Şi cu asta închei orice dezbatere legată de acest subiect aici. Blogul meu are alt scop iar în faţa celor care înţeleg asta, mă înclin. Am scris despre ce s-a întîmplat cu fiica mea pentru că mă sufocam de indignare. Vă mulţumesc celor care aţi înţeles şi aţi  dat mai departe povestea, scopul meu în toată această luptă este acela ca fiecare taximetrist sau smardoi din oraşul ăsta să audă şi să bage la cap că nu poţi bate oameni pe stradă fără să suporţi consecinţele legale, că nu poţi face tu legea. Că există şi oameni ca mine, care luptă şi nu se lasă călcaţi în picioare, cărora nu le e frică să ia atitudine, care nu pleacă capul şi spun, asta e România, se întîmplă, nu avem ce face. Ba da, am spus-o şi altădată, avem ce face, iar eu fac! Din poziţia de cetăţean, jurnalist, mamă şi om.

The post O ţară de mardeiaşi appeared first on acestblogdenervi.

Soldaţii ăia explodaseră, pur şi simplu. Se făcuseră bucăţele, acolo în poligon la Cincu. De-ar fi fost primele bucăţi de oameni din viaţa mea. Dar nu erau.

Ce aţi simţit când aţi aflat că fiul dvs s-a sinucis? Cum s-a întâmplat accidentul, a adormit la volan? Vecinul dumneavoastră a dat vreodată semne că ar fi violent, cum vă explicaţi că a ajuns să îşi ucidă soţia?

Mai ales copiii. Copii bătuţi, copii ucişi, copii sinucişi. Erau 5, bălai de tot, cel mai mic nu ştiu dacă avea 2 ani. Îi spânzurase ta-su pe toţi de grindă, de la cel mai mic la cel mai mare şi apoi se atârnase şi el. Era prima mea zi de reporter la Pro, imaginile curgeau de la Târgu Mureş, eu priveam înmărmurită.

Seara îi iei cu tine în pat. Te culci cu ei. Uneori te şi trezeşti.

Sigur, spui, puteai să alegi altă meserie. Cândva credeai că o să ajungi poetă, scriitoare. Apoi te-ai trezit că aveai 21 de ani, erai studentă la Litere, mamă a unei fetiţe orfane şi văduvă şi trebuia să te întreţii, pe tine şi pe ea. Ai început să lucrezi la ziarul ăla. La pagina cititorului. Aveai un şef împuţit, misogin şi bătrân care îţi vorbea urât. Umblai cu căştile înfundate în urechi, cu Tom Waits urlându-ţi în timpane şi cu fotograful după tine pe străzi şi intervievai oameni. Vox-populi, adică. Îi întrebai ce părere au despre. Ei îţi răspundeau, tu deschideai reportofonul. Mulţi te refuzau. Te simţeai umilită când făceau asta. Când aveai destule răspunsuri coerente te întorceai la redacţie, transcriai. Dacă erai norocoasă, ajungeai să scrii şi şapoul. Te semnai. Ţi se părea mare scofală să îţi vezi numele acolo. Cel mai adesea, doar iniţiala : P.V. Petronela Varga. Apoi ai început să faci teren pe bune, ştiri. Şi suplimentul TV. Stăteai toată ziua la redacţie. Ai renunţat la şcoală, ca să ai timp să îţi vezi şi copilul. N-a fost prima şcoală la care ai renunţat. Ani mai târziu, ai mai renunţat pe la jumătate la una, deşi aveai bursă de merit. Eşti o pizdă lirică nelicenţiată, deşi i-ai scris lucrarea de licenţă unei prietene, că tot erai expertă în Kundera şi Gombrowicz. Meriţi un unlike, cel puţin, dacă nu chiar unfried, nu eşti înalt-şcolită. Nu ai diplome fir, eşti ruşinea jurnaliştilor şi a intelectualilor fini. Eşti o semidoctă.

