“Îmi e rău-rău-rău de vreo 2 luni jumate, ameţeală din aia groaznică, stare de leşin (parcă în fiecare moment pic jos), palpitaţii, respiraţie pe care trebuie să mi-o controlez mereu, frisoane, transpiraţii, greaţă, vedere înceţoşată – totul se agravează mult când sunt în spaţii deschise, în magazine, în mijlocul oamenilor.”

“Atacurile de panică nu sunt clasice, nu am jumătate de ora de panică puternică şi gata, uneori am jumătate de zi încontinuu sau chiar mai mult. Nu pot dormi mai deloc.”

“Sunt disperată cam tot timpul, nu ştiu ce să fac, mi se pare mereu fie că mor, fie că n-o să-mi mai revin niciodată. stau mai mult prin casă, dar nu mă pot concentra la nimic, nu pot citi, nu mă pot uită la un film, nu pot stă pe net… Tu ai fost vreodată într-o situaţie asemănătoare? Cum scapi? Și oare tratamentul o să-şi facă efectul în timp?”

“Ție ţi s-a întâmplat să ai ameţeală puternică de tot, să nu poţi stă în picioare, şi senzaţia aşa că în orice clipă te prăbuşeşti, că leşini? Aşa am de două zile încontinuu şi nu ştiu ce naiba să mai fac”

Sunt o parte din mesajele pe care le primesc, mereu. De fiecare data încerc să stau de vorbă cu omul care îmi scrie, să-l încurajez, să îi împărtășesc din experiența mea, căci știu pe propria piele cît de important e să nu fii singur atunci, să știi că nu ești singurul om din lume care trece prin iadul ăla, că iadul e doar un purgatoriu și că poți fi salvat, poți fi bine dacă lupți.  Am decis să redeschid subiectul depresie/anxietate, în speranța că aduc o rază de lumină celor care duc lupta asta ingrată și inegală.

Cel mai important lucru care trebuie spus și pe care nu voi obosi să îl repet este că depresia este o boală. O boală gravă, ucigașă, un cancer lent al ființei, al conștiinței. Și trebuie tratată ca atare: cu seriozitate. Și mai ales, fără rușine. Nu ne rușinăm cînd ni se îmbolnăvește inima, stomacul, ficatul, de ce ne rușinăm cînd ni se îmbolnăvește creierul?

Personal, mi-am întîlnit demonul amiezii mult prea devreme, în clasa a șasea. Atunci am avut primul episod de depresie cu diagnostic, tratament și tot tacîmul. Cel mai probabil nu eram bine de mult mai multă vreme, dar atunci s-a spart buboiul. De curînd, într-un exercițiu extrem de tulburător pe care am fost aleasă să-l fac la terapia de grup (la un modul cu o temă care se numea, culmea, sexualitatea) m-a făcut să mă întorc în timp acolo, la 10 ani. Terapia prin psihodramă este probabil atît de eficientă tocmai fiindcă nu te întinde pe canapea să te joci de-a psihanaliza, ci te pune să te joci pe tine însăți/însuți sau să te privești din afară. Așadar, iată-mă nevoită să fiu iar fetița de 10 ani, care tocmai fusese dusă la psihiatru pentru că nu putea dormi noaptea. Am retrăit totul, foarte dureros. Insomnii puternice, care țineau toată noaptea și îmi făceau creierul să ardă de neputință. Tocmai fusesem mutată în altă școală, unde colectivul era deja creat și eram o proscrisă, una venită să îi ia locul, pasămite, liderei clasei, iar rezistența ce se crease în jurul ei era fantastică. Pentru că aveam tupeul să învăț bine și să o concurez la note, eram pedepsită crunt. Nimeni nu vorbea cu mine, nu aveam prieteni, eram batjocorită și persecutată, inclusiv de profesori. Acasă primeam bătaie la fel de des ca mîncare și eram atît de îngrozitor de singură pe lume, mai singură decît personajul lui Hector Malot, așa mă simțeam. Habar nu aveam cine sunt, de ce m-au adus pe lume, ce scop are existența mea mizerabilă. Nu aveam pe nimeni să mă iubească, să mă aline, să îmi spună o vorbă bună. Citeam exagerat, ca să evadez din realitatea aia oribilă, sufocantă. Cînd, la finalul clasei a cincea, mi-au mistificat media generală cu cîteva zecimale în minus, căci altfel erau nevoiți să îmi dea și mie tot premiul întîi, am clacat. Școala și notele erau singurele lucruri în regulă din viața mea, singurele care îmi aduceau laude și un soi de apreciere. Și acum îmi fusese luată și chestia asta. M-am prăbușit. Îmi petreceam nopțile citind și uitîndu-mă la tavan, ascultînd sforăitul tatei și celelalte zgomote ale nopții, simțindu-mă singura ființă trează de pe pămînt. Uneori îmi făceam curaj să merg în dormitor la ai mei, încercînd să o trezesc doar pe mama, să îi cer să mă ajute cumva, să îmi dea ceva să pot dormi, însă se trezea, invariabil, tata, mînios, și mă amenința și alunga furios – îți dau eu somnifere! –  iar eu mă întorceam tremurînd în pat și plîngeam pînă dimineața. Cînd nu s-a mai putut cu mine, m-au dus la medic. Am luat 6 luni pastile cu pumnul, dar, fericire, acum puteam dormi. Tata mă amenințase, înainte să intru în cabinet, să nu cumva să spun că iau bătaie. Nu am spus. Dar trebuie că a fost floare la ureche pentru psihiatru să se prindă care era problema cu mine. Cînd i-a chemat și pe ai mei, le-a spus să nu mă mai bată. Pe drum spre casă, mi-am luat-o din nou; pentru tata era de neînchipuit ca medicul să-și fi dat seama singur de așa ceva, eram doar o mincinoasă, de la mine știa.

