Comentarii la: în care vorbesc despre moarte

De către: Petronela

Petronela — Tue, 21 Jul 2015 07:32:02 +0000

mulțumesc și bine ai venit!

De către: Camelia Popa

Camelia Popa — Tue, 21 Jul 2015 06:38:53 +0000

Astazi am descoperit blogul tau! Imi place foarte mult cum scrii si recunosc ca am citit totul cu sufletul la gura intr-o concentrare maxima! Si eu ma tem pentru copii mei dar faptul ca stiu ca nu pot fii langa ei sa ii protejez, sa ii apar ma face sa imi spun mereu ca totul este ok, ca Dumnezeu ii apara si nu se intampla nimic rau. Doar prin copii mei am reusit sa il iubesc cel mai mult pe Dumnezeu pentu ca stiu ca doar el ii poate ocroti si apara!Eu doar le trimit ganduri bune. Imi place de tine, esti o luptatoare!

De către: Petronela

Petronela — Thu, 07 May 2015 07:42:04 +0000

corect.

De către: Maria Rose

Maria Rose — Thu, 07 May 2015 06:02:17 +0000

Aveam niște amintiri bine zăvorâte într-un colț întunecos al minții mele…ai reușit să le scoți la lumină.. Câteodată, pentru vindecare este nevoie de acceptare și înțelegere. Abia în momentul în care dispare frica de moarte începi să trăiești cu adevărat.

De către: dana

dana — Sat, 15 Nov 2014 17:00:30 +0000

Feel the same 100 %… Incredibil

De către: dagatha

dagatha — Fri, 18 Jul 2014 19:42:18 +0000

Toată admirația mea pentru tine! Ca mamă, ca supraviețuitoare, ca mânuitoare de cuvinte. Ai o forță extraordinară în tine, iar faptul că căutat ajutor o confirmă.

De către: luminita

luminita — Fri, 18 Jul 2014 05:53:01 +0000

eu am tatuat pe omoplatul drept moartea mamei mele , urata si dureroasa , ce m-a schimbat la nivel molecular . a fost ultima inmormantare la care am mers desi s-au facut 20 de ani acu’ , pe 4 iulie . si mi-am propus ca urmatoarea la care ” merg ” sa fie a mea . nu-i poti lua omului speranta , nu ? si da , stiu ca sunt amuzanta .
am sapat si eu prin carti in cautare de raspunsuri , am citit chiar si coranul ( mi-amintesc si acum cum ma privea frate-miu atunci : cu teama . pentru linistea lui am donat o parte din carti mai tarziu . ) , caci am vrut sa cunosc adevarul absolut … imi place felul cum ai spus-o tu „Pe Dumnezeu l-am mai răstignit o dată. ” cam asta am facut si eu .
imi place sa citesc scriiturile tale dimineata la cafea , in liniste sa imi incalzesc sufletul … mi-esti draga . si diminetile sunt partea mea preferata din zi .
iti multumesc . tu imi confirmi faptul ca nu am gandit si nu gandesc gresit – am avut un moment anul trecut cand incepusem sa ma indoiesc de mine . da’ mi-a trecut .

De către: Adriana

Adriana — Thu, 17 Jul 2014 12:37:34 +0000

De fiecare data cand ma apuc sa te citesc incerc sa-ti admir doar scriitura.
Undeva, inconstient, stiu ca voi invata sau retrai o lectie. Probabil ca ceva e prost setat in capul de incerc sa ma apar de lectii. Poate doar ca sa nu ma doara.
Ei bine, invarabil, nu reusesc. Si intru asa de adanc in subiect incat uneori iti pui amprenta pe zilele si noptile mele. Si culmea ca-mi place! Si te revad senina si frumoasa si-ti multumesc in gand ca esti aici si pentru mine frumoasa doamna.
Azi insa am inteles de ce incerc sa schimb ce e de schimbat.
Multumesc.

De către: Oana

Oana — Thu, 17 Jul 2014 11:02:03 +0000

Ce fain e articolul de pe brainpickings!

De către: Irina

Irina — Thu, 17 Jul 2014 09:54:55 +0000

Si mie mi-e frica, dar nu ca mor eu, ci ca mor si nu-mi vad copilul mare, ca nu voi putea sa-i fiu alaturi in fiecare moment al vietii ei. Cred ca mi s-a declansat un pic de nebunie cand a murit bunica mea si am plans-o mereu si mi-o aduc aminte ca ieri si mi-as fi dorit sa fi trait sa-mi vada minunea. Si-a dorit foarte mult sa ma vada mireasa, am fost, dar ea din motive medicale nu a putut veni in oras sa ma vada. Ii promisesem ca fug dupa biserica pana la ea sa ma vada, dar s-au taraganat lucrurile si efectiv nu am avut cand sa mai ajung. Ulterior am aflat ca ea saraca ma asteptase toata seara la poarta, doar sa ma vada. Anii au trecut, vreo 7, dar eu nu-mi revin, desi a aparut acest miracol in viata mea (copilul), nu-mi pot ierta greseala fata de bunica. Sunt si eu o mama urs si regret asta. Intr-un fel ma bucur, chiar daca suna ciudat, ca mai sunt si alte persoane in situatia mea de mama-urs, dar in acelasi timp ma intreb „ma voi vindeca si eu?”. Oare voi reusi fara ajutor specializat?