Şeful tău mare credea că scrii tare prost. Erai o jurnalistă proastă, nu doar nelicenţiată. Ai schimbat ziarul şi şeful. Ai schimbat şi numele. Te-ai măritat cu el. Cu şeful. Ăsta nu credea că scrii prost. Ţi-a înfiat primul copil şi ţi-a mai făcut unul, să fie. În caz că nu aveai destulă treabă pe lume. Apoi au zis să vii să lucrezi în teve. Nu ştiai cu ce se mănâncă asta, ai zis bine şi te-ai dus. Ai intrat în centrifugă. Erai tunsă periuţă şi ei te-au băgat pe sticlă, repejor. Cică să faci stand-up. Aşa cheală? Aşa cheală. Ai făcut. Erai peste tot. Băi, peste tot. Noaptea dormeai din bip în bip. Te sunau sursele. Aflai prima cine a murit. Pe cine a călcat maşina. Pe cine au ridicat mascaţii. Cine s-a sinucis. Cine a fost arestat. Ce urs a fost capturat. Erai la volan, în spatele ambulanţelor. La 2 metri în spatele maşinii de pompieri. În pădure, cu ursul în portbagaj. Zile, nopţi, sâmbete, duminici. În pauze, copiii care trăgeau de tine. Le era dor. Dar nu ca ţie. Îţi spuneai că o să fie bine, o să te opreşti într-o zi, vor veni vremuri mai bune, nu o să mai alergi atît pentru pâinea pe care le-o pui pe masă. A picat fierea. Ai scos-o. Amigdalele. Le-ai scos şi pe alea, da-le naibii, cui îi trebe amigdale sau fiere. Nu ieşeai nicăieri, nu aveai timp. La răstimpuri, auzeai că eşti amanta primarului. Sau a nu ştiu cărui miliardar. Tu stăteai în chirie. Te dădeau afară proprietarii, te mutai cu toate handrabelele şi copiii. Plângeai când auzeai. Cum să nu plângi. Ţi se părea nedrept, urlai în tine, nu te auzea nimeni. Mai trecea un timp, auzeai că eşti amanta altcuiva. Te resemnai. Nu ţi-au plăcut niciodată bărbaţii cu bani. Te-ai ţinut departe de lumea aia.

Apoi ţi-au zis că tre să intri pe sticlă. Între toate blondele. Aşa brunetă, cu păr scurt? Aşa. Ai intrat. Ca dracu ai intrat. Erai varză. Îţi tremura vocea şi picioarele îţi tremurau. Şi stomacul. Ai grijă că se uită la tine 7 milioane de oameni. Fix 7? Nu au şi ei altă treabă? Nu au. Bine, atunci. Te-ai încurcat ca o proastă. Îţi auzeai inima în urechi, tâc, tâc, ai zis că leşini în direct. Nu ai leşinat. Ai crezut că o să-ţi treacă. Pe dracu ţi-a trecut. Tot aşa emoţii ai avut, de fiecare dată. Auzeai în cască, 3, 2, 1- amănunte are Petronela Rotar. Petronela Rotar era praf. Încă e. Ca atunci, pe scenă la căminul cultural, când era primadonă în piesa aia de teatru de şcoală şi când s-a tras cortina şi a văzut sala plină i s-a făcut rău de emoţie, i s-au înmuiat genunchii ca gladiolele şi a uitat tot. Acu trebuie să trăiască zilnic cu asta. Fiecare live, un supliciu.

Nu ai fi zis. Ce meserie mai e şi asta. Apari la televizor. Aşa. Te duci cu o oră înainte de jurnal, nu? Te machiază cineva, te piaptănă altcineva, citeşti un promter şi mergi acasă, nu? Nu. Te machiezi singură, într-o bucătărie micuţă. Uneori, de cinci ori pe zi. Ba că intri de mai multe ori, ba că îţi strică lacrimile machiajul. La 6 dimineaţa, în frig de minus douăj de grade. Stai aşa, îngheţi la cadru, poate li se face milă şi te bagă şi scapi. Ca să te poţi duce pe teren. Să numeri morţii cu care apoi te culci în pat seara. Uneori terenul ăsta e fain. Prea fain. Eşti în elicopter, peste munţi. Sau într-un loc vrăjit, cu oameni vrăjiti. Pe aripile unei parapante. Într-o biserică veche, ascultând o orgă bătrână. În proximitatea unor oameni frumoşi, pe care altfel nu i-ai fi cunoscut. Pe un vârf de munte. Aşa e meseria asta. Sublimă şi abjectă. Ca tine.

