MENU

de • 9 februarie 2017 • adevărurile meleComentarii (42)

cu mama, la terapie

 

Într-o perioadă în care lumea fierbe – și fierbe deja de ceva vreme – și se uită doar înspre ceea ce greșesc alții,  eu aleg să mă uit și mai adînc în mine și să văd unde anume greșesc eu, fiindcă cred cu tărie că nu poți schimba nimic în jur dacă tu nu știi cine ești, cine nu îți place că ești, dacă mereu cauți soluții în afara ta și tot acolo găsești și justificările. Și nu mă refer la proteste, la care particip și eu dintotdeauna, ci la un anume mod furios pe care îmi pare că îl detectez peste tot; oamenii defulează încontinuu, tot mai agresiv, parcă. Și nu e de mirare, suntem o națiune de refulați și reprimați, în multe aspecte ale vieților noastre.

Am citit chiar azi un articol pe un site al unui terapeut despre copilul interior, se voia un exemplu personal grăitor, însă singura senzație pe care mi-a lăsat-o a fost că nu spune mai nimic, că se protejează cu măști mari, impenetrabile și că nu mă poate ajuta cu nimic o pseudo-experiență camuflată. Pentru că mai nimeni, nici măcar ăla care se presupune că știe cu ce se mănîncă, nu vine să urle pe bune ce-l doare, să articuleze cu subiect și predicat, fără să se ascundă sub propoziții fals sincere. Iar eu aleg să nu fac asta.

Așa că trag de mine încontinuu, oricît de tare ar durea. Anul ăsta împlinesc 40 de ani. Fac de mulți ani terapie, însă în ultimii doi ani am lucrat mult mai mult: în fiecare săptămînă, două întîlniri de terapie: una individuală și o alta de grup psihodramatic. Și, de cîteva luni, o a treia, împreună cu mama. Da, merg la terapie cu mama. Și este, de departe, cea mai vindecătoare treabă pe care am făcut-o vreodată.

Mi-a luat aproape 40 de ani de viață și aproape doi ani de terapie ca să prind curaj să-i vorbesc mamei, așa cum aș fi vrut. Niciunde în viața mea nu am fost mai lașă decît în relația cu mama. În raport cu ea, am rămas pînă de curînd la același statut de copil care niciodată nu face ceea ce se așteaptă părintele de la el, care dezamăgește, care nu poate fi iubit pentru cine și ceea ce este, așa că disimulează și se ascunde. Mama mea a aflat din cărțile mele cine sunt eu, eu încep acum să aflu, cu ajutorul terapiei. Mama mea a aflat, la 6 luni după ce am divorțat, că am divorțat, de la fostul meu soț, care știind că mă tem să îi spun, a zis să-mi facă rău spunîndu-i de Crăciun. Mi-a făcut un bine, de fapt, așa am aflat și eu ce credea mama cu adevărat despre el, despre căsnicia mea de cîteva luni, așa am aflat că nu ar fi fost o tragedie pentru ea, așa cum credeam eu, că am încheiat-o.

M-a durut 40 de ani relația mea cu mama. Și, așa cum facem toți cu lucrurile care ne rănesc, ne dor mai tare decît putem suporta, am evitat-o. Am evitat să merg prea des la ei, am evitat să vorbesc cu ea lucruri profunde și m-am limitat la chestii generale, inofensive, benigne, care să nu ne scoată din băltoaca aia în care ne cufundaserăm și pe care unii o numesc zonă de confort, cu n, dacă îmi permiteți. Am evitat tot ce putea fi evitat, iar ce nu am putut evita – sărbători, zile de naștere, vizite rare și cumva obligatorii – m-a rănit și durut de fiecare dată. Am trăit 40 de ani fără să pot spune ce simt, am evitat pînă și să scriu despre asta. În terapia de grup am învățat că pe toți ne doare cel mai tare relația cu mama. Că nu sunt singura care supura din cauza rănii ăsteia. Iar din terapia individuală că trebuie să-mi fac curaj să îi spun, să îi vorbesc, da, să îi reproșez ce mă doare, fără să aștept nimic în schimb, fără să mă aștept nici măcar să înțeleagă. Mi-am făcut curaj doi ani, da, eu, această xenă lașă la care unii se uită cu admirație, doi ani în care nu am putut măcar să vizualizez scena în care eu și mama stăm de vorbă cu sinceritate, făcînd proiecții despre cum se va apăra, și va nega și nu va asculta, și se va justifica.

Boala lui tata, iminența morții lui, lunile de spitalizare, toate astea au făcut ca situația dintre noi să se acutizeze. Atunci cînd am putut sta lîngă el simțind că, dacă se duce, sunt împăcată cu totul, că l-am iertat și mi-am cerut iertare, că l-am înțeles cumva, mi-am dat seama cît de departe sunt cu mama de emoțiile alea. Cît de neîmpăcată, de plină de resentimente, de nevorbită, de suferindă sunt. Și că nu aș vrea să rămîn așa. Așa că, într-o seară foarte grea pentru mine, am scris cea mai importantă scrisoare din viața mea. Dintr-o suflare. I-am scris mamei cît de tare mă doare că nu m-am simțit iubită și acceptată așa cum sunt. I-am spus cît de tare m-au durut și cum nu am putut-o ierta pentru cîteva lucruri care s-au înfipt adînc în ființa mea – că nu m-a primit acasă cînd nu am avut unde să mă duc cu doi copii, pentru că ar fi rîs lumea de mine că am divorțat, cînd mi-a zis, după înmormîntarea tatălui fiicei mele mari, că am făcut-o de rîs că m-am ținut de sicriul lui și că nu aveam dreptul ăsta, că nu eram căsătoriți, cît de greșită și extraterestră m-am simțit, a nimănui, neînțeleasă și neiubită, fără familie, fără o mamă la care să pot alerga să plîng, să îi spun ce mă doare. I-am scris tot, dintr-o suflare. Și apoi am dat send, fără se recitesc, pe whatsapp. Cam atît de mult curaj am avut, să îi dau send pe whatsapp, unde mai vorbeam uneori, generalități, ea mă întreba ce fac, eu ziceam că bine, îmi mai zicea cum e tata…

Redau aici doar finalul scrisorii mele:

„Nu te judec. Știu că ai avut o viață grea. Nici măcar nu te cunosc, mi-aș fi dorit enorm. Suntem două străine, mama. Într-o vreme, cînd eram mică, fantazam că o să găsesc niște jurnale de-ale tale și o să înțeleg cine ești cu adevărat, nu masca asta cu care defilezi prin lume. Ce te doare, ce iubești, ce visezi. De asta m-am apucat de scris regulat, ca să le dau ocazia fetelor mele să mă cunoască și înțeleagă.

Știu că nu am fost și nu sunt fiica pe care ți-ai dorit-o. Dar să știi că sunt un om aproape ok. Nu are de ce să-ți fie rușine cu mine. Lucrez în fiecare zi să fiu un om mai bun. Ajut oameni, cît pot și cum pot eu. Scriu, ca să mă eliberez de durere. Mă lupt cu sentimentul ăsta de inadecvare. Cu gîndul și durerea că nu merit să fiu iubită. Dar nu sunt un om cu care să-ți fie rușine, mama.

În terapie mi-am dat seama cîte lucruri am preluat, inconștient de la tine. Cum am repetat multe dintre greșelile tale. Mă lupt cu mine, sunt atentă cît pot să nu îmi rănesc copiii, să nu fac obsesiile tale. Felul în care privesc banii: cu scîrbă și teamă. Deciziile pe care le-am luat cînd eram mică, influențată de ce-am simțit și văzut în jur.

Iartă-mă dacă te-am rănit.

