MENU

de • 17 martie 2017 • (de)liriceComentarii (7)

cenușă

***

Azi am auzit o discuție între îngrijitoare. Vorbeau despre mine, spuneau: săraca, moare aici singură, nu are pe nimeni. Și m-am gîndit o secundă cu milă la mine, ca și cum aș fi fost altcineva. Au dreptate: mor singură, tot așa cum am și trăit o bună bucată din viață. Apoi mi-am dat seama că nu mă mai apasă deloc singurătatea asta. Nu aș vrea să fie aici nimeni să mă privească cum mor. Să fie martori ai degradării mele. Să mă privească cum mă descompun, cum mor înainte de a fi murit de fapt. Nu aș fi vrut să mă vadă nimeni așa, cu scalpul gol, ras, cu fața și mîinile pătate, cu ochii înfundați în orbite, încercănată, galbenă. De ceva vreme am încetat și eu să mă mai privesc în oglindă. Am rugat fetele să o scoată pe cea de la baie. E straniu să intri într-o baie fără oglinzi.  Vreau să îmi amintesc de mine cum eram. Uneori mă gîndesc, cu frivolitate, că sunt norocoasă: eu nu voi îmbătrîni niciodată. Voi fi mereu tînără. Nimeni nu va avea vreo amintire cu mine bătrînă, voi fi mereu femeia care a murit prematur. Sau, pur și simplu, nimeni nu va avea vreo amintire cu mine. Asta e mișto la tragedii: au o latură nespus de frumoasă, de atrăgătoare. Tuturor ne plac tragediile. Ne naștem cu ele în ADN.

Dacă am reușit să mă împac cu ceva spre finalul ăsta abrupt și foarte apropiat al vieții mele, aia e singurătatea. Au fost zile în care m-am întrebat cine e mai singur? Eu, care m-am izolat de lume cu bună-știință, care am ales să aștept o fantomă vreme de cinci ani închegați, care îmi aștept sfîrșitul sfîrșită, dar împăcată cu mine, așa cum spunea Unamuno, sau el, prins într-o căsnicie-colivie, în care a murit orice urmă de chimie și empatie, de bucurie, de iubire? Există ceva mai sinistru decît senzația că te izbești de un zid de sticlă crescut între tine și celălalt, ca o pasăre capie? Există singurătate mai dureroasă decît cea din patul conjugal cînd nu a mai rămas nimic între voi decît plapuma?

Partea luminoasă în toată povestea asta e că nu am să-mi fac griji pentru cei ce rămîn. Nu mă va plînge nimeni, nu voi lipsi nimănui. Nimeni nu se va întrista în urma mea. Ce ușurare! Voi pieri ca și cum nici nu am fost. Imediat după ce voi închide ochii, existența mea se va șterge complet din memoria lumii ăsteia. Va fi ca și cum durerea asta nu a fost. Nicio întîmplare grotescă. Viața asta, ca un viol perpetuu. Cancerul din pîntece. Savin. Dacă nu are cine-și mai aminti, va fi ca și cînd nici nu au fost.

Singură. Singură. Singură. Singură. Șoptesc vorba asta pînă devine doar o înșiruire de sunete fără sens și își pierde încărcătura. O vorbă precum bulele de aer pe care le scăpam în apă cînd făceam baie cu mama și îmi țineam respirația și ochii deschiși și din gura strînsă scăpau bule mici care pocneau cînd ieșeau la suprafață, se disipau în aerul cald și umed al încăperii, își pierdeau identitatea de atomi eliberați din pieptul Mirei și se îmbrățișau cu alții aidoma lor pînă se amestecau de tot  și nu ai mai fi putut să îi separi și să spui: uite, aerul ăsta a fost conținut cîndva de pieptul gingaș al fetiței roșcate și goale din cadă. Era doar un aer ca oricare alt aer.

Oricum, eu nu am făcut parte niciodată dintre cei impregnați cu iluzia nesingurătății. A imortalității. Asta îmi amintesc cu o claritate neverosimilă din noaptea în care au ars casa și părinții mei, după ce s-a terminat totul: senzația că întunericul și flăcările au înghițit tot, toate creaturile vii, că nu numai mama și tata nu mai erau acolo, lîngă mine, ci niciun om, nicio pasăre, niciun fluture, niciun cîine. Stăteam într-un pat dintr-o odaie pe care mi-o amintesc neclar, poate că era o cameră de spital, poate casa cuiva unde mă adăpostiseră, vreuna dintre surorile mamei, pesemne, îmi țiuiau urechile de liniște și întuneric depline. Îmi părea că focul care îmi mistuise casa și pe mama și tata făcuse scrum totul și cenușa lumii ăleia calcinate cade ușurel peste mine, se așază în strat tot mai gros pe podea, pe pat, în aerul îngroșat al camerei, estompînd și camuflînd orice zgomot al vreunei lumi exterioare, vii, care ar mai fi putut ajunge pînă la mine. Și nu era teamă, nu, era doar o uimire grozavă în fața fragilității oricărui lucru, mă miram cît de inflamabile sunt toate obiectele și ființele, cît de ușor iau foc și ard pînă la capăt, iar în urma lor nu rămîne decît funinginea aceea imponderabilă și imperceptibilă aproape, care continua să cadă și să acopere formele familiare ale corpului meu, mușcînd parcă din el, imaterializîndu-mă. Și era o nesfîrștă tristețe și milă, tristețea  supraviețuitorului.

Eram completamente singură între ruinele arse ale unei lumi golite de iubire și sens. Singura ființă rămasă pe pămînt. Și senzația aia avea să nu mă mai părăsească niciodată.

***

(las aici un fragment din romanul pe care îmi pare că nu-l voi mai termina niciodată, ca să îmi dau un imbold să scriu)

7 răspunsuri la postarea cenușă

  1. Ana Năstase spune:

    Doooamne, Petro, cum faci tu omul să-şi înceapă ziua plângând. De fiecare dată când citesc o postare din asta la tine, când o termin şi închid pagina, mă întreb dacă am văzut scenele astea în faţa ochilor, acum sau în altă viaţă, sau dacă tocmai ce am citit despre ele pe blog la tine. Atât de puternică e senzaţia asta fără nume pe care o transmiţi, atât de bine scrii. Şi nu ştiu cum ai puterea să scrii aşa ceva, mereu mă gândesc la asta. Te admir tare de tot. Pentru tot. Dar ştii.

  2. Mirela Tuțu spune:

    Sunt oameni care se nasc pentru a suferi. Bunica mea spunea ca oamenii cei mai încetcați sunt cei aleşi de Bunul Dumnezeu să fie ai Lui.
    Aş vrea să cred că destinul dureros al eroinei dumneavoastră se poate schimba cumva. Să îi dăruiți o scură vacanță de fericire înainte de Marea Plecare.
    De asemenea, îmi doresc să reuşiți să terminați acedt roman. Dar…dacă fericirea dumneavoastră este responsabilă pentru amânarea finalizării cărtii, poate să mai aştepte, mult şi bine!
    Vă îmbrățişez!

  3. eva spune:

    vrem mai mult!dupa ce ai lasat acest fragment aici, nu poti sa ne lasi asa..

  4. Studio Galati spune:

    Vreau continuarea! Superb! Scrii atat de bine si transmiti emotii pe care nu am crezut ca as putea sa traiesc.

  5. Mihaita spune:

    Parca traiesc drama personajului. Excelent scris! Te cutremura!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *