Așadar, la Tîrgul de Carte, sîmbătă, 21 noiembrie, de la ora 15.00, lansez efectul pervers, la standul Herg-Benet. Nu știu ce să spun despre cartea asta. Am zis deja că e o carte îngrozitoare. O carte despre singurătate și încă alte cîteva chestii oribile. O carte care a țîșnit irepresibil fără ca eu să o fi cerut sau așteptat. O carte din care nu se poate citi aici, pe blog, fiindcă a fost scrisă rotund, în jurul unor teme și laitmotive.  Am încadrat doar cîteva poeme scrise dinainte, 3-4. O carte care are o copertă frumoasă. O carte dureroasă.

Tot atunci, fortuit – căci habar nu aveam la ora la care teatrul a programat asta că eu voi publica această carte – se va juca, în sfîrșit, piesa mea de teatru la București. Așadar, tot sîmbătă, 21 noiembrie,  de la orele 17.00 și 19.30, la Teatrul de Artă, se joacă Împreună. Locurile sunt foarte puține, 80 de spectacol, așa că, dacă vreți să-l vedeți, faceți rezervări: tel: 0752 228 081  și tel: 0725 112 225. (Nu, nu sunt numerele mele de telefon, sunt cele ale teatrului Andrei Mureșanu din Sfîntu Gheorghe.)

Voi fi și eu prin sală.

Ne vedem pe ici, pe colo, presupun. Dacă nu mă ucide gripa asta înainte.

Nu am mai scris demult pentru catchy. Vă las să vă amuzaţi azi cu o poveste tragicomică/SF de amor.

Aşadar, citiţi aici (click!) cum mi-au răpit extratereştrii pretendentul, taman înainte de Sfîntul Valentin.

De ce cred eu că bărbaţii foarte puţin însuraţi sunt nişte lăbari. Click aici să citiţi tot.

Continuarea, aici (ştiţi voi, click să citiţi mai departe). 

Mai demult admiram tare un alt cuplu, longeviv şi el. Păreau fericiţi, împăcaţi, liniştiţi. Duceau mulţi ani de relaţie în spate. Apoi într-o noapte, la o petrecere, el i-a dat iubitei fratelui nevesti-sii, care plîngea, un sms haios, să o consoleze şi să o aline. Nu se iţea nici măcar mugurul unui flirt acolo, însă ea l-a dat afară din casă cînd a aflat, deşi nu îi călcase strîmb niciodată. Au căzut zgomotos de pe soclul pe care îi urcasem şi mi-au spart bunătate de exemplu de mariaj ferice.

În ultima vreme, am tolba plină de confesiuni. Oamenii mi se deschid. Aşa îmi trec pe dinaintea ochilor sute de relaţii distruse, de femei nefericite, de bărbaţi îndrăgostiţi şi de nevastă, şi de amantă, de soţii umilite de partener care îşi caută mîngîiere la amanţi, de femei resemnate, de femei care nu au curaj să iasă din relaţii abuzive de teama viitorului lor sau al copiilor lor, de femei părăsite care încă îl aşteaptă să vină acasă de la cealaltă femeie. Sunt atît de multe încît mă doare fizic. Singurele cupluri ok pe care le ştiu sunt cele formate recent. În fiecare familie sau cuplu pe care îl ştiu şi aflu, e o dramă mai mare sau mai mică. Şi nu toate datorate bărbaţilor, nici vorbă. Dar cu femeile empatizez eu mai bine.

Un tînăr sud american care a devenit personaj într-o carte de a lui Jose Sarramago, îmi povestea că în Argentina oamenii merg cu toţii la psihiatru, psihanalist şi psiholog, cam ca la doctorul de familie. Mi-e teamă că şi noi ar cam trebui.

Alienarea asta ne ucide, la propriu, nu e metaforă. E un ocean de nefericire în care înotăm ca nişte condamnaţi la înec. Toate femeile cu care vorbesc sunt sau au fost pe antidepresive. Îşi mint copiii că tata e plecat puţin, se mint pe ele că nu au de ales. Unii iau pastile, alţii beau sau se droghează ca să îşi procure nişte fericire iluzorie.

Nu le dau sfaturi, tot aşa cum un corigent la matematică nu dă meditaţii la algebră. Sunt repetentă la relaţii. Dar mă doare şi mă încarc cu dramele lor şi cu neputinţă. Aproape că nu mai suport să văd şi aud atîta suferinţă, chin, nefericire.