Dă dependenţă.

Şi aşa n-ai mai ajuns nici scriitoare, nici antropolog, nici filosof. Te-ai luat cu supravieţuitul. Ai scris pentru tine, ca grafoterapie. Ai dormit tot mai puţin. Ai fumat tot mai multe ţigări. Ai plecat din teveul ăla cu oboseală cronică. Ai zis să stai deoparte, dar nu a mers. Ai învăţat măcar să te cruţi. Şi să te iubeşti şi pe tine, aşa nelicenţiată cum eşti, o amărâtă de jurnalistă de la ţară.

The post o slujbă ca oricare alta appeared first on acestblogdenervi.

pe cîmpul alb de-acum, în poligon, soldaţii culegeau resturi umane. carpiene, metacarpiene, falange, tarsiene, metatarsiene.

vertijul ăsta lăptos semăna cu altul, de sus, din Postăvarul. băusem cu prietena mea la cabană până se înnoptase peste munte. stinseseră luminile pe pîrtii, telescaunul se oprise. eram ca în Accidentul, numai noi şi zăpezile şi sobele calde din cabană. aveam stomacul fierbinte de la vinul fiert şi capul şi picioarele uşoare. ne-am legat plăcile de picioare şi ne-am dat drumul în noapte. nu am simţit ceaţa decît mult mai jos, undeva nu ştim unde. o ceaţă închegată ca o gelatină, care ni se ridica pînă la mijloc, ne acoperea complet picioarele şi se risipea spre umeri. deveniserăm imponderale şi ameţeam. amîndouă. ne verificam senzaţiile cu groază disimulată în umor. ne-am panicat real abia atunci cînd ne-am dat seama că nu ştim în ce parte alunecăm.  un vertij complicat, fără capăt, fără direcţie. alunecam în jos, ne îndreptam spre pădure sau spre prăpastie, nu am fi putut spune. poate nici măcar nu alunecam, poate că ceaţa ne muşcase din picioare şi se vaporizaseră ca nişte fusuri de vată şi lumină străvezie. şi ameţeam, ameţeam, noaptea albă se învîrtea în noi şi cu noi ca o centrifugă cu 13.000 de rotaţii pe minut.

în sicrie blindate, bucăţi de soldaţi mărşăluiau către lumina albă. nu se auzea niciun bocet, doar viforul şuierînd deasupra poligonului însîngerat.

The post alb appeared first on acestblogdenervi.

vreme de o săptămână, toate televiziunile au dat continuu căutările unor bucureşteni pierduţi în bucegi. zeci de salvamontişti puşi pe drumuri, familii disperate, the classic story. bucegii erau înecaţi în zăpezi groase, şansele să fie găsiţi erau minime. mă aşteptam, ca în atâtea dăţi, să fie vorba despre nişte cretini care au plecat cu pantofii cu toc pe vreun traseu interzis şi peste care o să dea cineva după ce se vor fi topit zăpezile. o săptămână după dispariţie, au fost găsiţi. imaginile nu au fost difuzate niciodată, povestea a rămas nespusă, iar noi, cei câţiva care am avut acces la ea ne-am cutremurat.

erau doi, un el insurat, tată de copil, si o ea, amanta secretă, bineînţeles. au plecat în bucegi pentru a-şi petrece weekendul la o cabană. munţomani, echipaţi corespunzător. când i-au găsit, erau amândoi morţi, în vîlcelul mortului – coincidenţă stranie şi morbidă. (şi eu era să mor, într-un vîlcel al mortului, doar că  în Făgăraş). ea alunecase pe zapadă de pe o stâncă . a căzut zeci de metri, zdrobindu-se de stânci ascuţite. imaginile, cumplite: ea, dezgolită, cu hainele sfâşiate, frumoasă şi moartă atârnând între stânci. el a coborit după ea. a găsit-o aşa, cum am văzut-o şi eu, pe imaginile luate de salvamontist. s-a culcat pe o stânca lânga ea. nici măcar nu a clintit-o, femeia a rămas suspendată, cum a scuipat-o abisul. nu a anuntat salvamontul, nu a coborât în Sinaia, s-a întins pur şi simplu şi a aşteptat să îngheţe. legistul a zis că nu a durat mult până a murit şi el. imaginea aia o sa îmi rămînă săpată în retină: el încolacit pe stânca, lângă ea. ştiu. e morbid şi depresiv, dar totuşi cred că e cel mai romantic gest de iubire de care am auzit vreodată. cred că nu exista mulţi oameni care l-ar putea repeta. şi e bine că nu există.