Fiica ta. ”                      

Nu am avut curaj să stau să aștept răspunsul, mai ales că nu aș fi vrut un răspuns. Am închis netul și am stat așa, cu capul vîjîind. Cînd l-am redeschis, mama îmi scrisese:

[18:47, 28.11.2016] mama: Mă bucur că ai făcut, în sfârsit, această mărturisire si sper sa te ajute în terapie. Te rog sa ma ierti dacă asa ai simțit si dacă  ai crezut ca nu te iubesc, dar sentimentul a fost reciproc. Nu cred ca e momentul de justificări, dar ma rog  să nu ajungi vreo dată sa plângi pentru copilele tale atât cât am plâns eu ptr  tine. Sa stii ca m-a durut si pe mine mult ca nu am fost apropiate cum mi-as fi dorit! Memoria ta retine doar momentele urâte, îmi pare f f rău si cred si ma simt vinovată si doare tare. Te rog sa mă crezi ca nu ai fost nedorită si te-am iubit din prima clipă, te rog sa ma ierti ca nu am reușit sa-ti dovedesc!  Sper ca acum ai reusit sa ai familia pe care ti-ai dorit-o si îmi  doresc sa fii fericită!  

Și, ca în filme, I think that was the beginning of a beautiful friendship. Am stat în noaptea aia de vorbă mult, i-am pus întrebări și mi-a răspuns, la început în scris, ne era mai comod așa, noi, care nu vorbiserăm niciodată cu adevărat, a fost mai simplu să comunicăm în scris. Apoi am rugat-o să vină în terapie cu mine și a acceptat fără să stea pe gînduri. Și nu mă așteptasem la nimic din toate astea, deloc, să-mi văd mama atît de determinată să facă lucrurile bine între noi. Și a durut-o, i-a fost greu în terapie, psihodrama te trece prin tine în feluri pe care nici nu le bănuiești, dar a dus totul, a venit de fiecare dată, am făcut teme separat și împreună. Și a avut curajul și puterea și deschiderea nu doar să fie acolo, ci să lucreze, să-și asume, să se lase să o doară ca să se poată vindeca, ca să ne poată vindeca. Și m-a lăsat să o cunosc, pentru prima oară, la 40 de ani mi-am cunoscut cu adevărat mama. Și am putut-o înțelege și ierta. Și m-am putut ierta și pe mine. Și iată, sunt două luni de-acum de cînd ne auzim în fiecare zi și vorbim de-adevăratelea, lucruri reale, îi spun ce fac pe bune și ce simt și ea mă ascultă. Și nu o mai simt să mă judece sau să nu mă accepte. Și pot să-mi dau voie să o iubesc fără să mă tem că ea nu mă iubește, fără să mă doară. Și ea învață să facă la fel. Știu cît de greu i-a fost și sunt teribil de mîndră de ea. Însăși terapeuta mea a fost surprinsă extrem de plăcut, e greu să întîlnești oameni tineri care să nu fie rezistenți la terapie și plini de mecanisme de apărare, darămite un părinte trecut de 60 de ani să fie atît de dispus să lucreze cu sine.

Și cumva, totul s-a schimbat în viața mea odată cu asta. Mă privesc altfel în oglindă, mă așez altfel înăuntrul meu, mă raportez diferit la mine și, totodată, la ceilalți, bărbat, copii, colegi de terapie de grup etc. E un lucru minunat conștiența de sine. (Visez la o lume în care oamenii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși.) Alaltăieri, urcasem în liftul unei clădiri înalte, alături de o femeie mai tînără decît mine și încă cineva. Liftul nu ducea mai mult decît trei persoane, eram deja trei, dar oprea mereu la alte etaje, căci mai erau și alții care voiau să urce sau coboare, la fel ca și noi. Femeia îmi atrăsese atenția de la prima privire, avea trăsături frumoase, însă era extrem de nefericită și îndîrjită și, la fiecare oprire, pufnea și dădea ochii peste cap, bătea din picior nervoasă, la un moment dat mai avea puțin și îi lua la bătaie pe cei care își permiseseră să aibă aceeași nevoie ca și ea: să folosească mijlocul ăla de transport pe verticală. Jos, o așteptau un bărbat și un copil și, pentru o clipă, am simțit milă pentru toți trei. Apoi, am ieșit în aerul rece, afară începuse să plouă, am respirat adînc și am zîmbit larg, mă simțeam atît de bine, eram atît de fericită în pielea mea, eram așa de bucuroasă că nu (mai) sunt ca femeia din lift, supărată pe mine și pe viață, fără să știu măcar de ce, îmi venea să țip de bucurie, să eliberez emoția aia violentă, mi-am sunat copiii și bărbatul și le-am spus că îi iubesc.

