– Mulțumesc, a auzit înșurubîndu-se reproșul de pe scaunul învecinat.

Abia atunci a catadicsit să-l privească pe tînărul de lîngă ea. Avea părul lung și niște ochi foarte frumoși. La naiba, era drăguț cu totul, iar lîngă geam ținea un skate cu o mînă. Ah, ce mișto e, și-a zis în gînd, cum de nu l-am observat?

– Scuze?!, a bîiguit, cu voce tare.

– Părul, a șoptit el, zîmbind, fixînd-o cu privirea.

– Nu mi-am dat seama, pardon, i-a răspuns ea cu cel mai seducător zîmbet exersat îndelung în selfie-uri și oglindă.

Era frumoasă și știa exact cît e de frumoasă. Genul ăla de frumusețe care ți se înfige-n cap, care te uluiește, de la care nu-ți mai poți lua ochii. Care te face să te-ntrebi cum a nimerit Dumnezeu (sau, mă rog, mă-sa) combinația perfectă de trăsături, culori, linii și forme.

El continua să se holbeze indiscret la ea, ea se prefăcea indiferentă, cu ochii în geam și căștile înfundate în urechi, ascultînd System of a down. A simțit, deodată, cum una dintre căști îi alunecă din ureche. A întors capul – el i-o scosese discret și și-o băgase în a lui, pasămite ca să vadă ce ascultă. Rockerul zîmbea mulțumit, iar ea începu să se simtă foarte stînjenită. Merseră așa, preț de două stații, unul lîngă celălalt, ascultînd aceeași melodie, la aceeași pereche de căști, care îi obliga să stea mai apropiați decît s-ar fi cuvenit.

– Pînă unde mergi?, a întrebat el, timid.

– Pînă la capăt. Tu?

– Ghici!

– La asta?

– Nu!

– La următoarea?

– Nu.

– Tot la capăt?

– Aham. Și a zîmbit, iar.

Ciudat, și-a zis ea, în gînd. Nu l-am văzut niciodată prin cartier. L-aș fi remarcat sotto!

Nu și-au mai spus nimic, au stat așa, foarte conștienți unul de prezența celuilalt. Autobuzul a ajuns neașteptat de repede la capăt și au coborît în noaptea de afară. Au rămas o clipă pe trotuar, stingheri. El și-a pus skate-ul în picioare.

– Adevărul e că ar fi trebuit să cobor trei stații mai jos, a zis, iar ea a jurat că-l vede roșind, deși era întuneric afară.

Omg, omg, cît de romantic!, a jubilat ea, în gînd. Și acum, acum ce fac?

– Poate ne mai întîlnim… întîmplător, în autobuz. Mi-ar face mare plăcere! Și a dispărut, pe skate, cu pletele blonde în vîntul nopții.

Ea a urcat spre casă, cu inima bătîndu-i cu putere. În casă, părinții se uitau la un film.

– Mama, oprește, trebuie să-ți povestesc cea mai romantică chestie care mi s-a întîmplat vreodată! Cred că m-am îndrăgostit și nu cred că mai am cum să mai dau vreodată de el! Mamaaa, nici nu știu cum îl cheamă!

Mamaaa, e hopeless crush!

(* după o întîmplare adevărată, ce a avut loc aseară în 31, cu fie-mea mică în rolul principal)

LE: dacă știți pe cineva din Brașov, Răcădău, care se potrivește descrierii, nu ezitați.

Existența însăși nu are niciun scop. Eu, cel puțin, nu am reușit să-l descopăr. Planeta asta e o măcelărie, un abator nesfîrșit. Te naști, te chinuiești o vreme, apoi mori. Nu înainte de a supraviețui morții cîtorva, nu înainte de te sfîșia neîntrerupt, nu înainte de te lăsa sfîșiat. Mori. Te naști ca să mori. Între timp, muncești mult, iubești puțin, te lupți mult. Cu tine, mai ales. Toate interacțiunile care contează ajung să te doară infinit. Te îndrăgostești, învestești pe altcineva cu putere de salvator, dar nimeni nu te poate salva de tine însuți. Nimeni. Nici măcar sau mai ales tu nu poți face asta.

Vreau să mă sinucid în semn de protest pentru inutilitatea existenței. Pentru inutilitatea lumii ăsteia, pentru lipsa ei profundă de scop.

Nu cunosc nici măcar un om fericit.