m-am întrebat atunci câţi oameni cunosc care ar fi în stare de asta pentru cel pe care-l iubesc. dar şi ce a simţit omul acela, ce gânduri i-au trecut prin cap fix atunci, în orele alea, cât a aşteptat să moară. 

The post superlove appeared first on acestblogdenervi.

The post coşmaruri cu urşi appeared first on acestblogdenervi.

şi prin dormitoare. la propriu. ăia vîslesc.  panoramăm stînga, iaca, vîrful unui copac, fă dreapta aici, luntraşule, că ne agăţăm cu fundul bărcii de poartă. un cîine rămas fără stăpân înoată disperat, apa vine şi îl înghite puţin, îi aruncăm vâsla, ajunge pe o movilă, se scutură, tuşeşte, se aruncă iar în vîltoare. melci morţi plutesc.  pot sa jur că aşa arată şi styxul.
în faţa mea, în barcă, vîsleşte un sătean mucalit rău. de trei zile nu a dormit. a pus continuu saci de nisip să supraînalţe digul, că are casa lângă. dacă rupe digul, ne plimbăm cu barca şi prin bucătăria lui. a tras o duşcă de răchie şi praf s-a făcut, nedormit şi obosit cum e. pământ de flori. nu, nu seamănă cu charon. domniţă, îmi zice, grea meserie ai. io am numa doi ficiori, oacheşi aşa, ca matale. taaare mi-ar plăcea aşa o noră. nu te supăra amu, că zic aşa. oar sunt prost, oar mă fac! râdem. plm, în jurul  nostru e dezlănţuit iadul. noi râdem. râdem, ce să facem? ca să nu plângem. nu pe aicia, Ioane, că e prea iute apa, să nu ne ia şi pe noi. apele sunt tulburi şi învâltorate. un stîlp, un vîrf de stîlp electric stă să se prăbuşească. îl ocolim.  acolo, pă movila aia, unde vezi mata coperişurile alea, stă trei familii, trei generaţii, îmi explică. nu vrea domle să se evacueze. am fost de tri ori şi nu se lasă duşi. zice că dacă or rezistat la potopu din 70, nu or muri acuma. oameni proşti.
luntrea alunecă lin, printre vârfuri de pomi, căpiţe.  se încurcă în fîn. brazde întregi plutesc de-a valma.  o păpuşă cu un ochi scos.  un ţol colorat. mai încolo, dintr-o semănătoare se vede numa tabla cabinei.
căruţa ne hurducăie. apa e pâna la prag, caii înaintează greu, ne împroaşcă cu mâl. sus, mai la deal, o ţaţă bătrînă stă cu mîinile în şolduri. cum e la tine, mamaie, ţipă un soldat, ai nevoie de ajutor? baba dă a lehamite din mână. pă mine, maicăă..numa hăl cu coarne să mă mai ajute. o trimis Mniezo potopul. că prea s-o stricat lumea, maică. atâta curvăsăraie, cine o mai auzit în alte timpuri? de aia ne bate Mniezo. şi scutură iar, a sastiseală, din capul înfăşurat zdravăn în batic negru. are ceva în ochi, nu ştiu cum. o sfîrşeală, dar nu resemnată. nu. e mai mult o oţeleală, aşa, de te trece cu friguri.  de pe capră, căruţaşul smuceşte frîul.  caii muşcă zăbala şi căruţa se smuceşte din osie. în jur, numai apă. nesfîrşită şi rea.

The post o slujba ca oricare alta appeared first on acestblogdenervi.