Și atunci, ca și acum, să ajungi să iei medicație psihiatrică însemna că ești nebun. Îmi amintesc plimbările mele pe ulițele prăfoase ale satului, foarte conștientă de singularitatea mea, de stigma mea, obsedată de spaima că într-o zi voi înnebuni. Am trăit cu groaza asta atîrnîndu-mi deasupra capului ani grămadă. Și azi, uitîndu-mă la traiectul vieții mele, la toate lucrurile care mi s-au întîmplat, la alegerile mele, încă mă mir că sunt zdravănă la cap – dacă pot susține una ca asta, că nu am luat-o răznuța, vorba fie-mii, și nu mă cred Cleopatra, gătită în cămașă albă cu mîneci lunguțe, în vreo rezervă bine capitonată și cu vizetă.

De depresie am suferit, apoi, întreaga-mi viață. Am ceea ce psihologii numesc depresie de fond. Ca un program care rulează în background. Am învățat să mi-o accept și să trăiesc cu ea. Eu îi spun tristețe existențială, că mi se pare că sună mai sofisticat. Ochiul care plînge, oricît ar rîde celălalt. Am dus-o în spate, uneori mai greu, alteori mai ușor. Au fost, însă, momente cînd m-am scufundat în ea ca într-o apă neagră. Dacă m-a salvat ceva de la înec, au fost copiii mei, dragostea uriașă pe care le-o port și un simț al datoriei exacerbat. Cînd a murit Dragoș, doar ochii, gînguritul și brațele fetei mele în jurul gîtului meu m-au ținut în viață în primul an în care nu îmi amintesc nici măcar o dată în care să fi reușit să respir bine. Nu știam că aia e depresie, nu m-am dus la medic, psihologi nu existau pe vremea aia sau obiceiul de a apela la unul, am mers înainte ca o vită, ca un soldat, am încercat să mă anesteziez cum am putut mai bine, să mă țin la suprafață cît să nu mă-nec. Nu am trăit aproape doi ani decît la suprafața vieții. Mă trezeam cu o gheară în gît care mă sugușa, cu o lespede de piatră ca aia de pe mormîntul lui pe piept, care nu îmi dădea voie să mă alimentez cu aer suficient, fără nicio voință de a mă ridica din pat și trăi. Nu înțelegeam rostul vieții. Nu îl mai înțelegeam. Mi se părea că moartea lui îmi revelase inutilitatea actului de a trăi. La ce bun toate astea, dacă oricum ne-nghite pămîntul prematur, ce se alege de tot ce ai fost, ai gîndit, creat, avut? Ce scop au toate astea, cînd și din memoria celor care te-au iubit mai presus de sine te șterge actul crud și ireversibil al uitării? Dar din pătuț mă striga copilul meu și, cu eforturi supraomenești, mă ridicam din pat și îi zîmbeam, o luam în brațe și îmi găseam puterea să mai respir superficial încă o zi.