Mai am mult de lucrat la mine. În fiecare zi. Și la relația cu mama, și la relația cu mine. După 40 de ani înțesați de mecanisme de apărare, nu lași pur și simplu scuturile jos și te arunci în gol. Dar totul e mai simplu cînd îți dai voie să te vezi așa cum ești, cînd accepți la tine și ce credeai inacceptabil. Cînd îți asumi greșelile și responsabilitatea pentru propria viață, cînd renunți la a te mai victimiza și a arunca vina în afara ta și te apuci să scotocești în tine ca să găsești motivații, mecanisme, tipare comportamentale, tare transgeneraționale, cînd deschizi ochii larg asupra ta și zici: deci, așa, hmmm, nu e vina nimănui decît a mea, totul a fost alegere, de cele mai multe ori inconștientă, astea mi-au fost nevoile și așa am știut să le împlinesc, nu am fost capabilă să asum și integrez, dar acum văd, înțeleg și mă accept. Internalizez. Căci dacă nu au fost alegerea mea felul în care am fost crescută, să-mi moară omul la douăj de ani și un pic, restul alegerilor au cam fost ale mele, chiar dacă eu nu am fost conștientă de ele. Și sunt pe drumul bun, știu sigur asta, pe drumul bun și dureros, dar și fain, către mine. Iar zilele trecute, terapeuta mea, un om pe care-l respect uriaș, un adevărat profesionist, mi-a zis asta, iar pentru mine a fost ca și cum aș fi cîștigat la loto.

 

terapieterapie1

Știu, unii se vor întreba: de ce să te treci prin tot acest chin? De ce să-ți treci mama prin tot acest chin? Pentru cei mai mulți e inimaginabil și nedrept și pot înțelege de ce. Răspunsul meu vine pentru cei care, poate, au nevoie și sunt dispuși să se lase să-i doară: ca să te vindeci.

murakami

murakami: pădurea norvegiană

 

Am în minte o imagine, prima de acest fel din viața mea conștientă. Pe covor – scena psihodramatică – sunt întinse patru obiecte, care semnifică patru calități-defecte ale mamei mele. Am trecut în locul fiecăruia și a trebuit să fiu mama mea, să mă justific, să mă cercetez, să răspund în locul mamei mele. Am ochii plini de lacrimi, e prima oară cînd pot face asta: să mă pun cu adevărat în locul ei, să mă decentrez – psihodrama m-a obligat să fac asta și mă doare. Mama asistă, ca un perete tăcut, la desfășurarea din fața ei, cu ochii așijderea în lacrimi. Apoi vine și trece și ea prin fiecare loc, îmi dă dreptate acolo unde simte, îmi transmite adevărul ei subiectiv acolo unde nu. Văd o femeie suferindă, care nu a știut niciodată, pînă acum, să-și deschidă inima nimănui și să se vindece. Ne luăm în brațe, ne îmbrățișăm, îi spun: te iubesc, mama, din toată inima, pentru prima oară. Ea mă strînge, plîngînd. Îmi spune că mă iubește mult și, din nou, e pentru prima oară cînd simt asta, pînă în vintre.

Am venit două străine, plecăm mamă și fiică.

Îți mulțumesc, mama. Te iubesc. Iartă-mă.

 

42 răspunsuri la postarea cu mama, la terapie

  1. Diana spune:

    Wow! Cred ca multi nici nu ne dam seama ca avem nevoie de terapie. Ca nu e normal sa ne simtim intr-un anume fel, ca putem schimba asta. Legat de mama ta, ma bucur ca ai reusit fie si dupa 40 ani sa vorbesti cu ea pe bune. Cred ca relatia ce o avem cu parintii si cu mama in special, ne formeaza ca om, ne da incredere.. iubirea de mama e cea mai importanta iubire.

