psiholog, este ca nu mai pot repara nimic.NIMICCC!
    Maică mea a murit acum 9 ani- avea 50 de ani, iar taică-meu are creierul prăjit după 2 accidente vasculare.
    Bomboana de pe colivă: m-am străduit de am înnebunit să am copii, să îi pot iubi, să îi feresc de certuri, de uratenile din casă. Să am niște copii LIBERI și FERICIȚI……
    Se pare că nici pe asta nu am meritat-o…de ce să schimb eu o tradiție de cafteli, nemulțumiri, reproșuri????? Deci fără copii…
    Cum mă-sa mai repar eu găurile astea din suflet când maica-mea s-a dus, taică-meu este așa cum e și copii ciuciu?
    Plec schilodita și eu….

    • Simona spune:

      Total gresit, Raluca, te poti repara pe tine, nu pe ceilalti.
      Si nu ai nevoie de copii (alt mare mit fals in Romania, ca fara copii este stearpa si neimplinita…) ca sa te repari. Ai nevoie de iubire de sine, ce poate fi sustinuta de iubirea prietenilor si a partenerului de viata.
      Din fericire am avut o copilarie fericita, si eu cu ceva problema cu o mama super-exigenta dar care simteam ca ma iubea. Dar si eu am trecut printr-o depresie crunta, multi ani mai tarziu, iar singura solutie a fost luarea unei decizii radicale, ceea ce mi-a schimbat viata in foarte bine. Acum sunt fericita si implinita, cu cineva langa mine ce ma sustine si ma iubeste.
      Depinde totul de noi, trebuie sa fim puternici sa lasam la o parte auto-compatimirea si auto-victimizarea, ce a fost este ingropat in trecut, nu mai poti schimba, dar noi suntem responsabili pentru prezent.

    • sufletel spune:

      cu riscul de a suna ca un cliseu, terapeutul meu mi-a zis la un moment dat: „daca n-ai innebunit atunci, copil fiind, de ce insisti sa aduci durerea trecuta in acum”, vindecarea incepe cand traiesti prezentul ca prezent, inunda-te de prezent si promite-i copilului tau „interior” ca nu il abandonezi ci doar te duci sa acumulezi un pic de forta! te imbratisez cu incredere, primul pas e mai greu, iar vis-a vis de faptul ca nu „meriti sa ai copii”- nu o lua ca o pedeapsa, poate te asteapta sa iti gasesti forta interioara ca sa te lipesti la loc ca mai apoi prin prezenta lui sa te poata umple de bucurie fara teama de a se prelinge prin gauri.

    • Gina Bradea spune:

      Raluca, am citit tot, cu inima sfasiata.
      Nu ai dreptate deloc. Nu ai copii tu, ok. Nu e un capat de tara din asta. Nu esti neimplinita, inceputa si neterminata, defecta… Esti un om normal, cu bune si cu rele. Nimeni nu este perfect.
      Te-ai gandit ca sunt atat de multi copii fara iubire pe lumea asta? Daca ai iubire neconditionata de oferit, poti face voluntariat la un orfelinat. La un adapost de femei abuzate, care vin si cu copii.
      Sunt atatea locuri unde dragostea si empatia sunt foarte bine venite. Din prea-plinul tau, mergi si da acolo. Ia in brate puiutii aceia. O sa fii surprinsa de cat de multa iubire vei primi.
      Nu crezi ca si micutii aceia merita sa fie iubiti?
      Am facut asta si crede-ma ca e absolut minunat. Mititeii aceia mi-au deschis ochii si sufletul mai mult decat toti psihologii din lume 🙂 Am primit mult mai mult decat am dat. Infinit mai mult!
      Sunt copii care vor sa invete, sa faca o scoala, o facultate. Pot fi ajutati.
      E atat de mult loc pentru facut bine…

    • mack spune:

      Poţi returna violenţe primite şi atunci cînd cel care te-a agresat nu mai e prezent. Caută la Jacques Salome.
      Îmbrăţişări!

  2. Gina Bradea spune:

    E atat de dureros de adevat, Petro, atat de cumplit de dureros!! Doare si mai tare cand mama se duce si nu reuseste sa inteleaga cat de mult ai iubit-o si cat de mari si adanci sunt ranile pe care ti le-a provocat. Nu stie ca tu stii si ca ai inteles rana cumplita din sufletul ei, faptul ca si ea a fost un copil crescut fara iubire, din parinti fara iubire. Apoi a urmat o casnicie fara iubire, cu multe batai.
    Da, batai cumplite si cuvinte urate, pentru mama si pentru mine. Monstrul care mi-a fost tata ne facea pe amandoua inutile, bune de nimic si ne batea cumplit. I se parea firesc, pentru ca asta vazuse si la parintii ei. Dureros este ca si eu am crezut la fel, multi ani: ca abuzul e firesc.
    Stiu cum sunt toate astea si multe altele.
    Am ochi frumosi, albastri. Rad mult, glumesc, imi place viata, s-o traiesc asa cum e.
    Dar ochii mei rareori rad. Sunt tristi. Sinceri, curati, inteligenti si-atat de tristi.
    Si asta doar putini oameni vad.

  3. Ella spune:

    Am citit cu un nod in gat…

  4. Lia spune:

    Inimi de gheata! Suflete împietrite! Vieți condamnate! Trist, dureros, nedrept! Urlu de durere! E ca o răstignire –fără Înviere! Lacrimi, curgeti lacrimi !

  5. Michelle spune:

    Cum naiba mai iesim din asta ?
    Eu nu pot sa inteleg cum o mama isi bate atat de rau copilul?
    Noi suntem 3 frati, eu, sunt cea mai mare, pe mine s-a razbunat mama cel mai mult, intai de toate pt ca si-a dorit baiat ( mi-am dat seama mult mai tarziu, nu ca mi-ar fi zis ea) in conceptia ei baietii erau mai puternici, puteau face ce isi doresc si pot pleca oricand – lucruri de care m-am achitat mereu, fata fiind – insa avea asa o parere rea si urata despre ea, ca femeie, incat isi imagina numai scenarii urate in privinta mea – nu ma cunostea, nu ma tinea niciodata in brate, nu ma mangaia niciodata si nu avea nici o vorba buna pt mine – nu-mi amintesc daca pt fratii mei a avut, dar ei fiind baieti, erau oarecum mai norocosi din motivele de mai sus – fratele meu mijlociu a fost un copil linistit si inchis in el, de aceea la scoala invata f bine, ca sa nu fie nevoie sa dea socoteala nimanui si ii mergea, doar ca el fiind asa, eu eram mereu comparata cu el si atunci dezamagirea maica-mii era si mai mare – fiind si fata, deci…
    Cel mic, fiind prea mic, mama l-a lasat o perioada la cresa saptamanala unde, de cate ori il ducea, plangea zile intregi pt ca isi dorea f mult sa stea cu mama lui, si cand era acasa cu mama, nu intelegea de ce ea nu avea niciodata timp pt el deoarece ori era la lucru(pe vremuri se lucra si sambata), ori avea multa treaba in casa, ori se ocupa mult de mine – asa ca el a crescut cu aceasta suferinta, ulterior a inceput sa bea, a gasit o femeie care i-a distrus si ultima bruma de personalitate si probabil si ultima urma de sentimente in privinta femeilor, iar acum este divortat, si locuieste mai sus de casa unde stau eu…si mama!!!…de fapt si eu sunt divortata.
    Mama cea de-acum este o femeie blanda, credincioasa, dar incapatanata, poate isi da seama ca a gresit, desi nu recunoaste ca a fost agresiva si rigida cu noi ( in special de mine nu-si aminteste sa ma fi batut) …de cate ori ii reprosez ca inca nu ma cunoaste, nu stie nimic despre mine, se irita si ma face sa inteleg intr-un fel ca nu e nimic de cunoscut – si-atunci imi dau seama ca nu voi putea sa schimb nimic din suferintele ei, undeva nu se cunoaste nici pe ea, „stie” ca nu merita sa fie iubita pt ca nu vede nimic la ea care sa merite, daca cineva ii face un compliment, nu stie sa-l primeasca, crede ca persoana respectiva isi bate joc de ea sau are vreun interes, si nu in ultimul rand, pt ca nu a cunoscut niciodata sentimentul de iubire/atentie/grija/protectie/afectiune….nu ne-a tinut niciodata in brate pt ca nu a fost niciodata tinuta in brate, singura apropiere cu sotul ei ( tatal nostru) a fost pur fizica, in urma careia am fost conceputi noi, din 2 in 2 ani…un tata iresponsabil, alcoolist notoriu, agresiv si incult ( din pacate) , insa mama mi-a zis ca si-a dorit mult sa se marite ca sa plece din satul ala, la oras.
    Bun, asta e povestea ranilor, dar nu ma multumesc doar cu relatarea, vreau sa stiu cum mai ies din asta, pt ca nu poate fi simplu sa traiesti in prezent fara sa faci apel mereu la amintirile acelea – nu le poti uita, nu le poti ignora – sunt exact suma acelor amintiri si dureri – poate le trec cu vederea o perioada scurta, dar revin cu fiecare imagine care se asociaza cu o amintire din trecut!
    Mi se pare extraordinar de greu sa vindeci asemenea rani adanci facute de parintii tai – incredibil de dureros

  6. maria spune:

    Felicitari GINA foarte buna invatatura pentru RALUCA. Ai dreptate nici un psiholog din lume nu te poate vindeca asa cum poti sa o faci tu singur. Important este sa stii sa gasesti solutiii.SI nu uitati ,solutii gasesti la orice problema.

    • Petronela spune:

      Astea-s așa, niște vorbe, ca să fie zis ceva. Nu cunosc oameni care să se fi vindecat singuri. Or fi, dar nu am auzit eu. Psihologul nu te vindecă el, ci asta face: te ajută să te vindeci singur, te ghidează.

    • Gina Bradea spune:

      Nu ai cum sa te vindeci singur. Rana ramane acolo pentru toata viata. Doar inveti sa traiesti cu ranile, sa le accepti, sa intelegi ca apartin trecutului si sa mergi mai departe.
      E bun un psiholog, e bine sa citesti, sa-i ajuti pe altii. Toate acestea te ajuta sa intelegi. Vorbe mari se pot spune multe. Adevarul e ca nu poti uita. Doar inveti sa pui totul intrun sertar ascuns al mintii, sa-l incui bine si sa arunci cheia.

  7. Mona spune:

    E vreo sansa ca acea persoana, cu toata „rana ei nevindecata” sa citeasca treaba asta, si sa ii intre inima la locul ei?…

    • Petronela spune:

      Din cîte știu eu, a citit și a ajuns să vorbească cu fata ei deschis. Le-am zis și eu că asta e singura cale: comunicarea onestă.

  8. Ioana spune:

    Same here! Doar ca parasita de mama incercam sa castig iubirea bunicii.N-am avut noroc. Ma ura pentru ca eram progenitura mamei(bunica de pe tata). N-am fost buna de nimic, am muncit din greu de mic copil, trebuia sa imi merit imbucatura.O data mi-am facut o lista de de apelative pe care mi le adresa, cea care m-a macart pe viata este ca in clasa a IV-a m-a facut curva…stiu ca m-a socat…de ce? pentru ca nu intindeam rufele bine pe sarma. Asta este…uneori parca mai am scapri legate de fiul meu si imi vine sa ma mutilez…Il ador si ii arat asta si daca gresesc imi cer iertare.Sper…ca inima mea ciuntita sa nu il afecteze pe el. Multumesc…Petronela.

  9. valentina spune:

    Cu vremea am inteles, ca omul nu poate sa daruiasca, cea ce el singur nu are!Cu alte cuvinte parintii nostri au fost singuri privati de dragoste!Daca incercati sa vorbiti cu astfel de parinti o sa descoperiti numai traume!Important, ca acest cerc sa fie intrerupt!Dar sigur, ca aceasta nu poate sa inteleaga un copil!Pace si lumina tuturora!

  10. Mihaela spune:

    Copilul trebuie sa se oglindeasca in ochii mamei.

  11. Hortensia Stefan spune:

    Cu durere in suflet am citit tot ceea ce ati scris. Imi vine sa va iau in brate,sa plangeti,sa plang cu voi. As vrea sa va dau o imbratisare optimista…iubiti-va voi…meritati toata iubirea din lume.

  12. Mihaela spune:

    Am fost un copil abuzat, am avut o copilarie plina de indiferenta, violenta si injurii. Nu imi amintesc sa fi fost vreodata imbratisata sau mangaiata de mama sau bunica mea. Niciodata.
    Pentru ca am trait si am crescut intr-un mediu atat de sever si arid, in timpul primelor sedinte de terapie, mi-a fost imposibil sa identific/transform un moment din copilarie, in care efectiv sa ma simt iubita.
    Solutia a fost urmatoarea: am fost indrumata sa ma gandesc la momentul in care eram doar un bebelus in uterul mamei, inca nu ma nascusem; atunci eram un copil nenascut, pur, curat, o inima care a inceput sa bata, un corp care a inceput sa se dezvolte, o viata care exista, gratie unei Puteri creatoare (D-zeu, Univers, Natura etc.) mai presus decat orice dorinta umana, meschinarie, rani si suferinte. Eram doar eu acolo, bebelus, plutind in lichidul amniotic ca in Univers, ca in spatiu, fericita, pentru ca exist, pentru ca ma voi naste, pentru ca sunt. Si apoi am inceput sa inteleg: faptul ca m-a nascut si crescut o mama rea, nu inseamna ca eu sunt rea.
    Personal, m-a ajutat aceasta imagine si poate va ajuta si alte femei care se zbat sa vindece aceasta rana: nu sunteti copiii unor parinti, ci copiii Creatiei, ai naturii, ai Vietii. Inima embrionului bate de la 22 zile, cand are doar 2 mm.
    Imaginati-va cat de grozav este asta! Doar 2 mm si inima iti bate.
    Si apoi incet-incet, m-am oprit sa ma urasc, pentru ca mama mea care m-a nascut, nu stie cat de grozava am fost eu si natura care m-a creat pe mine si care mi-a facut inima sa bata doar de la 22 zile.
    Te pup Petronela. Articolul este fantastic, ca intotdeauna.

  13. Studio Galati spune:

    Dureros si din pacate, atat de adevarat!

  14. Tatiana spune:

    Un cunoscut de al meu, doua saptamini in urma, la doar 25 de ani, s-a aruncat in gol de la etajul 16. Parintii nu l-au putut salva din depresia de care suferea mai mult de 5 ani. Era un copil iubit de familie, dar boala sufletului a fost mai puternica.

    • Petronela spune:

      Păi părinții nu te pot salva din depresie. Pot doar să te ajute, să fie alături. Tratamentul, terapia și voința te pot salva din depresie.

  15. Gabi spune:

    🙁 🙁 🙁

  16. daniela spune:

    In noi doar in noi este forta de a merge mai departe…

  17. Ruxandra spune:

    Superb scris! Am dat intamplator peste acest text si sunt impresionata. Sincer mi-au dat lacrimile si nu plang usor, dar de data aceasta am rezonat complet. Ai atins o coarda sensibila, draga Petronela. Am fost si eu un copil nedorit, apoi neiubit si „aruncat” de la unul la celalalt, desi parintilor mei nu le-a lipsit nimic, nici dragostea, nici banii…In cele din urma am fost crescuta de niste rude sarace, care au acceptat sa ma ia in schimbul unei sume lunare. Violenta, depresie si izolare, asa s-ar rezuma mediul in care m-am format. Cel mai greu mi-a fost sa nu pot discuta cu nimeni. In ciuda vietii de acasa invatam bine, participam la olimpiade, am mers la cel mai bun liceu, desi fiind complet lipsita de abilitati sociale, eram mereu tinta rautatilor colegilor. Atunci am fost in felul meu o luptatoare. Dupa ce am plecat de acasa, am simtit ca pot respira in sfarsit, insa ranile copilariei doar din acel moment au inceput sa doara, pana atunci am fost oarecum sub o forma de anestezie. Desi azi am aproape 30 de ani, ranile tot dor si nu s-au vindecat. Amintirile urate isi arata coltii prin tristete inexplicabila, angoase, nesiguranta, timiditate, frici obsesive, stangacii, neincredere. Tocmai acum cand am ajuns la un anume nivel de comfort emotional, ma simt epuizata si tot ce vreau e doar sa ma ascund undeva sub o patura mare si calda, sa devin invizibila. Traiesc banal, fac totul din inertie, fara niciun interes. Incerc sa gasesc copilul luptator si ambitios de acum 15-20 de ani dar nu reusesc. Ma tem ca l-am pierdut pentru totdeauna. Iti multumesc din suflet pentru acest text!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *