MENU

de • 5 februarie 2015 • bucăți de mineComentarii (0)

Bunuțule,

știu că nu am mai privit înspre tine decît ca să-ți bat obrazul, în ultima vreme. Și stăteam aseară, așa, cu prietena mea în bistro, se auzea pianul ăla, aveam obrajii uzi de lacrimi și ea îmi spunea despre oamenii pe care îi întîlnește și care sunt complet nerecunoscători și orbi și atunci am înțeles că stă cu unul dintre ei la masă. Iartă-mă, Bătrîne, că nu am mai ridicat ochii în sus decît ca să te întreb de ce. Știi tu de ce. O să aflu și eu, mai încolo, așa cum s-a întîmplat mereu. Știi tu ce e mai bine. Mi-ai arătat doar: ce e nu trece. Iar dacă trece, înseamnă că n-a fost.

Și oricum, existențial vorbind, mi-ai propus mereu varianta cea mai bună, chiar dacă m-a ars în carne vie pe moment. Arde și-acum. Am blestemat începutul ăsta de an, cu bolile și sfîrșelile lui, cu neputințele și sfîșierile, cu atacurile și vedrele de lacrimi. Am crescut în mine furia și neacceptarea, ca pe o plămădeală și am uitat să mă uit în jur și să mulțumesc.

Mă uit acum și sunt recunoscătoare, Bătrîne. Mulțumesc.

Pentru sănătate și lipsa bolilor mari la oamenii dragi. Pentru că am ce le pune pe masă fetelor, chiar dacă aia mare nu prea mai mănîncă acasă. Pentru acoperiș și adăpost de frig și vînt și ninsori și ploi și vipii. Pentru că ai lăsat să curgă timp-balsam peste răni și ele s-au tot cicatrizat și acum, uneori și eu uit că am fost călcată de viață cu buldozerul. Pentru oameni cu suflete și zîmbete și mîini calde. Pentru răul pe care am reușit să îl metabolizez și să-l transform, încetișor, în aproape bine, binișor, și mai bine. Pentru răul care mi-a arătat ce e binele și m-a transformat în cubul ăsta rubik, cam avariat, dar atît de colorat, totuși. Pentru puterea de a-mi fi ținut mintea întreagă în condiții de smintit, altminteri. Pentru cea de a nu urî, de nu sădi urît în mine, de a nu perpetua răul primit. Pentru cea de a metamorfoza suferința în vorbe cu aripi, care să se așeze apoi peste alte crîncene dureri, doruri și inimi amare. Pentru că încă mai știu și pot să mă bucur de albastru, de verde, de galben – de pe sus, de la tine și de pe jos, de la mine. Pentru cuvintele-îmbrățișare care nu contenesc să îmi vină de la străini și nestrăini. Pentru că nu m-ai ascultat cînd ți-am zis, obidit, că nu mai pot, că am obosit, că aș vrea să mor – și de cîte ori nu ți-am zis. Pentru că mi-ai dat palme puternice, să pot înfige unghiile pînă la sînge, iar și iar, și nu se mai vadă. Pentru că, cumva, întotdeauna am reușit să țin calea, să nu rătăcesc drumul spre mine și implicit, nici spre tine. Pentru că încă pot zîmbi, zîmbetul Duchenne, firește, cu toți mușchii orbiculari, cînd sunt măcelărită toată. Pentru că nu am uitat nimic, dar am iertat tot, chiar și deneiertatul. Și pe mine.

Mulțumesc.

Şi…Tată!, nu te întrista cînd mai plec. Nici nu tăia viţelul cel gras cînd mă-ntorc. Fiica asta risipitoare nu se îndepărtează niciodată într-atît cît să flămînzească.

 

(foto: Danis Janos)

Comments are closed.