  2. Ramona spune:

    Am plâns…. Mă bucur tare pentru voi, mă bucur ca mama ta a acceptat sa vina la terapie. Știu mulți tineri care fug de terapie, deci tot respectul meu pentru cei trecuți de 50-60 de ani care fac asta.

  3. Claudia spune:

    Doamneeee, iti multumesc, Petro, pt marturisirea ta! Te imbratisez, Om frumos!

  4. Ramona spune:

    Am fost acolo și încă mai am de muncă, e un proces îndelungat, o (re)găsire. Doare de mori. Dar nu mori, ci de fapt te vindeci.

  5. Ana spune:

    Foarte frumos. Si atat de greu, sfisietor de greu, sa rascolesti cu bisturiul prin carnea singerinda a memoriei si sa ajungi la iertare.

  6. Tita spune:

    Am plans,inca plang,ma bucur pentru tine,pentru voi,eu nu mai pot face asta cu mama mea,as vrea sa pot face ceva,dar nu stiu de unde si cum sa incep

  7. flower pixie spune:

    Am plans.
    Eu fac parte din multimea tinerilor care isi doresc sa mearga la terapie, dar nu isi permit. Am mers o perioada, iar acum doar ocazional, cand simt ca rabufnesc. Nu pot spune ca am o relatie perfecta cu ai mei, desi ma iubesc, sunt constienta de asta, dar asta nu e suficient sa treci peste problemele de comunicare si comportament. E visul meu sa imi permit sa merg la terapie cu familia, sa vad cum ar reactiona, cum ar intelege si ar folosi ceea ce ar acumula in folosul nostru. Si poate intr-o zi, asta va fi posibil. Pentru ca fiecare sedinta de terapie pentru mine e ca o spovedanie: vin cu sufletul incarcat, apasat, ma confesez, primesc feedback, si plec cu sufletul plutind, razand aproape de cat de greu ma apasa de la varsta asta niste lucruri. Ajuta foarte mult umorul, asta e ceva ce am observat.
    Felicitari pt pasul pe care ai reusit sa il faci. Un singur lucru am sa-ti spun, si te rog sa nu mi-o iei in nume de rau, stiu ca toti suntem intr-un proces de vindecare si drumul poate nu se termina niciodata: nu te compara cu/nu judeca alti oameni. In special daca nu ii cunosti. Nu poti sti ce era in sufletul doamnei din lift.
    Te citesc cu mult drag si ma ajuta foarte mult asta. Sa ma inteleg mai bine pe mine si sa ii inteleg pe cei din jur. Si ma bucur tare cand gasesc articole cu subiecte care pe mine ma framanta, le citesc cu lacomie, dintr-o suflare. Apoi inca o data, mai domol si mai atent.

    • Ramona spune:

      Flower, nu mi se pare că a judecat-o pe doamna din lift, asta se poate interpreta doar la suprafață. A compătimit-o pentru „neregulile ei sufletești neexprimate”. Îți spun asta din proprie experiență. După ce îți vindeci angoasele tale interioare, reușești (Doamne, ție îți foarte mulțumesc !) să vezi cu totul altfel oamenii din exterior. Practic, oamenii din exterior sunt oglinzi în care ne reflectăm. Când nu ne convine ceva la ei, la situațiile în care suntem angrenați prin puterea atracței universale, ceva merge rău în noi, acel ceva nasol este despre noi. Când te vindeci, te cuprinde o stare de pace, de echilibru, de compasiune pentru cei care încă mai au de lucrat cu ei și îți dai seama că au chestiuni interioare de rezolvat pentru că și tu ai fost acolo, rememorezi cum te comportai tu când erai în haos sufletesc. Și când nu te mai judeci pe tine, nu-i mai judeci nici pe alții. Când judeci și arăți cu degetul înspre un om, trei degete sunt îndreptate spre tine, de fapt. Căci, fiecare este responsabil pentru (non)faptele sale ori (non)alegerile sale.