Eu cred în puterea femeii de a o lua de la capăt. Cu atît mai mult cu cît nu mai suntem nevoite să stăm în relaţii care ne mutilează vieţile şi sufletele. Ne putem creşte puii şi singure, dacă nu se poate altfel. Antropologic, vreme îndelungată, nu am avut de ales. Puiul de om este puiul cel mai neajutorat dintre animale, are nevoie de îngrijire în jur de optsprezece ani, în vreme ce alte specii se pot descurca de foarte devreme. Am fost condamnate să stăm în peşteri şi să-i creştem, aşteptînd să se întoarcă masculii cu leşul de mamut în spate. Mama şi tatăl erau obligaţi să stea împreună, ca să le supravieţuiască odrasla şi să îşi perpetueze gena. Foarte încet, femeia a început să îşi poată procura singură hrana pentru sine şi pui. Încă nu ne e permis să ne descurcăm precum unui bărbat, dar avem premise mult mai bune. Avem, cel puţin teoretic, dreptul să ne căutăm fericirea şi liniştea fără să fim proscrise precum personajele lui Flaubert sau Tolstoi.

Suntem fiinţe admirabile şi putem orice, dacă stai să te gîndeşti cîte am fost în stare să facem în scurtul timp de cînd ni s-a permis să fim, să avem acces la educaţie şi independenţă.

Titlul e un citat din Frederic Beigbeder.

Aşa, şi clujenii să nu uitaţi că azi ne vedem la voi acasă, la Cărtureşti-ul din Iulius Mall la ora 19.00, no!

continuarea, aici, click.

foto cover: Gabi Costea.

continuarea aici, click.

Deja primesc primele feedbackuri de la oamenii care au citit-o. Bune, calde, emoţionante. Minunat a scris Ana despre ea.  Despre mine.  „O femeie goală este aceea care umblă cu inima la vedere. Şi tot goliciune trupească se cheamă şi asta. Numai că sunt două feluri de trup: ăla de din afară şi necunoscutul, lăuntricul, cu viscerele lui ştiute şi nevăzute.” Continuarea cronicii, aici, click. 

A apărut şi ebookul, că am tot fost întrebată, iar cartea ajunge în librării săptămîna asta. Libris, Cărtureşti, Librarium, în toată ţara. Ebookul poate fi comandat de aici, cartea imprimată de aici.

Între timp, am publicat textul ăsta în catchy, deşi eu nu cred că trebuie să fim mai buni doar în posturi. Ci în fiecare zi. Eu asta fac sau încerc să fac. Să mă dezbar de tot ce e neghină, să cern cu sita cea mică, să rămînă doar grîu curat şi să fac din el pîine caldă şi bine mirositoare. Dar, cum spuneam şi acolo, nu mă simt în măsură să dau lecţii, încerc doar să le învăţ pe ale mele.

În post de Paşte, m-am apucat să recitesc Vechiul Testament. O experienţă vag destabilizatoare, poate o să îmi  adun gîndurile în cap şi o să scriu despre asta. Nu îmi place Dumnezeul Vechiului Testament, prea îi seamănă lui Zeus, răzbunător, egoist şi capricios. Am terminat şi Cutia Neagră a lui Amos Oz şi nu cred că voi mai citi altă carte a lui. Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut, mai mult nu. Ideea de a scrie o carte din scrisori nu e nouă, Chris Simion are una la fel, din emailuri, Ce ne spunem cînd nu ne vorbim, însă scrisorile lui Oz încep să se confunde, ca stil, între ele, iar la final, acelaşi mod de a scrie, descriptiv, liric, al femeii, se ia la toţi semnatarii scrisorilor, şi la soţul rău, şi la avocatul ironic, şi la soţul bun, că nu mai ştii care e substanţa cui, iar personajele îşi pierd contururile, se diluează. În plus, cred că traducerea nu e tocmai reuşită, că mi-au zgîriat retina nişte stîngăcii cum sunt cele de folosire a timpilor verbului alandala, în aceeaşi bucată de text. Mie trebuie să îmi placă rău ceva să îmi placă, nu a fost cazul lui Oz. Senzaţia la final a fost că a irosit o poveste bună.

Altfel, pe braşoveni (dar nu numai), îi aştept duminică la 16 şi 16 în Rockstadt, la lectura publică/lansare şi luni, la 16.45 la Şt. O Iosif, în acelaşi scop. Gata.

Povestea, acum şi aici, click.