Am o fantezie: stau întinsă în cada plină ochi de apă fierbinte. Tăișul lamei se reflectă în luciul apei. Înfig adînc; în încheietura mîinii se deschide floarea roșie a cărnii. Din mine se scurge lent, cald, lichidul care-mi ține în viață mașinăria căreia îi spunem trup. Sunt liniștită și împăcată. Nu mai doare nimic.

Partea bună în tot căcatul ăsta existential e că se termină. Și apoi nu mai știi, nu mai doare. Mai ales nu mai doare. Nu poți fugi de tine, dar poți fugi din tine, călare pe sîngele tău care se prelinge încet, înroșește apa din cadă, înroșește fosta realitate din jurul tău. O purifică.

Și mori. Mori.

Iar moartea are sens. Moartea pune capăt vieții lipsite de înțeles. Ăsta e sensul ei: închide cercul ăsta oribil de durere și neființă. Anulează o eroare întîmplată fără voia ta.

Doar murind reușești să dai înțeles neînțelesului.

Zi-mi un singur om care a înțeles de ce ființează. Zi-mi un singur om a cărui existență a contat cu adevărat. Nu, nu tipii ăia care au inventat chestii care îți fac viața inutilă și mai inutilă și comodă. Cineva care a oferit un răspuns adevărat, care a reușit să salveze cu adevărat ceva esențial. Nu, nu viețile inutile a cîteva milioane de indivizi inutile. Religia, filosofia, literatura – nimic nu a salvat pe nimeni, nimic nu a reușit să dea niciun răspuns. Sumedenie de vorbe goale, fanfaronadă, teorii, promisiuni deșarte, iluzii împachetate seducător. Nimeni nu e reușit să explice de ce ne naștem, nimeni nu a reușit să arate de ce trăim, nimeni nu a reușit să anihileze moartea. Vei spune, poate, că tipul ăla, Iisus, dar asta ar însemna că viața asta este pur și simplu purgatoriul, iar eu nu pot înghiți asta nicidecum.

Mi-e milă și groază de oamenii care fac copii. Nu aș face niciodată copii, vezi tu. Nu mi-am dorit niciodată, pentru mine tic-tac-ul biologic s-a oprit încă de copilă. Cum să aduci, împotriva voinței ei, o ființă în lumea asta de durere și teroare? Să o scuipi în mocirla asta și apoi să te uiți neputincios cum se scufundă sau se minte că stă la suprafață. Cum se îmbolnăvește și moare? Fiindcă chiar nu am cunoscut niciun singur om fericit.

Fantezia de fiecare zi a existenței mele terne este să mă sinucid. Îmi imaginez felurite moduri de a încheia glorios o viață lipsită de glorie. În mintea mea, le-am testat pe toate: m-am aruncat de pe poduri înalte și cariere de piatră și mi-am zdrobit carcasa de asfalturi negre și tari, am înghițit tone de pastile și am căzut în somnul adînc al non-existenței, am luat supradoze și am călătorit cu viteza unei supernove către tărîmul nimicului, mi-am umplut buzunarele cu bolovani și am înaintat în rîuri și mări, pînă cînd apele mi-au înghițit și umplut vidul interior, pentru totdeauna, am înfipt în mine pumnale, mi-am zburat căpățîna cu săbii, am reluat la infinit toate ritualurile de suicid cunoscute și necunoscute lumii ăsteia.

Și totuși, iată-mă aici, în continuare, debitîndu-ți toate inepțiile astea, la ora 1.18 AM. Iar tu citești fiecare rînd, din departele tău, și găsești seducătoare mizantropia și scîrba mea existențială. Îți par o ființă complexă, mistuită de dorință de cunoaștere și înțelegere. O ființă superioară întrucîtva. Și crezi că m-ai putea salva cu cîteva coituri, cîteva mîngîieri, puțină iubire incipientă care se va transforma apoi în silă și indiferență. Iar eu îți scriu toate astea tocmai fiindcă știu ce efect pot avea asupra ta și pentru că vreau să fiu salvată, deși lucidă mi-e clar, atît de clar, că nu pot fi salvată. Sunt dispusă să te las să încerci. Ba nu, mint. Am nevoie să te las să încerci. Îți cer disperat să încerci să mă salvezi. Știu că nu vei reuși, dar măcar cît te vei strădui, voi fi o vreme anesteziată. Te implor, vino și salvează-mă.