La fiecare lovitură pe care mi-a dat-o viața, m-am trezit aruncată în hăul fără fund al depresiei, dar nu mi-am dat voie să rămîn. Eram mamă. Trebuia să fiu funcțională, nu aveam dreptul să am depresii, să zac, să îmi plîng de milă. Munceam ca o apucată, mă ocupam de copii. Cînd, la un moment dat, am simțit că nu mai pot, am cerut ajutor psihiatric. Eram, la vremea aia, un sac de oase străveziu. Doar întîmplător am ajuns să-i spun psihiatrei că, printre altele, nu țin de luni multe nimic în stomac, trăiesc cu o diaree continuă și imodium pe post de mîncare. A rîs și mi-a zis că este o componentă digestivă a depresiei și că va trece după cîteva zile de medicație. Nu mi-a venit să cred, mi s-a părut că mă ia peste picior. Făcusem mulțime de investigații, analize, aveam diagnostic de colon iritabil, pastilele luate pentru asta nu ajutaseră la nimic. A avut dreptate. După nici trei zile, am fost bine. Am luat medicație 6 luni, doze foarte mici, cît să nu-mi afecteze în vreun fel viața și activitatea. M-am echilibrat chimic, dar era nevoie de mai mult decît atît. Medicația antidepresivă este ceea ce este antiinflamatorul într-o inflamație cauzată de o infecție. Tratează simptomul, calmează durerea, dar nu elimină cauza. Ca să te faci bine, trebuie să tratezi infecția. În depresie, infecția se tratează cu terapie. Multă terapie. Și asta spun și recomand tuturor celor care mă întreabă ce să facă: terapie. Există foarte multă rezistență la terapie. Chiar și la aceia care ajung în cabinetul psihoterapeutului. Fiindcă e greu și dureros să te întorci către tine. Fiindcă, de cele mai multe ori, nu elefantul din cameră e problema, ci camera însăși. Iar vindecare fără durere, în terapie, nu există. Conștientizările nu vin așa, la ceas de seară, la un pahar cu vin. Vin din exerciții făcute greu, din întrebări incomode la care nu ai vrut să afli niciodată răspunsul, din lupta cu demonii trecutului, din întoarcere cu sinceritate crudă către sine. E al dracului de greu și suntem plini de mecanisme de rezistență și negare. După atîția ani de terapie, după atîta scris și scormonit în mine, descopăr uluită, la cîte vreun exercițiu de grup (nu voi înceta să slăvesc beneficiile terapiei de grup!) că lucrurile stau în mine total altfel decît credeam, mi se reactivează dureri reprimate, fac declicuri în zone pe care le credeam bine-mersi, rezolvate, închise.

Cea mai cumplită perioadă din viața mea, în care anxietatea (cu care se căptușise depresia mea de fond mereu minimalizată și reprimată) a izbucnit și m-a pus literalmente la pămînt, a fost în urmă cu 8 ani. Experimentam niște stări fizice foarte stranii, care mă aduceau în camera de urgență săptămînal. Căderi bruște de tensiune, vomă, tremur ca în șocurile septice. Plecam de fiecare dată de la urgențe cu un bilet pe care scria toxiinfecție alimentară. M-am dus la toți medicii, mi-am făcut toate analizele. Nu găseau nimic, ca-n bancul ăla sinistru, analizele sunt perfecte, pacientul e mort. Mă rugam să îmi găsească ceva, să mă pot trata, să mă fac bine. Apoi, de ziua mea, în direct la televizor, am făcut cel mai violent atac de panică posibil, despre care aș fi putut jura că e atac cerebral sau infarct. În aceeași zi, m-am dus la psihiatra mea, aveam programare făcută de ceva vreme, căci mă gîndisem să încerc și asta, dacă la alte specialități nu am avut mai mult noroc. Atunci am aflat ce e ăla un atac de panică, ce boli poate mima, cît este de perfid, de insidios, cum îți poate schimba obiceiurile, plăcerile, întreg cursul vieții. Cum te ține captiv în teama că se va repeta și cum teama că se va repeta îl face să se repete. În seara aia, pe drum spre ai mei, am mai făcut șase, la volan. A fost doar primul dintre cele mai grele drumuri ale mele, în care parcă înotam prin gelatină, incapabilă să ajung la destinația care se afla atît de aproape. Speriată, trăgînd pe dreapta din minut în minut, fără să pot respira, cu inima bubuindu-mi nebunește, dar mai ales cu o senzație îngrozitoare de vertij și depersonalizare, de irealitate, ca într-un vis lucid. Așa am trăit luni întregi, cu toată medicația pe care o luam. Dormeam mult, de la pastile, iar cînd mă trezeam din somn, mă trezeam cu o vibrație interioară cumplită, un tremur al organelor interne care mă speria teribil. Nu mai aveam curaj să intru în direct fără să am pastila de urgență pe pupitru. Nu mai conduceam decît pe distanțe foarte scurte, niciodată în afara orașului fără să fiu însoțită, eu, care găseam atîta voluptate în condus! Îmi era frică mereu să nu se întoarcă atacurile, zilele mele erau numărători ale pauzelor între ele, trăiam de parcă aș fi fost învelită în vată, cu o senzație perpetuă de amețeală și rău generalizat. Luni întregi, am funcționat la 10-15% din capacitatea mea. Nu puteam citi, scrie, puțina vitalitate rămasă se ducea la muncă și în interacțiunile cu copiii. A ajutat și medicația. A ajutat mult terapia. A ajutat și mai mult voința să fiu bine. Am început să nu mă mai tem de propriul meu creier ca înainte. Am început să știu cînd se apropie atacul și că e doar un atac de panică, la fel ca toate celelalte care mă loviseră dar nu mă uciseseră, și să le înving înainte să se instaleze. Am început să fac sport mai mult, să petrec timp în aer liber, să reiau pe rînd lucrurile pe care mi-era frică să le fac și să îmi înfrunt frica. Nu mi-a fost teamă? O, ba da! M-am căcat pe mine! Dar nu am vrut să-mi trăiesc restul vieții terifiată, cu spaima de propria-mi umbră. Cu cît se răreau atacurile, cu atît mi le scoteam din minte și se răreau și mai mult. Nu au dispărut de tot niciodată. Pot trece ani în care nu am niciunul, apoi, din senin, mă simt cuprinsă de senzațiile știute. Am mereu la mine, într-un pastillero, medicația de urgență: un sfert de anxiolitic sub limbă și sunt bine aproape instant. Urăsc pastilele. Ani buni, după ce atacurile încetaseră, am continuat tratamentul cu antidepresive. M-am îngrășat de la ele, am crezut că voi ajunge dependentă pe viață și nu voi putea ieși niciodată din cercul ăla vicios. De fiecare dată, am rugat medicul să mi le scoată, am trăit sevrajul oribil săptămîni întregi, dar am reușit să fiu bine fără. Dar nu aș fi putut fără terapia îndelungată. Am 6 ani de cînd nu a mai fost nevoie să iau măcar o data un antipresiv. Anxioliticele, însă, le am mereu la îndemînă. Iau rar, extrem de rar, însă vorba psihiatrei mele: pui sub limbă un sfert de pastilă, în trei ore o piși, nu fi încăpățînată, nu te lăsa să ajungi în starea aia de rău dacă o poți evita. Și asta fac, atunci cînd nu se poate altfel. Încă sunt pasibilă să fac un atac de panică la volan, singură la drumuri lungi sau în avion. Dar asta nu mă împiedică să plec la drum.

Am mai avut perioade de anxietate mare. Anul trecut am ajuns la RMN din cauza unor amețeli extrem de puternice și dureri în zona cefei. Nu aveam nimic, somatizam doar anxietatea. Acum știu de ce îmi înțepenește gîtul, atunci cînd înțepenește. Fiindcă depresia e un balaur puternic, cu șapte capete, iar cel mai puternic e anxietatea. Tai unul, cresc două în loc, cînd nu ești atent.

Am avut, de multe ori, și gînduri de inutilitate și moarte. Mi-am dorit să dispar, pur și simplu, căci sinuciderea, am stabilit de mult, nu face parte din opțiunile mele. Am fost prinsă, de multe ori, într-un cap ori prea plin, ori prea gol, incapabilă să evadez din el.

M-a ajutat mult scrisul. Alergatul. Cititul. Oamenii buni și faini din jurul meu. Călătoriile. Timpul petrecut afară, în natură, cu care am o conexiune formidabiă. Statul cu mine și uitatul în mine. Iubirea.

Dar cel mai mult m-a ajutat terapia combinată, individuală și de grup. Conștientizarea faptului că depresia e o boală pe care trebuie să o tratez cu toată responsabilitatea. Sunt departe de a fi, vorba fie-mii mari, rezolvată psihic. Dar cobor în mine de fiecare dată cu voluptatea scufundătorului. Orice ar fi acolo, al meu e, trebuie să cunosc și să îmi asum. E greu și doare. Îmi vine și mie să renunț, să găsesc motive să nu mă duc la cîte o ședință cu vreo temă dureroasă, dar imediat îmi observ mecanismele de rezistență, îmi trag două palme și mă tîrăsc la terapie. De multe ori am senzația că sunt bine, sunt gata, m-am făcut, ce naiba mai caut la terapie? Apoi, după cîte vreo ședință de grup rîd de mine și înțeleg că mai e tare mult pînă departe. Dar drumul e frumos. Iar eu sunt cel mai bine din viața mea, am cîștigat lupta cea mare cu balaurul, i-am tăiat aproape toate capetele. Uneori, în loc mai crește altul, dar sunt antrenată și îl retez din nou. Să fii bine e o luptă continuă, atunci cînd ești construit așa ca mine. O luptă grea, dar frumoasă. Iar acum, respir bine.

Cînd mă uit în urmă și văd apa neagră și rea din care am ieșit vie și nevătămată, zîmbesc. Mă simt eliberată. Știu că programul depresie, instalat la o vîrstă mult prea crudă, încă rulează pe fundal, dar nu mă controlează. Nu am nevoie de pastile ca să fiu bine, sunt conștientă că sunt o femeie extrem de norocoasă și suficient de puternică. Că viața mea e frumoasă. Mă pot bucura de dimineți, de asfințituri, de mulțimele de clipe pe care le adun ca pe niște bijuterii.

Depresia e o boală cumplită. Să fii puternic înseamnă, mai ales, să știi cînd nu mai poți singur și să ceri ajutor. Cere ajutor. Aud mereu că e scump să faci terapie și zîmbesc. Aud mai ales de la oameni care și-ar permite să renunțe la niște mofturi, dacă ar vrea cu adevărat. Dar nu vor. Din păcate, la terapie ajung mai ales cei trimiși de psihiatru, atunci cînd lucrurile scapă grav de sub control, cînd boala e deja avansată. Nu sta să ajungi acolo. Cere ajutor.

Vine sorocul. Găsește-i tu nume.

O să plutesc apoi, cu burta în sus, ca un pește mort, pe rîul deznădejdilor noastre.

(„Henry Ford Hospital,” Frida Kahlo, 1932)

Pe terasă bătea puțin vîntul, mai risipea aerul înăbușitor. Am scris puțin la roman. În ultima vreme fac asta zilnic, mi-e clar că nu pot scrie cartea asta decît așa cum sunt acum, în starea asta. Dacă ar fi să aleg între a-mi fi bine și imposibil să o termin sau rău ca să o dau gata, probabil că aș alege conștient a doua variantă. This woman is mad. Tot așa cum în ultima vreme par să beau – moderat, dar totuși zilnic, alcool. M-am surprins bînd șampanie la prînz, în loc de prînz, sau după-amiaza, în loc de cină. Asta cînd am avut cu cine. Cidru beau on regular bases, la fel și vin. Singură.

Apoi va veni frigul. 12 grade săptămîna viitoare și asta mă deprimă și mai grav. Tot déjà vu-ul / déjà connu –ul fiecărei toamne însingurate, cu zilele vineții, ploioase, cu serile în fața unei cărți sau laptopului, cu nopțile cu picioare reci și goale. Aproape ca o alegere (in)conștientă. Curînd de tot nu o să mai pot dormi afară, unde mă simt conectată la tot și, în consecință, nesingură. Camera mea, patul mare, gol, îmi par claustrante. Și o senzație stranie, că niciodată acolo nu a pășit nimeni, în afara mea. Nu am nicio altă amintire în afara serilor mele de însingurare.

Mă urmărește obsesia singurătății. În scris, în cotidian. Toți anii ăia (ăștia) de terapie nu au servit la nimic, la fel și toptanurile de cărți de specialitate înghițite estimp, decît ca să văd stricăciunea din mine și oameni. O pot repera dar nu mai cred că există vindecare reală. Chestia asta te poate înnebuni: să vezi cît de stricați suntem toți, toate tiparele psihologice, schemele de fugă, de negare, de anesteziere, de autoiluzionare, dependențele, codependențele, pentru numele lui Dumnezeu, nu știu pe nimeni care să fie bine decît pe cei care se mint, dar parcă acolo disperarea transpare și mai abitir pentru un ochi lucid. Sau pe cei îndrăgostiți, dar și îndrăgostirea tot o formă de minciună este. Am zile cînd mă uit prin oameni și îi văd descompuși în astfel de scheme ca și cum aș citi niște coduri. Ca-n Matrix. Iar asta mă întristează grozav, mai ales că știu că ele există mai întîi în mine și nu le pot nicicum depăși, mă întorc continuu în același loc, mai călită, poate, dar și mai obosită, mai demotivată.

Știu și că va trece, așa cum au trecut toate, unele de netrecut. Ca săptămîna asta și convulsiile ei.

Rămîn pustiită. Cu scindarea mea dintotdeauna între nevoia (și plăcerea) solitudinii și spaima asta care mă împresoară, densă, că va înceta să fie o alegere și va deveni o condiție.

Într-o zi va trebui să decid. Sau aș putea avea decența să mor înainte.

Mi-a mai trecut supărarea cînd am văzut că la Galați venise primăvara: iarba înverzise, pe malul Dunării în sălcii dăduse frunza, căruțele ieșiseră la plimbare. Uite o glumă pe care unii n-au gustat-o. Și totuși. Locul în care s-a întîmplat totul era minunat, camera de hotel avea o priveliște superbă, înspre faleză, cu apa sclipind sub geam. Hait!, ce mișto e la Galați, mi-am zis. Și a fost. Lansarea, oamenii, vinul, poveștile, odihna din noaptea aia. Una dintre puținle nopți în care am dormit adînc, fără vise, fără întreruperi. Dimineață, buimacă, nu știam unde sunt. Apoi am văzut Dunărea curgîndu-mi sub geam.

Duminică seară am trecut prin emoții similare cu cele de la primele lansări, la Tramvaiul 26. Provincială cum sunt, încă mă intimidează foarte poeții și lumea literară din București. Se poate vedea și în acest video.

Apoi, luni dimineață, m-a invitat Nekta în emisiunea ei de la radio și a fost unul dintre cele mai faine și pline de surprize interviuri din viața mea. Era foarte pregătită ardeleanca mea, nimic bîjbîit, nimic la întîmplare. La un moment dat, după ce îmi ceruse nişte adjective despre mine, m-a pus să deschid un plic unde am găsit următoarele vorbe despre mine pe care a trebuit să le citesc cu voce tare. Şi să ghicesc cui aparţin. Şi nu am ghicit. Era bigudiul mic, căreia îi ceruse Nekta să mă descrie în cîteva vorbe. Şi m-am cam blocat, mi-am înghiţit un nod mic de plîns. Emisiunea poate fi ascultată aici.

Și drumul de întoarcere, atît de diferit de cel de la dus. Cu bucurie și cîntec și soare în parbriz. Cu regretul că ajung acasă, căci aș fi putut conduce la nesfîrșit așa. Fiindcă muzica și cîntatul din băierile inimii vindecă.

Și revelația că dau skip la toate piesele de dragoste fiindcă sunt foarte departe de orice formă de dragoste sau dor. Sunt goală. Seacă precum o cochilie uscată. Și foarte prudentă.

(Azi, după o coadă de o oră la ghişeu, tanti care mi-a încasat banii pe amenzi a belit ochii cînd a văzut suma şi a exclamat: vai, mama mea! Numa’ că era vai de doamna mama fie-mii, nu de a mă-sii. După aia m-am dus la farmacie şi am luat o cutie mare de magnebeşase, că aveam nevoie de întăritoare. Încă nu mi-am dat seama dacă sunt mai mult depresivă decît obosită sau invers)

Parcă am înghițit un dragon care scuipă foc. Zac în pat amețită și  îmi detest neputințele. Obosesc și dacă citesc. Azi e mai rău ca ieri. Ieri am fost în stare să ies și afară, să mă duc la spital unde prietena mea fusese adusă cu ambulanța de pe pîrtie cu curul rupt la propriu. Și-a fisurat coccisul și are dureri cumplite. Am rîs noi că acum poate să spună oricui o întreabă ce face că o doare în cur, dar durerile sunt oribile și nu există leac, trebuie să stea și să aștepte să îi treacă de la sine. Azi nu m-am putut da jos din pat decît să iau un antitermic. Nu, nu are cine să mi-l aducă la pat. Și nici nu e important, am bolit singură de atîtea ori, știu exact cum se face. Am know-how-ul, tot dumnezeul, pot scrie un tratat despre asta: cum să supraviețuiești oricărei boli singur, în zece pași, fără profesor.

Ce nu te omoară te face mai puternic, credea Nietzsche, iar el știa ce zice, căci experimenta niște migrene cumplite, asemănătoare durerii în cur a prietenei mele, nu niște amărîtă de febră cum am eu.

Am o singură dilemă: cît de puternică să devin, totuși? Mai puternică decît Van Damme? Decît Bruce Willis? Decît Chuck Norris însuși?!

Ploaia asta nelalocul ei, în pervarzul cabanei. Ştiu sigur că ar trebui să ningă.
Oboseala asta, peste tot în carne, oase şi zgîrciuri. Mai ales în celulele moi şi umide ale creierului.
Nufărul care mi-a infestat ovarele, iar eu nu sunt Chloe, nu sunt Chloe. Nufărul mă ghemuieşte de două zile în paturi prea calde, prea albe, prea goale de tine.
Sunetul surzitor, leşinător al ambulanţei, în loop, mirosul spitalelor iarna, juma de cipralex, juma de rispen, dimineaţa şi seara.
Bilanţul negativ al celui mai cumplit an dintr-o viaţă cumplită: o tentativă de suicid, un diagnostic pe linia subţire dintre psihoză şi nevroză, o mînă tăiată, cîteva spitalizări la psihiatrie, promisiuni neţinute, disperare, neputinţă, un pic de speranţă cînd s-a încheiat.
Prima zi a anului şi vestea că au găsit-o iar leşinată, hipotermică. Şi eu munceam şi nu puteam fugi la ea şi mi-au zis, ne pare rău, nu are cine te înlocui, am dat pe gît un rivotril şi mi-am şters machiajul curs şi mi-am recompus figura şi pentru cîte un minut din fiecare oră în care a urmat, the show went on, my smile still stood on.
Fiecare deal golaş dimprejur. Fiecare decizie imposibil de luat. Cerul că e cer, minciuna că o văd pretutindeni şi chiar în mine. Singurătatea, de un ev şi mai bine.
Că mă doare şi că viaţa nu e un documentar pe discovery channel, să poţi să îi dai stop cînd vrei.

Azi-noapte am avut un coşmar din alea. Nu mai aveam nici coşmaruri de multă vreme. Se făcea că eram departe, poate pe insulă, nu mai ştiu. Şi copiii erau acasă. Şi lîngă mine cineva se juca cu un cîine. Şi un alt animal, nu mi-l amintesc. Şi deodată animalele au fugit, s-au ascuns, au început să urle. Şi a început un vuiet mare, îngrozitor, apocaliptic, şi pămîntul se cutremura iar eu ziceam fără să mă pot opri că ar fi trebuit să ne dăm seama după reacţia animalelor că se întîmplă ceva cumplit. Şi cerul se înnegrise, vîjîitul ăla creştea iar eu înnebunisem gîndindu-mă la copii şi încercam să sun şi nu reuşeam şi le scriam pe whatsapp şi vedeam că văd ce le scriu dar nu îmi răspundeau, în timp ce orice ar fi fost ce se întîmpla se apropia tot mai tare, creştea din sine, mă smintea de îngrijorare şi eu nu eram lîngă ei. Apoi m-am trezit brusc, tremurînd, iar senzaţia aia oribilă de neputinţă şi pericol nu mă lăsa nicicum. M-am dus în camera lor, dormeau liniştite amîndouă. Le-am mîngîiat şi am plîns. Am zis o rugăciune. M-am culcat la loc.

O să treacă. O să fac să treacă anxietatea asta. Just watch me.

***

Am mîncat ceva la un restaurant în mare vogă din Braşov, pe numele-i ispirat Gaura Dulce. De fapt, el a mîncat, el şi-a comandat, eu doar am gustat, de poftă. După atîţia ani în care nu am mîncat carne, mi-a fost poftă de coaste de porc cu germeni. Ironic, nu?

Asta duminică. A fost singura masă din ziua aia, eram cu prietenii şi musafirii de prin ţară. Ne-a fost rău. Lui mai tare, că mîncase mai mult. Toată noaptea a vomat şi alte alea. Norocul lui, zic medicii, a expulzat ce era rău. Mie mi-a fost moderat, nu am vomat. Bucăţelele cu germeni au stat şi au dospit încă o zi. Cînd au implodat, m-au ras de pe picioare. El a fost slăbit şi i-a fost rău, dar mai funcţional, vreme de trei zile. Pe mine m-a dărîmat.

După 12 ore de vomă şi diaree, mi-am dat seama că e grav cînd nu am mai putut sta în picioare. Venise curierul, aveam de expediat nişte cărţi pentru un cititor şi nu am putut sta la masă să completeze formularul. O oră mai tîrziu am chemat ambulanţa. Cînd am ajuns la urgenţe, doctorul îşi făcea cruci cît de rău arăt. Era convins că stau de mult bolnavă acasă, de mi s-a deteriorat atît starea generală. M-au internat, perfuzii, antibiotic pe venă, analize, iar perfuzii. A doua zi după internare am făcut o criză – sepsă îi zic ei, cică, cu frison buză cu convulsia, am zis că acolo mi s-a înfundat.

Moş Nicolae m-a prins în spital, deh. Adică nu a fost nevoie să mă alerge, am stat pe pat, leşînată, cuminţică.

