acestblogdenervi » the smell of hospitals in winter

the smell of hospitals in winter

Petronela — Mon, 03 Feb 2014 08:09:09 +0000

(jurnal, ianuarie 2010)

zbaterile astea.
azi cînd am venit şi te urcau în salvare, venisem cu cruciulita mea în mînă, să
ţi-o dau ţie, dar nu am avut curaj să fac asta, mi-a zis.

mă auzeam respirînd dar eram prinsă în mine. captivă într-un trup inert. îi simţeam că mă dezbracă, ştiam că sunt mulţi acolo, aş fi vrut să mă acopăr dar creierul nu avea cui comanda. am simţit doar acul, rece, penetrînd vena.
cînd îmi revin complet sunt deja în rezerva vip. numele ăsta singur îmi întoarce stomacul. zac cu perfuzii înfipte în vene pe patul din rezerva viaieipi şi plîng. o asistentă mă mîngîie uşor, cu sfială. de ce plîngeţi? nu insistă.
pentru că la uşă nu e nimeni, vreau să îi spun, dar tac. la uşa la care eu am stat pentru atîţia oameni, nu e nimeni care să aştepte cu grijă să îmi revin.
cam atît de singură sunt, domnişoara asistentă. nu copii, nu mamă, nu prieteni, nu iubit. deşi au aflat cu toţii. nu s-a repezit nimeni îngrijorat, să se plimbe pe hol cu spaima că nu sunt bine. voi sta aici, pe patul din rezerva viaipi şi o
să plec, singură, clătinîndu-mă, pînă la un taxi care să mă ducă acasă. aşa arată singurătatea, domnişoara asistentă. o uşă în care nu se iţeşte niciun cap îngrijorat, în vreme ce tu eşti captiv în tine şi nu poţi mişca.
se descurcă, şi-au zis cu toţii. e la spital, nu are ce să păţească. e puternică, nu are rost să ne batem capul.
nu mai plîngeţi, o să fiţi bine, îmi spune asistenta.
de asta îmi e şi mie teamă, îi răspund în gînd.

The post the smell of hospitals in winter appeared first on acestblogdenervi.

december (the smell of hospitals in winter)

Petronela — Fri, 06 Dec 2013 05:59:16 +0000

Bună dimineaţa. Numele meu de botez este Petronela şi îl aştept pe Moşul de 36 de ani. Celălalt nume al meu e Elena. Detest luna decembrie de când mă ştiu.

Decembrie e o lună de vânătăi, bătături şi moarte. În decembrie, de Crăciun, când eram eu mică, a murit tata-mare. Îl iubeam tare pe tata-mare fiindcă tata-mare era mare şi bun şi se punea în faţa lui tata. Tata-mare mă iubea, deşi nici el nu îmi spunea. Simţeam eu. Dar s-a dus. În alt decembrie sinistru, nu am mai fost, brutal, floare. Fusesem o floare mică de tot.

Tot în decembrie, tot de Crăciun, l-am găsit pe răposatul, proaspăt major, aproape sinucis în spital. Şi el era mare, a avut noroc, nu i-a cedat inima. Eu nu m-am sinucis iarna, că iarna nu e anotimpul meu, am ales o zi frumoasă de primăvară. La spital a venit să mă viziteze proful de română, care credea că sunt talentată şi îmi publica poeziile în revista şcolii. În aproape fiecare decembrie am fost singură. De murit, răposatul mi-a făcut un favor şi a decedat vara. Ani în şir, decembrie a fost sinonim cu spitalele bigudiului mic. Acum doi ani, tot în decembrie, m-au sunat de la liceul bigudiului mare. Să vin repede, că a luat pastile. Să stau liniştită, că au sunat ei la ambulanţă. Acum câteva zile mă gândeam că toţi oamenii mişto pe care îi ştiu au încercat sau s-au gândit măcar să se sinucidă. Asta aşa, ca să ştie că au şi opţiunea asta. Să nu te gândeşti deloc la suicid mi se pare nesimţire. Să îţi iasă mi se pare prostie. Şi oricum, mamele nu au acest buton de exit.

Tot în decembrie, la început, am venit acu câţiva ani dintr-o vacanţă caldă, iar tata era paralizat pe partea dreaptă şi incapabil să mai vorbească. Şi tot decembrie, demult, era, când m-am măritat cu burta la gură şi nu a fost nicio scofală.

Bună dimineaţa. Numele meu de botez e Petronela. Am 36 de ani şi aseară a venit şi la mine, în sfârşit, Moşul. Nu eram supărată pe el că m-a lăsat să aştept atît. Mi-a umplut ghetele cu oameni şi sufletul cu frumos şi fericire. Şi eu am multe ghete, că le purtăm toate trei.

Celălalt nume al meu este Elena. Nu am nimic cu luna decembrie. E o lună mişto.

The post december (the smell of hospitals in winter) appeared first on acestblogdenervi.

în niciun caz.

Petronela — Fri, 15 Mar 2013 10:42:40 +0000

ninge pe fiecare nervură spitalizată. nufărul din zona pelvină se încăpăţînează să înflorească pe zăpadă. frigul îi prieşte. rezerva asta are privelişte. 2 brazi albi, un zid vechi, cîteva case frumoase pe un deal aşişderea alb. şi căderi mătăsoase şi lichide de zăpadă. fiecare ac care s-a înfipt cu voluptate în tine, fiecare curgere oţelită pe venele răcite. o foaie striată de varză pe ganglionii dureroşi şi of, toate înţepăturile alea de parcă un stol de albine întărîtate s-ar fi năpustit asupra unei singure bucăţi mici şi netede de muşchi fesier.

dar nuferii nu dor et mon nom n’est pas Chloé.

văd nori aurii şi roz de lumină cum se aleargă pe cerul leşios, aşa cum stau întinsă pe patul de spital. miroase a medicamente – the smell of hospitals in winter- iar mirosul înţepător se amestecă cu altele, mai dulcegi, de trandafiri şi lalele multicolore. uite, la tine a venit primăvara, remarcă asistenta bătrînă cu mînă uşoară, fix în timp ce îmi înfige a treia injecţie în curul ciuruit. nu scot niciun sunet, nu zic nimic. le las să îşi facă mendrele cu mine, în venă, în muşchi, unde vor ele. ascult doar cum fluidul rece se împinge în mine, îmbrăţişându-se cu plasma fierbinte ca într-un tango. în rezervă cu mine, o gravidă care lucrează în vînzări vorbeşte continuu la telefon. răzbat pînă la mine cuvinte străine şi sterile- agenţi, coordonatori principali, target. dacă ar trebui să le folosesc într-un text, nu aş şti.

s-au înnegrit acum norii, sunt cenuşii ca plumbul. pe drumul vechi, combinezonul roşu se luptă cu nămeţii. dacă aş fi şi eu, am fi ca în accidentul lui mihail sebastian. recunoaşte, e cel puţin ironic să fi nins cel mai mult de pe planetă, mai mult decît oricînd de cînd mă dau, iar eu să fiu prinsă în salonul ăsta alb, lîngă o gravidă care vinde, culmea, carduri de să-nă-ta-te şi crede că branulă se pronunţă cu g, granulă, care e alt cuvînt, şi mezamim care ar putea fi unul, dar nu e, deşi ştie toate necuvintele alea ca target şi zonal. şi of, ţi-am mai zis, problema cu cuvintele e că nu ştii prin ce guri au mai umblat pînă să ţi se aşeze pe limbă şi cine le-a alterat sensul şi gustul. oamenii nu înţeleg cît de importante sunt cuvintele, ce universuri infinite ascunde fiecare vorbă aşezată unde trebuie, le scuipă indiferent din gură, le pocesc, le sugrumă, le tarează şi mie îmi vine să le iau pe toate, să le mîngîi şi să le oblojesc, să le pun atele, să le fac puţină consiliere psihologică, să uite. uite, mezamim ar avea nevoie chiar mai mult decît atît, de o operaţie mai grea, poate. cum să nu vezi cît de frumoase sunt cuvintele, cîte curcubee ascund sau cîte lacrimi? să nu le ţii în palme-căuş ca pe nişte păsări minunate şi exotice, să nu le înşiri ca pe nişte pietre de jad şi chihlimbar şi lapislazuli, nu e aşa ce cuvînt frumos şi albastru cu nuanţe adînci ca ochii tăi,l-a-p-i-s-l-a-z-u-l-i, şi nu ştii dacă e mai frumoasă vorba sau piatra. sau ochii?

pe cerul negru de-acum a rămas o singură dîră alburie şi mată, ca desenată cu creta. combinezonul roşu a coborît pe curbe de nivel pînă jos, în oraş, a trecut pe sub geamul care ascunde o siluetă brună proiectată pe un perete alb, în-niciun-caz-în-pijamale. în niciun caz.

The post în niciun caz. appeared first on acestblogdenervi.