Vei descoperi o ființă îngrozitoare, dar asta nu va fi din prima, nu. Vor fi cîteva zile frumoase. Vom crede împreună că nu avem cum să nu reușim. Vom ignora bagajele îngrozitoare pe care le cărăm în spate, ne vom minți, vom fi orbi. Și-apoi, încet, se va lumina între noi, dar cu întuneric. Întunericul ființelor noastre va revărsa din preaplin. Eu te voi minți și sabota, tu mă vei abuza, ne vom trezi nefericiți și înlănțuiți, departe de noi înșine și unul de altul. Îți vei aduce aminte cum te-ai lăsat sedus de nefericirea mea cînd ea va atîrna ca o piatră de moară de gîtul tău și mă vei urî. Eu îmi voi dori din nou, în fiecare clipă, să dispar. Tu mă vei urî și mai mult.

Dar, pînă atunci, haide și salvează-mă o vreme.

(fragment)

(cînd plouă, nu-mi trebuie umbrelă. nu cîtă vreme în lume există Tom)

ascultă: înflorește precoce liliacul. ascultă pianul. picăturile de ploaie pe parbriz. hîrșitul ștergătoarelor – ăla din dreapta nu mai șterge bine.

ascultă: am trăit pînă acum la suprafața vieții. am zgîriat puțin, așa cum se taie pe mîini adolescenții. să doară, să sîngereze, dar doar puțin, cît să-mi mute atenția de la abis.

nimic nu îmi mai pare real. ploaia asta. trupul meu gol și obosit. tot ce a fost înainte de noaptea asta.

cine sunt? uită-te-n mine printr-un ciob spart de sticlă. cînd termini, taie o bucată. încet. vreau să simt.  vreau să mă doară. durerea e singurul lucru real.

ascultă: înotăm cu toții în ape mici. nu se scufundă nimeni. de teama rechinilor, nu ajungem niciodată la corali.

Sexul mergea perfect. Se potriviseră incredibil, de cînd se îmbrățișaseră prima dată. Explorau, se explorau, se duseseră mai departe decît reușiseră vreodată pînă atunci, fiecare. Dar ea se frămînta încontinuu că nu avea să îi fie îndeajuns fornicatorului din patul ei. Cu toate granițele pe care le depășiseră împreună, cu tot abandonul ei, cu toată imaginația și pofta ei care îl stîrneau atît. Trebuia să găsească mai mult, să fie mai mult. Un joc al minții, pe care el să îl poată înțelege, căruia să i se poată alătura. Așa o inventase pe ea, amanta, alter-ego-ul ei și mai sălbatic, și mai dezlănțuit, dar mai ales ilicit, interzis.

Totul începuse într-o după-amiază cînd fugise de la serviciu doar ca să facă amor. El o așteptase în ușă, o dezbrăcase rapid, chiar în hol; am doar 15 minute, îi spusese, va trebui să te descurci cu atît. O privise în ochi cu o căutătură stranie în timp ce o penetra puternic – era ca și cum o vedea și iubea pentru prima oară. Ce ciudat, se gîndise atunci ea, ăsta parcă nu e bărbatul meu, parcă nu îi sunt soție, ci o necunoscută pe care o are acum și apoi o lasă să plece, fără remușcări, fără sentimente. S-a simțit deodată grozav de excitată la gîndul că ea ar fi putut fi la birou în timpul ăla, iar bărbatul ei cel viril să se distreze cu o fetișcană exact așa cum o făcea cu ea. Mai mult, ilicită i se părea și incursiunea ei la ora aia în spațiul acela care acum îi părea străin, bărbatul din ea îi părea străin, un amant la care ar fi putut fugi să capete puțină – bine, fie, mai multă – plăcere, în timp ce soțul ei muncea, fără să știe nimic, sau chiar își făcea de cap, acasă, cu o femeie agățată cine știe unde. Cînd au terminat, a plecat grăbită, fără să spună nimic, extrem de tulburată. L-a sunat de pe drum și i-a vorbit exact cum i-ar fi vorbit unui amant cu care tocmai se acuplase și apoi fugise, să nu fie prinsă. El i-a răspuns imediat, precum unei femei care nu făcea parte din viața lui decît fortuit. Vreau să te mai văd, a zis ea. Curînd, a spus el. Diseară?, a întrebat ea. Nu, diseară ies cu nevastă-mea la cină. Te anunț eu cînd. Și i-a închis. Iar asta a excitat-o și mai tare.

O oră mai tîrziu, l-a (re)sunat ea/soția. Calină, drăgăstoasă, de parcă nu s-ar fi auzit de dimineață. Au stabilit detaliile cinei. Vocea lui era aceeași din fiecare zi, dar anumite inflexiuni o făceau să tresare. Cum a fost ziua ta?, a întrebat ea, banală, muncă, nimic special, a răspuns el, indiferent. Cît de bine minte, s-a frisonat ea. Dar a ta?, la fel, iubitule, serviciu, ca în toate zilele, nimic notabil. S-au întîlnit seara, la un restaurant mic din centrul orașului unde nu mai fuseseră niciodată. Rezervarea o făcuse ea, cu cîteva zile înainte, cînd se certaseră și ea suferise cîinește și, deodată, îi venise ideea să îl scoată în oraș ca să se împace, dar nu găsise locuri la restaurantul acela abia deschis, trebuise să amîne dacă ținea morțiș să guste pastele de casă care îi aduseseră faima într-un timp atît de scurt. Iar acum iată-i, față în față, la o masă lipită de o stivă de lemne – ea ușor stînjenită, el foarte sigur pe el, privind-o pătrunzător și iscoditor, de parcă ar fi încercat să afle ceva anume. Au conversat despre lucruri obișnuite și au mîncat încet. Fiecare a reîntărit că ziua fusese ordinară, în timp ce se priveau în ochi ațîțător. Apoi, cînd el s-a dus la baie, ea/amanta i-a scris că nu se poate gîndi decît la el și că trebuie să îl vadă cît mai repede. El a răspuns imediat, că și gîndul lui a rămas înfipt în vulva ei și că abia așteaptă să o revadă, poate reușește să fugă diseară puțin, o va anunța. Cînd s-a întors la masă s-au purtat firesc, ca doi soți ce încheiau o cină prozaică, deși amîndoi fremătau de nerăbdare să își întîlnească alter-ego-urile nelegitime. Au făcut-o un sfert de oră mai tîrziu, în parcarea din condominiu, chiar în fața blocului unde locuiau, la ora la care toți vecinii veneau acasă. Au parcat cuminte, ca un cuplu conjugal care se aflau. Apoi au ieșit din mașină și au reintrat pe portierele din spate, pe banchetă, ca amanți, unde au făcut sex nebunește, sub luminile farurilor mașinilor care veneau și parcau lîngă ei, nesinchisiți.  Se făcuse cald, înăbușitor, în habitaclu, gemetele și țipetele ei se zbăteau și se loveau de geamurile aburite, el o privea cu ochi halucinați, iar luminile afară se succedau rapid, norii fugeau pe cer pe repede-înainte, ca într-un time-lapse. Apoi ea s-a îmbrăcat și a fugit în casă. Cînd a intrat și soțul ei, l-a întrebat de ce întîrziase iar el i-a spus o poveste despre un client, o urgență, cu un ton atît de veridic încît a înghețat-o. Ești sigur că acolo ai fost?, a mai încercat ea, iubito, ce întrebări sunt astea, firește, cînd te-am mințit eu pe tine. Nu e altcineva?, a întrebat ea cu vocea stinsă, iubito, cum poți întreba așa ceva, știi doar că ești singura și ultima femeie din viața mea. Aș vrea să facem dragoste, a suspinat ea, geloasă de-a binelea pe amanta pe care i-o inventase și pe care părea că o ia atît de în serios, nu acum, sunt murdar, trebuie să fac un duș, sunt puțin obosit. De cînd ești tu prea obosit ca să facem dragoste?, s-a mirat ea, iar, dar el se închisese deja în baie.

A doua zi, a plecat devreme de acasă, iar el a rămas să lucreze la biroul lui. Pe la 11, a lăsat totul baltă, s-a urcat în mașină și a plecat în trombă spre el. Pe drum, și-a scos cu greutate sutienul pe sub bluză – lui i-ar fi plăcut ca ea să nu poarte niciodată, dar mereu pleca de acasă cu sutien -, apoi și-a tras jos pantalonii, chiloții, s-a încălțat doar cu cizmele și, cînd a ajuns aproape, i-a dat un sms: sunt jos, te aștept. Imediat, a venit instant răspunsul. Nu deranjez? Nu. Cînd a coborît, purta niște haine sport cu care nu îl mai văzuse îmbrăcat pînă atunci și o grimasă la fel de necunoscută pe chip. A deschis portiera, a văzut-o goală de la brîu în jos,  a rîs scurt și s-a aplecat să o muște, cu poftă. Ea a pornit. Unde mergem? Nu știu, undeva unde să poți face asta în liniște, a suspinat ea și a virat pe un drumeag de la capătul cartierului care ducea înspre pădure, un loc de altfel destul de umblat de alergători și bătrînii ieșiți la plimbare. A oprit de cîteva ori, însă de fiecare dată cineva apărea pe una dintre poteci. Ți-e frică să nu ne vadă, lașo, a provocat-o el, ba nu mi-e frică, atunci hai jos așa nerușinată, semi-goală, cu cizmele astea – iar ea a oprit, a coborît din mașină și s-a aplecat peste portieră. A avut-o acolo, cu portiera deschisă, în ciripit de grauri, gata-gata să fie surprinși de vreun grup de plimbăreți. Au auzit voci apropiindu-se, de sus, din pădure, dar nu s-au oprit decît atunci cînd au terminat. Tremurînd toată, s-a urcat înapoi la volan, și-a tras hainele pe ea și l-a lăsat în fața blocului, fără să-și mai spună nimic.

Seara, cînd a ajuns acasă, l-a chestionat iar: cum a fost ziua ta? Nimic interesant? Nimic, treabă, clienți, the usual stuff – același ton convingător care o lovea de fiecare dată în plexul solar. Dacă mă minte așa și e atît de persuasiv atunci cînd știu exact, cît de ușor o poate face cînd habar nu am! Ești sigur? Sunt foarte sigur, iubito, iar te întreb, cînd te-am mințit eu pe tine? Iar ea nu mai putea spune nimic: întotdeauna fusese  revoltător de sincer. Când au ieșit să facă cumpărături, a profitat de fiecare moment în care el se uita în altă parte și i-a scris mesaje obscene, din partea amantei, ca să-l provoace și să-i urmărească reacțiile. Le primea indiferent, nu se uita niciodată în telefon de față cu ea, îi răspundea abil doar atunci cînd nu erau unul lîngă celălalt, scurt, laconic, ca un amant cu experiență. Ea îl privea stîrnită și înciudată deopotrivă, nu îi cunoștea deloc latura asta, o incita teribil să îl vadă înșelînd-o cu atîta dexteritate cu ea însăși, se simțea extrem de scindată, ca și cum cele două femei pe care le interpreta de cîteva zile puseseră stăpînire pe ea și și-o disputau. Îi plăcea și ei să-i fie și soție și amantă; din postura de nevastă îi iubea tandrețea, grija, inteligența, virilitatea, se simțea în siguranță lîngă el. Nu l-ar fi înșelat niciodată, simțea. Dar și ea avea nevoie ca drumul lor lin, domestic, să fie zdruncinat, iar să și-l ia tot pe el drept ibovnic i se părea o lovitură de geniu, chiar dacă, recunoștea, nu se aștepta ca el să-și joace rolul cu atîta convingere și veridicitate, tot așa cum nu se așteptase ca ea să simtă ronțăitul surd al geloziei pe (ce prostie nemărginită!), ea însăși în stomac. Ca amantă, cunoștea un bărbat pe care doar îl intuise din poveștile lui adulterine întîmplate cu mult înainte să o cunoască. Un bărbat nou, inaccesibil, crud, indiferent, gata să mintă cu nonșalanță pentru a se satisface, jonglînd dibaci între cele două euri, jucîndu-se cu ea precum un motan iscusit cu un biet șoricel speriat. Fie, trebuie să admit, își zicea, nici el nu mă știa așa pe mine, în fond, eu am inventat întreg jocul ăsta, și eu mint, disimulez, pun în scenă, îi devoalez o femeie și mai luxurioasă decît o știa, și mai îndrăzneață, îl provoc; poate că, pînă la urmă, nu sunt tocmai un șoricel speriat ci mai degrabă tot o felină, una lacomă, concupiscentă, egoistă. Însă ce poate fi mai incitant decît să am soț și amant același bărbat și totuși altul, să-l înșel cu el însuși, să-l privesc înșelîndu-mă, să-l descopăr cu curiozitate crescîndă, să-l devorez, iar seara să mă culc în brațele lui știind că, deși trăiesc o viață dublă, nu am făcut nimic care să pericliteze în vreun fel legătura noastră legitimă. Și ce altă minte decît a lui ar fi putut răspunde mindgames-urilor mele în felul ăsta?

Nu încape îndoială, își spuse înainte să adoarmă, în seara aceea, trebuie să fac pace în mine: amanta nu pleacă nicăieri.

E primăvară. Putem fuma afară, de-acum. Putem semna petiții online. Putem schimba legi și guverne, dacă ne punem în minte. Pe noi nu ne putem schimba. Putem zbiera la luna nouă, putem urla la echinocțiu. Cînd ziua crește, inima se micșorează. Je suis Ankara, Je suis Istanbul. Astenia trece cu sucuri de legume proaspăt stoarse, cu spirulină, cu echinaceea și alte alimente minune, la fel ca și cancerul, nu e nevoie să cercetați, puteți să mă credeți pe cuvînt. Inima trece cu timpul. Timpul trece, oricum.

Je suis printemps.

(foto: Dan Cristian Mihăilescu)

Angela Marinescu trece pe trotuar

(știu sigur că e ea deși n-am întîlnit-o niciodată)

se oprește în fața unei simigerii.  Privește vitrina, nu cumpără nimic,

trece mai departe. Pe cap are o șapcă neagră,

iar dedesubt, un șal mov care-i atîrnă fermecător

pe sub șapcă, pe umeri și pe spate

eu stau în mașină și o privesc. Îi privesc cearcănele de sub ochi, căutătura

pierdută, tristă,

fusta dantelată ce se ițește pe sub palton atunci cînd pășește.

Angela Marinescu trece pe trotuar

își face loc printre oameni, bolnavă și tristă

nimeni nu o privește, nimeni nu știe cine e. Nu îi zîmbește nimeni,

nu îi cere nimeni vreun autograf. Ea trece, tot trece, eu o privesc îndelung

aerul din jurul ei se face galben iar

mersul ei

abătut

și

solitar

printre oameni

indiferenți la poezie

e  poezie

Vine sorocul. Găsește-i tu nume.

O să plutesc apoi, cu burta în sus, ca un pește mort, pe rîul deznădejdilor noastre.

(„Henry Ford Hospital,” Frida Kahlo, 1932)

– Nu îmi ajunge nimic din ce am ca să te simt, să îți simt căldura, textura, mirosul pielii, să te iau cu mine, să mi te impregnez, iubito…

Ei îi scapă un suspin. El continuă să o mîngîie, încet, minuțios. Zace moale, cu chipul destins, de după sex. Ochii închiși, cu genele ca niște umbre viorii. Niciodată nu e atît de liniștită ca atunci cînd termină de făcut dragoste. De copilăroasă. De inocentă. De îndrăgostită. Cînd se uită la mine, simt atîta căldură încît mă lichefiează pe interior, gîndește. Mă calcinează. De parcă fierbințeala din pîntece, după furtuna de orgasme, îi urcă în ochi. O singură privire languroasă și sunt pachețel de primăvară, rulat, la picioarele ei desfăcute, gîndește. Se uită adînc în ochii lui, închide din nou ploapele, surîzînd, iar el simte că se poate întinde fix atunci pe podea, gol, și să moară de dragul ei. Iar ea știe asta. Cît de arbitrară e dragostea, dragostea mea, gîndește.
Arbitrar o și cunoscuse, nu cu mult timp în urmă, într-o miercuri. O zi ca oricare alta, pe terminate – credea el. Fusese abia începutul. Un început vijelios ce făgăduia multe, el făgăduia multe, ea ținea pasul și plusa, el o făcuse moștenitoare peste tot ce avea, ea îi promisese o cafea și-un copil. El controla totul, sau așa-i părea, ea se avîntase într-un dans riscant al cuvintelor peste care se simțea stăpînă, la adăpostul distanței. Lovers are strangers or strangers are lovers? Lovers are lovers, gîndește.

Se dezlănțuise în el o energie neașteptată, reînviase. Nu l-a interesat deloc dacă e semn de slăbiciune ori de nebunie cînd a știut, din prima zi, că după ea nu mai e nimic, exact cum îl atenționase. S-a lăsat abil condusă, nu era prima oară cînd dansa. Și dansaseră. Acum, zorii altei miercuri se apropiau.

O strînge cu disperare în brațe. Dimineața e prea aproape, iar dimineața o să îl ducă departe de ea, într-o călătorie singuratică, pentru habar nu are cîtă vreme iar gîndul ăsta îl sufocă, își simte mărul lui Adam umflîndu-se și străpungîndu-i gîtul, iar durerea e aproape fizică. Se apleacă și o respiră, o simte zîmbind, o respiră încă o dată, profund, plămînii lui îndrăgostiți de ea leșină, plămînii lui de proastă calitate, infideli, trădători. Uneori, cînd o apucă efuziunile de iubire, își lipește gura umedă de a lui și îl obligă să îi expire aerul împuțit de fum din plămînii lui intoxicați direct în gură, îl inspiră și i-l returnează, în același fel.