    • Petronela spune:

      eu nu am judecat, am observat ceva și am spus, cu asta mă ocup eu, observ și scriu, mi-a părut rău pentru ea, părea tare nefericită, săraca. și bine pentru mine, că nu mai sunt așa.

  8. Cata spune:

    Imi curg lacrimile si nu le pot opri! Si acum, la aproape 40 de ani simt ca orice as fi facut, nu m-as fi ridicat la nivelul așteptărilor mamei. Si asta se reflecta in viata de zi cu zi, nu-mi ofer clipe de liniște zicand ca nu-i suficient ce fac. Ce ma sperie mai mult este ca procedez la fel involuntar si cu copiii mei. Iar in ceea ce privește comunicarea, ne spunem doar ceea ce vrem sa auzim:( Cat despre cum ai inceput comunicarea cu mama ta, zic ca ai avut curaj dar si-un soi de egoism. Te rog, daca se poate sa-mi dai datele de contact ale terapeutului unde ai mers. Multumesc

    • Petronela spune:

      egosim, spui, și aud stereotipul ăla cu care am crescut. orice terapeut te învață să accezi la forma asta de egoism cum îi spui tu, să te pui pe tine pe primul loc.

  9. Mihaita spune:

    Felicitari pentru initiativa de a da o sansa unei relatii firesti si curajul de a scrie despre acest lucru!

  10. Mihaela spune:

    Stiu cum e! Stiu cum e! Am trecut prin 3 sedinte de terapie pe saptamana, apoi 2, acum 2 individuale si 2 psihodrama pe luna si ma simt vie! Sunt vie si stapana pe mine, pe viata, nu mai simt gheara, nodul, piatra din piept. Nu mai simt ca ma sufoc sau duduiala din urechi cand incercam sa inteleg ceva cand vorbeam cu mama, bunica sau tata…Nu o sa uit anii de nefericire, cosmarurile din copilarie, crizele din adolescenta, incapacitatea de a ii face pe ai mei sa MA vada, pe MINE…A contat sa fiu fizic ok, sa am haine si mancare si atat. Fara imbratisari, fara mangaieri, fara „te iubesc”. Am ajuns un adult depresiv, defect, nefericit…Terapia m-a salvat. M-am cunoscut pe mine, cea de la nastere. Cea care trebuia sa fiu. Nu mai trebuie sa ma prefac ca viata e frumoasa. Chiar e. Cu toate greutatile ei…Am inteles de ce s-au purtat asa, nu de rai, ci de alte defectiuni si greseli din cresterea lor…Am vazut si nefericirea lor. I-am iertat. Si acum ii iubesc linistit, nu ne mai certam, nu le mai reprosez nimic. Fiecare a fost o victima si toti m-au agrestat pe mine, cu bune intentii. Eu mi-am vazut mama de 6 ori in 26 de ani…ce suferinta…acum vorbim zilnic, acum intelegem multe, chiar daca e la multe mii de km departare o simt aproape. Anul trecut ne-am vazut. Am vrut sa ma tina in brate, sa o simt, sa o miros, sa imi mangaie parul…Pana sa ma vindec nu suportam sa ma atinga…Am avut-o pe mama aproape 11 ani din 39. Atat. Apoi a plecat. Departe. Ca sa scape de agresorii ei. Cred ca nici ea nu stia. Am avut inima rupta amandoua…Ea era singura care imi spunea „Te iubesc, fata mea.” si eu ii raspundeam ca minte, ca e o prefacuta…cuvinte invatate de la altii…si o raneam…iar si iar si ea imi repeta „te iubesc, te iubesc”. Si acuma e nesigura, speriata, dar acum stie ca sunt langa ea, ca am inteles in sfarsit. Acum plang si eu. Azi am vorbit mult cu ea, culmea. I-am trimis poze din vacanta si am ras. Chiar daca ne despart cam 13.000 km, imi simt mama si ea pe mine. Si ma bucur ca seman f mult cu ea, desi in familie imi spuneau ca asta e ghinionul meu si ca trebuie sa ma schimb. Ce m-ai facut sa plang, Petronela…

  11. AdreeaZ spune:

    …am plans… plang inca

  12. Oana spune:

    Cat ma bucur pentru voi! Pentru amandoua. Pentru mama care si-a gasi fetita cu ochi negri si pentru fetita din bratele mamei. Si mama imi spune deseori cand ma vede cum ma port cu copiii mei ca regreta enorm ca ea n-a stiut cum sa-si exprime iubirea.