Acum sunt mai bine. Miercuri termin tratamentele intravenoase. Mă simt slabă şi slăbită – nu e de mirare, nu am băgat vreme de 60-70 de ore nimic în gură, doar am dat afară. Între timp, un domn care trebuie că are ceva afiliaţii cu crîşma cu nume dulce a ţinut să mă ameninţe să nu fac public locul unde am mîncat, că nu am dovezi, pasămite şi o să vezi ce păţesc. L-am întrebat dacă nu îi e ruşine şi a zis că nu. Tot între timp, vreo 7-8 oameni care au păţit acelaşi lucru, dar mai puţin grav decît mine, mi-au scris că tot acolo mîncaseră cînd li s-a întîmplat groaznicul. O fi coincidenţa dracului, ei cică au toate avizele la zi! Acum, bolnavă şi ameninţată, am zis totuşi să nu tac din gură, tare nu aş vrea să mai ajungă nimeni în locul meu…

din cînd în cînd, dau o fugă la baie. vomit. aşa metabolizezi tu suferinţa şi şocul, mi-ar spune terapeutul meu, dacă aş mai avea unul. dar nu am. deşi nu am, ştiu exact ce mi-ar spune. aşa metabolizez eu suferinţa şi şocul.

nu vomit mîncare. nu conţin mîncare. nici măcar fiere. vomit capete de gesturi, cocoloaşe de vorbe şi promisiuni neţinute. ghemuri de senzaţii, atingeri şi şoapte. bucăţi de nopţi şi dimineţi şi seri şi amieze. vomit planuri de viitor. vomit Crăciunuri şi zile la schi neîntîmplate. fotografii tăiate. selfieuri netrimise. vomit toate plecările din viaţa mea, intempestive, fără explicaţii, fără avertisment, fără înţeles. vomit spaime şi durere. în jeturi.

îmi iau negrul, mi-l întind pe sub ochi. îmi rînjesc în oglindă. sunt hidoasă. mă simt hidoasă. te înţeleg perfect. şi eu aş fugi de mine în fiecare zi. dacă aş avea unde. sunt doar un hău, o groapă a Marianelor în care plutesc, haotic, cadavre descompuse care nu se văd, dar al căror miros pestilenţial îmbibă totul. mi-au căzut toţi dinţii, nu le mai pot smulge de-acolo.

viaţa e un viol nesfîrşit. număr din doi în doi: un viol, trei violuri, cinci violuri.

mă urc în maşină. închid bine geamurile. dau drumul tare la muzică.

şi urlu.

urlu.

urlu.

urlu.

şi urlu.

(2011)

sevrată

poate că mor.

poate că doar iese anxioliticul din sistem şi supravieţuiesc.

starea asta îmi aminteşte de trainspotting. sau gia.

(ziua 5)

iaca. am întrerupt de 5 zile medicaţia.

în prima zi, de bucurie, am ras un pahar de vin roşu, din africa de sud sau chile, nu mai ştiu decât că era unul de care îmi zisese bărbatul nesăbuit şi eu râsesem că ce vin e ăla.

apoi a început răul. progresiv.

ieri mi-am zis toată ziua, hai cu mă-ta, să treacă ziua de azi, mâine sigur va fi mai bine.

în loc de o singură pastilă, acu iau 10. simptomatice. 2 betaserc, pentru vertij. ne ştim de pe vremea când aveam sindrom labirintic, ariadna de mine, no minotaur at all. 6 sedatif-pc. maximum 10. 2 sferturi de rivotril, să nu se întoarcă anxietatea. plus ceva de plante, 3 pe zi.

mie nu mi se pare normal. mai ales că după atâtea buline, sunt la fel de ameţită ca o găină proaspăt călcată de cocoş.

ieri am adormit în atelier. era răcoare, mă întinsesem între picturi şi icoane.

am zăcut. am plâns isteric, fără motiv, numa’ de descărcare sau naiba ştie de ce. toată lumea a stat smirnă în jurul meu, mi-a pregătit mese, mi-a aşezat perne sub cap, m-a pupat, m-a învelit. trai pe vătrai, ai zice, dar dacă ţi-ar fi aşa rău, ai tăcea dracu’ din gură.

şi am tras de mine infernal. hai încă o oră, mâine o să fie mai bine. o sa fie mai bine.

şi nu a fost.

(ziua 7)

a zis că în două săptămîni trece.

să treacă măcar ploaia.

azi sunt mai bine decît ieri, mîine voi fi mai bine ca azi şi aşa mai departe and then you die.

aş alerga.

aş înota kilometri.

aş zace, în neştirea mea, pe un colţ de plajă, cu un mojito rece în mînă.

fără alcool?!