– O să murim, așa, iubito!, îi spune, dar ei nu pare să îi pese. O să mă ucizi.

– Tu ești de vină, fumezi prea mult, rîde ea și continuă să-i soarbă respirația.

Cred că mă iubește, gîndește. Dumnezeule, cît de tare o să-mi lipsească! Închide ochii și o pipăie ca un nevăzător, o cartografiază centimetru cu centimetru. În caz că orbesc să mi-o pot aminti în detalii, să o pot recunoaște dintr-o atingere, gîndește. Iar în caz că e ultima noapte în care o are, să o poată reproduce în minte, din distanțele măsurate cu grijă și cu palma. Uite, aici e sînul drept, îi simte moliciunea în vîrful degetelor, îi trece palma peste sfîrcul învîrtoșat, îl zgîrie, urcă pe gîtul suplu pînă la capăt, coboară în fosa suprasternală, zăbovește, alunecă pe claviculă și apoi, înapoi pe stern, ușor, abia o atinge, ea tresare, îi cuprinde în palmă și sînul stîng, își dă drumul pe panta abdomenului, se oprește în ombilic, îi conturează  talia cu vîrful arătătorului, pielea e moale și zgribulită, contururile ei – dulci, înduioșătoare. Își  însemnează în minte fiecare aluniță știută și simțită, fiecare semn particular al trupului ei. Îi examinează încet, cu atenție, mîinile de care e atît de îndrăgostit, mîinile ei frumoase, degetele, pe rînd,  falange, carpiene, metacarpiene, distale, încheietura delicată cu oasele ei ce par atît de fragile, sub pielea translucidă, la atingere, atît de descoperite, de vulnerabile. O cercetează încet, temeinic. Atingerea e o formă de percepție superioară, sensibil mai profundă decît privitul, gîndește. Înainte să se vadă, oamenii ar trebui mai întîi să se cunoască unii pe alții senzorial, chinestezic. O lume de orbi care să se atingă ca să se poată recunoaște, ce distopie seducătoare, tentantă!, gîndește. Se apleacă și o adulmecă din nou, cu nările fremătătoare, larg deschise, cu ochii în continuare strînși. Miroase a ambră și sex.Îi știe pe dinafară fiecare odor, o respiră ca un halucinat de cîteva ori pe zi, ca un cîine credincios – tu semeni cu don Rigoberto, iubitule!, rîde ea de el de fiecare dată cînd îl simte amușinîndu-i sexul, gura, subsuorile, sau se declară amorezat de organele ei interne, de umorile și de alcătuirea misterioasă, internă, a trupului ei. Ba cu Franz, un Franz insațiabil, iubita mea. Nu ai îndrăzni! Ai fi în stare?, se îngrozește ea. Firește! Firește! Iar ea se strîmbă comic, mimînd scîrba, în timp ce el își înfrînează cu greutate niște serioase și totuși nefiresc de gingașe porniri canibale și sadice care îi dau ghes ba să-i sugă limba sau să-i sfîrtece buzele pînă la sînge, ba să-i muște cu sălbăticie fesele, să îi desfacă pulpele pînă trosnesc,  sau să-i smulgă sfîrcurile din areolă, sfîrcurile ei în care ai fi putut agăța o haină mai groasă, de iarnă, așa cum îi promisese încă dinainte să o întîlnească, în cea de-a cincea lor zi. This woman will break you, îi cîntase ea atunci, iar el rîsese ironic, nu s-a născut încă aia, ah, dar lasă că am să te pun eu cu botul pe labii, iar el sfîrșise – sau doar începuse abia? – exact așa cum îl amenințase și, Doamne, cît îi mai plăcea!, sclavagismul devenise orînduirea lui socială preferată. Și acum trebuia să plece, să lase trupul acela luxuriant, încă nedescoperit și nesupus în totalitate, să plece și să renunțe la toate promisiunile lui deșănțate. O să mă aștepți?, gîndește și deschide ochii. Dar ea a adormit sub mîngîierile lui. Îi ia doar cîteva secunde să adoarmă. Alunecă imediat în somn, iar atunci se destinde de tot, e atît de frumoasă încît lui îi vine să plîngă, tu dormi, iubito, eu o să te păzesc și protejez, nu-ți fie teamă de nimic, tu dormi, iubito, îi șoptește ușor, aproape imperceptibil, să nu o trezească. Aș vrea să știu să te pictez, să te desenez, să te vezi prin ochii mei, șoptește. Numai dacă te-ai vedea așa, perfectă, ai putea înțelege cum te iubesc și te-ai iubi și tu. Uite, ai putea începe cu o ureche. Apoi cu nasul ăsta. Cu buzele astea. Îi atinge gura cu vîrful arătătorului, ea tresare, apoi îi mîngîie iar gîtul, așază degetul mare pe vena care pulsează, îi simte bătăile regulate ale inimii, rămîne așa, conectat la motorul ei intim. Simte viața femeii pulsînd în buricul degetului lui, sîngele fierbinte alergînd mutește în vene ca să o țină vie, lîngă el, și deodată îi pare extrem de firavă, de fragilă, la bunul plac al forțelor lumii pe care el nu le stăpînește și controlează și un fior de teamă, înghețat, i se scurge pe șira spinării. Nu vreau să adorm, gîndește, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește, nu doarme, gîndește. Nu trebuie să adorm. Trebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, cîteva minute în plus, cîteva secunde, știu, știu că e  copilăresc să îmi doresc asta și totuși, dacă e ultima oară cînd o țin în brațe, de ce nu pot opri senzația asta că e ultima oară cînd o simt așa, abandonată în brațele mele, liniștită, moale, caldă, a mea?, gîndește. Ce e cu sentimentul ăsta straniu de pierdere, de ce simt că nefericirea, concretă și sfîșietoare e la doar o noapte distanță? Inspiră adînc și o strînge tare la piept, ea întredeschide ochii, geme ușor, cum te simți, iubito? Fericită, răspunde, culcă-te la loc, dormi, sunt încă aici, lîngă tine, ea închide iar ochii. Pe față i se întinde, mare, lăbărțat, un zîmbet cît toată noaptea aflată de-acum la celălat capăt.

De afară, din stradă, un felinar aruncă în patul alb umbre palide și tremurate.

Așadar, la Tîrgul de Carte, sîmbătă, 21 noiembrie, de la ora 15.00, lansez efectul pervers, la standul Herg-Benet. Nu știu ce să spun despre cartea asta. Am zis deja că e o carte îngrozitoare. O carte despre singurătate și încă alte cîteva chestii oribile. O carte care a țîșnit irepresibil fără ca eu să o fi cerut sau așteptat. O carte din care nu se poate citi aici, pe blog, fiindcă a fost scrisă rotund, în jurul unor teme și laitmotive.  Am încadrat doar cîteva poeme scrise dinainte, 3-4. O carte care are o copertă frumoasă. O carte dureroasă.

Tot atunci, fortuit – căci habar nu aveam la ora la care teatrul a programat asta că eu voi publica această carte – se va juca, în sfîrșit, piesa mea de teatru la București. Așadar, tot sîmbătă, 21 noiembrie,  de la orele 17.00 și 19.30, la Teatrul de Artă, se joacă Împreună. Locurile sunt foarte puține, 80 de spectacol, așa că, dacă vreți să-l vedeți, faceți rezervări: tel: 0752 228 081  și tel: 0725 112 225. (Nu, nu sunt numerele mele de telefon, sunt cele ale teatrului Andrei Mureșanu din Sfîntu Gheorghe.)

Voi fi și eu prin sală.

Ne vedem pe ici, pe colo, presupun. Dacă nu mă ucide gripa asta înainte.

(Firește că sunt meteosensibilă.)

Și drumurile noaptea tîrziu, spre casă, prea obosită, prea încercănată, palpitînd.

De data asta sfîrșitul lumii a fost o poartă încuiată.

(Mă epilasem special pentru tine.)

Adun bucurii cu de-a sila. Îmi fac provizii  în loc să pun murături. Fac colaje, suprapun vorbe peste bucăți de cer, lipesc atingeri peste dimineți întîrziate, iau poezia și o împrăștii peste frig, presar ușor, să nu sperii musafirul de pe terasă care fumează și privește absent.

(Uită-te pe geam: se înserează.)

Dansez.

Tu taci.

Eu dansez mai departe.

* acest text face parte din volumul Efectul pervers, în curs de apariție la editura Herg Benet