  13. Claudia spune:

    M-ai emoționat până la lacrimi.Mă bucur mult pentru tine.Eu vorbesc cu mama mea de câteva ori pe zi.Știu că mă iubește,mi-o spune destul de des.Sper să recuperați timpul pierdut și să creați o legătură puternică între voi.

  14. Ana Năstase spune:

    Și conștientizarea lucrurilor ăstora tot o formă de curaj trebuie să fie. Și dorința asta de a fi mai bună, de a lucra cu tine e o formă de putere pe care o admir cel mai mult. Nici nu trebuie să muți munții din loc, doar pe tine, un pas și înc-un pas spre ce vrei tu să fii. Uite, asta putere. Așa o simt eu. Te iubesc, Petro. Știu că știi deja, simțeam eu nevoia să-ți spun după ce am citit asta.

  15. Anonim spune:

    A mea e prefacută si in scris… degeaba ii citesc jurnalele. Iar de tata… nu mi zic! ar merita o scrisoare de vreo 50 de pagini… sa ma racoresc eu si atat, ca el oricum nu ar intelege nimic niciodata

    • Ramona spune:

      Și de ce nu o faci ? Răcorește-te ! Scrie, varsă durerea din tine, nu o lăsa să mustească până te „strici” de tot. Important nu este că n-ar înțelege nimic, e și asta probabil, important e că te eliberezi tu. Dacă nu înțelege, n-ai ce-i face și pace. Tu te străduiești, dar măcar nu vei trăi/muri cu regretul că nu i-ai spus niciodată ce te doare/te-a durut. Nu mai ții în tine ! Așa am procedat și eu cu a mea mamă. Când am obligat-o, prin imensitatea momentului, să-și dea masca jos, am crezut că vorbesc cu altcineva. Noi am fost învățați să credem că respectul și iubirea sunt niște chestii obligatorii de simțit pt părinți (eu nu le simt), să nu-i supărăm, să nu-i rănim, să nu-i dezamăgim. Ok, e bună asta, câtă vreme e reciprocă, fraților ! Că altfel te terfelești și te rănești pe tine. Mi-e greu să o spun, sunt vorbele terapeutei mele, părinții sunt cei mai mari abuzatori ai copiilor, uneori fără să-și dea seama. Dacă ești în beznă, caută lumina din sufletul tău. La început îți va fi greu, cel mai greu e să-ți învingi rând pe rând fricile și să nu mai găsești justificări la orice cuvânt, faptă, etc. Să ieși din tipare automate de gândire și reacție. Fă-ți dreptate, măcar ție ! Ești dator întâi față de tine ! Știi vorba aia, curaj găină că te tai? Ce alte opțiuni ai ? 2 mari și late, rămâi mutilat emoțional pe viață, deși de ochii lumii ai o relație bună cu ai tăi sau cu curaj ieși la luptă să-ți restabilești drepturile – dreptul la viață, la opinie, la propriile alegeri. Sunt de părere că, și dacă mori într-o luptă, mai bine mori în picioare decât în genunchi.

    • Petronela spune:

      eu vreme de doi ani pentru asta m-am pegătit în terapie: să pot spune, să dau drunul lucrurilor din mine, fără să aștept nimic în schimb, nici să înțeleagă, nici să accepte, doar să mă eliberez. din fericire, am găsit un om pregătit și dornic să lupte, dar aș fi putut să nu îl găsesc, iar eliberarea tot ar fi venit. așa că tu fă ce ține de tine, partea ta, răspunsul ei, reacția ei, astea nu mai sunt treaba ta.

  16. Tudor spune:

    Imi pare rau ca nu am avut aceeasi inspiratie… Acum, la 40, nu mai am cu cine sa ma împac. Poate doar cu mine.

  17. Iris spune:

    Te citesc in fiecare zi! M-ai schimbat…
    Multumesc!

  18. Ana spune:

    Nu am comentat niciodata, dar acum as vrea sa iti spun ca este extraordinar ce faceti impreuna, mama mea e in viata poate voi reusi macar sa ii VORBESC o data. De terapie nu cred ca poate fi vorba. Este de departe cel mai naucitor vis al meu, de care ma tem si ma voi teme mereu pt ca ea nu va reactiona nicicum

  19. Roxana spune:

    Vai, ce-am mai plans. Si inca o fac. Cat mi-as dori sa am un parinte macar care sa-si doreasca sa ma cunoasca, sa ma iubeasca, sa ma vada. Si sa stii, doare tare pana te impaci cu tine, pe urma o sa fie mai usor. Pe urma o sa te iubesti. Si cand o s-o faci, o sa-ti fie bine. Ma bucur ca ai sansa asta si felicitari mamei tale. Sa va fie de bine!

  20. Elena spune:

    Am plins mult… m-am regăsit in scrisoarea ta adresată mamei tale. De vreo 6 ani încerc și eu sa vorbesc cu mama despre ceea ce ma doare in relația noastră mama-fiica, chiar am și plecat de acasă , peste hotare, dar fără rezultat. Toate încercările mele se terminau cu certuri, cu jigniri, și de fiecare data ea punea ultimul cuvint și iesia din camera. Ramineam singura ,ca de obicei cu o durere și greutate pe suflet ca nu eram împăcată cu ea. ….

  21. Gabi spune:

    Esti un om minunat. Nu s-ar putea sa te clonam ? Lumea ar deveni mai buna….
    Eu as fi mandra cu un copil ca tine…si am certitudinea ca si mama ta este.
    Si daca n-a stiut intotdeauna sa-ti arate cat de mult, de infinit, te iubeste….poate n-a avut legatura cu tine. Ci cu neimplinirile ei, legate strict de viata ei.
    Te imbratisez ! 🙂

  22. DM spune:

    foarte frumos. imbratisarea autentica si marturisirea.
    aduci trecutul in prezent. il integrezi.
    cine spune ca nu poti schimba trecutul, se poate , el e dinamic.

  23. C spune:

    Eu trag dupa mine un munte de ura adresata mamei mele, fara sa-i pot spune ceva. O ipocrita sunt. Am fost un copil agresat verbal si fizic de maica-mea si de sora-mea care prelua o parte din comportamentul mamei mele. Am o gramada de complexe, si de spaime. Sper sa am curajul intr-o zi sa-i pot vorbi mamei despre astea, desi nu stiu cate ar intelege.

  24. Alma spune:

    Eu am reusit sa-i spun mamei ce-am avut pe suflet, tot asa, tarziu, la 40 de ani. Insa cred ca dintre noi doua, ea are cea mai mare nevoie de terapie, nu poate accepta ca nu mai e cea care are intotdeauna dreptate, care vrea sa controleze tot si care nu stie sa-si exprime sentimentele, daca le are. Sora mea mai mare nici acum n-o poate confrunta, nu vrea s-o supere, pentru ca mama recurge de fiecare data la santaj emotional.
    Imi iubesc fiica si i-o spun mereu, insa crescand fara tata, am fost mult prea protectoare fata de ea, iar in adolescenta m-a tinut departe de problemele ei, a crezut ca spunandu-mi ce are pe suflet, devine vulnerabila. Nu stiu exact unde am gresit, eram dupa un divort urat, suferinta, relatii incordate cu ai mei, insa as vrea sa aflu si mi-as dori ca si ea sa se elibereze de frustrari si neincredere. Crezi ca ai putea sa-mi dai niste date de contact ale terapeutei tale? Pare ca face minuni cu relatiile mama-fiica. Multumesc anticipat si felicitari pentru curaj si putere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *