MENU

de • 12 decembrie 2016 • bucăți de mineComentarii (7)

Bătrîna

Am văzut ghiveciul în raftul cu flori și parcă m-a electrocutat. M-am apropiat să mă uit mai bine. Da, avea florile alea roșii, ca niște cerceluși gingași, doar că era mult mai mică. Și mi-a apărut în minte cu o claritate uimitoare, cu ghiveciul ei maro, crăciunica bătrînei, în fereastra mică a camerei ei, cu zecile ei de flori bătute, atîrnînd cuminte, tovarășă tăcută a poveștilor noastre. Am luat ghiveciul cu grijă și l-am pus în coș, ca pe madlena delicată ce era.

O chema Reveica, dar toată lumea o știa de vecina ha bătrînă sau, mai simplu, Bătrîna. Era cea mai în vîrstă femeie de pe stradă. Bine, mai era țața Sabina, dar ea stătea „în jos”, arareori o vedeai. Cît era vara de lungă, Bătrîna stătea la umbra mărului de iarnă din fața casei ei, pe banca verde de lemn, cu piciorul bolnav întins, căci o durea tare. Avea o rană cangrenată care i se întindea de la gleznă pînă sub genunchi și care îi înroșea și înnegrea pe alocuri carnea piciorului. Nu o puteai vedea, în mod obișnuit, căci își ținea piciorul învelit în niște feșe late, peste care trăgea un ciorap lung, croșetat, indiferent cît de cald era afară. Eu îi știam în amănunțime rana, căci, cocoțată pe divanul din camera ei, o ajutasem de neumărate ori să se ungă cu pomezile pe care le primise de la doftor, iar apoi să își înfășeze cît mai bine piciorul bolnav. O să se facă vreodată bine piciorul?, o întrebam eu, iar ea sufla greu, Mniezo știe, băiată, dar eu nu cred. Și nici nu se făcea, oricît de des l-ar fi uns și dezinfectat.

Eram în școala primară și Bătrîna nu fusese niciodată altfel decît așa cum o știam eu. Cu batic, sub care ascundea o coadă albă, împletită și luuungă, atît de lungă încît îi atîrna pe jos aproape, pe care atunci cînd se primenea o rotea într-o cunună în jurul capului ei și care mă fascina. Era de parcă în ea sălășluise cîndva o cosînzeană cu cosițe de rapunzel, iar acum nu mai rămăsese din ea decît părul acela lung și foarte alb. Cu rochiile ei închise la culoare, de văduvă, cu dresurile ei groase, prinse cu elastic pe pulpele la fel de albe ca părul, mică și groaie, cu fața șifonată de zecile de ani care trecuseră peste ea greu, cu ochii mici și vii și iscoditori.

Mă atașesem de ea și ea de mine fiindcă ne unea pe amîndouă o pasiune foarte puțin răspîndită în partea aia de lume unde deschisesem eu ochii: cititul. Era primul om (abordabil) pe care-l cunoșteam căruia îi plăcea să citească și care petrecea ore, zile, luni lungi de iarnă chiar, citind și care mă făcea să mă simt mai puțin ciudată. Îmi cheltuiam fiecare minut liber citind, plonjam în cărți ca să uit de mine, eram o ilegalistă diurnă și nocturnă, căci citeam cu lampa ascunsă sub pătură, să nu mă prindă tata care credea cu tărie că singura chestie pe care o poți păți citind e să te prostești și mai tare. Și care ura cu putere momentele în care se vorbea cu mine, iar eu nu reacționam defel, prinsă în mrejele vreunei aventuri livrești.

Mai erau doar doi oameni care citeau și de la care împrumutam (prin furt mai mult) cărți, unchiu-meu, un tip cu care nu puteam discuta și care părea să întărească teoria tatei, și un vecin, și el fluturat drept argument în aceeași discuție cu tata.

Biblioteca școlii.

Și Bătrîna.

În serile de iarnă, cînd se întuneca devreme și era frig de ți se lipea limba de clanță, fugeam printre nămeți în odaia ei, unde era mereu cald și merele stăteau pe pervaz, alături de crăciunică, să se coacă (erau niște mere de iarnă, mari și verzi, care se culegeau așa și apoi se înroșeau și îndulceau singure, pe raftul din cămară sau în fereastră). Avea un divan înalt și moale, cu multe perini, așa cum nu mai văzusem nicăieri, cu cuvertură cusută de mîinile ei. Bătrîna îmi făcea ceai de tei și apoi povesteam despre cărți și despre piciorul ei și doftorii. Ne lega mai ales iubirea pentru o anume carte, pe care o citeam și răsciteam pe rînd amîndouă, ne-o smulgeam una alteia ca să o luăm de la capăt. Suflete trudite, așa se chema – nuvele cumplite, rurale, crude, de o frumusețe sălbatică, primitivă, care mă fascinau și îngrozeau deopotrivă. Le-am citit de atîtea ori în anii ăia, ai primei mele copilării, încît îmi amintesc și acum perfect scene, fraze întregi. Eram foarte mică, dar citind cartea aia, aruncam un ochi prematur către nemernicia, durerea, cruzimea și nedreptatea lumii din care încă nu înțelesesem nimic, dar aveam să înțeleg prea multe, prea devreme. Și mă cutremuram.

Mai avea și alte cărți Bătrîna, pe care le citeam și i le înapoiam cu sfințenie – singurii ei companioni în nopțile lungi de iarnă cînd piciorul o chinuia și nu putea dormi de dureri. Și era ceva eteric în prietenia dintre noi, o fetiță care abia ajungea la pervazul cu cercelușă și bătrîna cu picior cangrenat și cărți cu povești.

Cred c-o iubeam pe vecina ha bătrînă, pe Reveica, deși nu i-am spus asta niciodată. Nici nu aș fi avut cum, îmi lipsea verbul din vocabular, nu-l auzisem rostit vreodată, era doar un cuvînt livresc, găsit în volumele pe care le devoram, oamenii reali nu-l foloseau. Poate actorii, în filme. Și personajele mele, dar nici ele nu erau adevărate, trăiau doar în cărți.

Cînd a murit Bătrîna, nu am mai știut nimic de cărțile ei. Aș fi vrut să pun mîna pe cartea aia, mai cu seamă, să o ascund și să o recitesc din cînd în cînd. Habar nu am nici ce s-a ales de crăciunica grasă, cu zecile ei de flori atîrnînde. Am una acasă, în schimb, pe pervazul meu de termopan, să-mi amintească.

 

 

7 răspunsuri la postarea Bătrîna

  1. Dyamisi spune:

    Superb!

  2. Mona spune:

    Mi-ai curentat sufletul…

  3. Mihaela spune:

    Raveica mea a fost dna Dora Filip. Eu aveam 5, 6 ani si ea 70. Prietenia a durat pana a murit. Nu i-a lasat pe nepoti sa ma anunte ca sa mi-o amintesc sanatoasa si vesela. Stateam intr-o bucatarie saracacioasa, pe un scaun de rachita cu fundul ros si inventam povesti in timp ce ea gatea.

  4. Alina spune:

    Doamne, ce frumos scriii!
    PS: Doar am zis ca nu mai citesc nimic de aici cand sunt la serviciu! Nu se poate citi nimic pe blogul asta fara sa planga omul 3 zile dupaia ! :)))

  5. Bianca Badea spune:

    Vecinul bunicii era fost profesor de literatura la scoala din sat. Eram prietena buna cu nepoata lui, mai mare ca mine cu cativa ani. Ea citea des, imi placea sa o vad asa ca m-am apucat si eu.
    Uite ce face anturajul din om 🙂 Uneori chiar si acum cartile imi sunt singurul refugiu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *