MENU

de • 22 aprilie 2017 • adevărurile meleComentarii (19)

ba mi-e frică de moarte

 

Peste exact o lună voi împlini frumoasa și rotunda vîrstă de 40 de ani. Nu am anticipat nicidecum să vină la pachet cu o frumoasă și rotundă criză a vîrstei mijlocii sau cum năibuța îi mai spune. Mereu m-am crezut deasupra acestor chestii frivole. Peste 30 am trecut ca lebăda prin lac, ba mi-a plăcut atît de tare că am avut vreo trei ani (unul înainte, unul în timpul și unul după) 30 de ani. Că am 40 zic de cînd am împlinit 39, parte ca să mă obișnuiesc cu groaznicul, parte fiindcă mi se pare că 39 e o vîrstă atît de ingrată, nici 38, nici 40, că nici nu merită rostită și luată în seamă.O păcăleală, 39. Capul meu se pare că nu s-a lăsat păcălit, însă, el știa că deși zic eu că am 40, nu am încă. Și a intrat în alertă abia cînd s-a apropiat cu adevărat.

Mai întîi a început să mi se pară că am îmbătrînit brusc. Pielea mi-e mai uscată, parcă am și ceva riduri în plus, toate apărute peste noapte. Păr alb am de la 20, aș fi zis că nu se pune, dar acum am senzația că sunt albă toată pe dedesubtul vopselilor. Apoi am tot felul de dureri și neputințe, cea mai mare parte închipuite. De văzut, văd tot mai prost, pas de mai lucrează sau citi fără ochelari, ale căror dioptrii a fost nevoie să le schimb. Ce mă mai salvează e că nimeni nu îmi dă vîrsta pe care o am.

Și am început să mă analizez. Ce e cu mine și de unde prostia asta cu îmbătrînirea? În terapia de grup, la modulul în care am tratat relația cu exteriorul nostru, mi-am dat iar seama că noi, muierile, suntem foarte atașate de corpul fizic. Toate. Suntem nemulțumite de noi, ne pasă foarte tare de cum arătăm, de cum suntem precepute și cum ne percepem, chiar și ălora de nu par că dau doi bani pe cum arată. Rectific, mai ales ălora. A fost unul dintre cele mai grele module. Pe mine m-a ajutat mult să-mi dau seama că vin de tare departe și că din femeia care se credea urîtă, acum sunt bine cu mine. Mi s-o fi trăgînd și de la bărbatu-meu care îmi zice de minimum 20 de ori pe zi ce frumoasă sunt. (De-aia l-am și luat, doar.) Oricum, prin exercițiul în care a trebuit să închidem ochii și să ne imaginăm goale într-o cameră a oglinzilor am trecut cu o ușurință fantastică și știu sigur că acum cîțiva ani nu aș fi reușit una ca asta. Ai zice că în situația asta, e o prostie să mă tem de 40 de ani. Dar adevărul e că dimpotrivă. 40 înseamnă începutul declinului fizic, iar asta e o pierdere și o percep ca pe o pierdere. Mai ales că siguranța mea de sine e încă șubredă și îngrozitor de proaspătă. Cum adică, acum că am reușit să mă simt bine în pielea mea o să încep să pierd asta?

Recitind Yalom, Privind soarele în față, am găsit un pasaj care mi se potrivește perfect. „Cînd atingem apogeul vieții și privim calea care ni așterne în față, înțelegem că drumul nu mai urcă de acum înainte, ci urmează panta către declin și degradare. Din acest punct, preocupările legate de moarte nu sunt niciodată absente din minte.”

Deci asta e, mi-am zis. Cumva, mă simt la apogeul vieții. Am doi copii mari, gata să își ia zborul. Mi-am îndeplinit visul vieții mele ori patru. Sunt, pentru prima oară în viața mea, împlinită și așezată în mine. Sunt fericită. Și mi-a luat 40 de ani să ajung aici. De aici, nu mai are ce să fie ascensiune, doar declin. Și nici nu am apucat să mă bucur de toate astea. Și cînd apuc, sunt deja bătrînă. Am trecut de jumătatea vieții. Și mă apropii de moarte. Moarte, moarte… Păi, mie nu îmi era frică de moarte, nu era să mor de două ori și am zis că gata, am gustat din cupa aia, știu cum e, am închis capitolul cu moartea. Nu am terminat eu a doua carte zicînd că mie nu mi-e frică de moartea mea? Carevasăzică, de fapt, mi-e și mie frică de moarte? Și dacă da, cît de frică de moarte îmi e?

Și, cu creionul în mînă, am continuat să recitesc atent de tot Privind soarele în față, ca să văd cît și în ce mi s-a camuflat frica de moarte.

Yalom crede că frica de moarte e fundamentul celor mai multe frici pe care le avem. Alți psihoterapeuți spun că anxietatea generalizată, aia care dă în atacuri de panică, tot frica de moartea are ca fundament. Cînd au debutat atacurile mele de panică? Fix în anul în care era să mor sub avalanșă… Hopa! Și în aceeași perioadă în care mi-am pierdut și job și casă și am fost nevoită să mă întorc la ai mei cu doi copii după mine. Carevasăzică mai întîi era să-mi pierd viața, apoi mi-am pierdut siguranța zilei de mîine, eu fiind pe fundal mamă a doi copii, mamă singură a doi copii. Care fără mine…

Și pînă și copiii, zice Yalom și știu și eu în adînc, îi facem ca să ne supraviețuiască ceva al nostru după moarte.

Așadar, îmi e frică de moarte. Fiindcă nu îmi pot imagina cum e să-mi dispară conștiința, să dispar eu, viața mea, tot ce e în jurul meu. Și probabil, ăsta e motivul inconștient pentru care scriu public. Ca ceva din cine sunt eu să rămînă dincolo de finitudinea mea fizică. Teoria reverberației a lui Yalom, care spune că fiecare dintre noi creează cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe alții timp de mai mulți ani sau chiar de-a lungul mai multor generații. Efectul pe care îl avem asupra unor oameni este transmis mai departe de aceștia. Iar asta mi se întîmplă frecvent. De cînd m-am apucat de scris textul ăsta, am primit trei mesaje și un email în care oameni pe care nu-i cunosc îmi mulțumesc pentru că le-am deschis ochii asupra nevoii de terapie, asupra nevoii de a privi în sine, pentru că nu s-au simțit singuri în spaimele și depresiile lor. Și simt în plin efectul de reverberație. Și știu că nu trăiesc degeaba și că ceva îmi va supraviețui atunci cînd voi muri.

Mă gîndesc la ultima ședință de terapie de grup, a doua pe tema vulnerabilității. Înainte de ea, în ziua de Paște, am avut un accident, eram cu fetele în mașină, ne-a zguduit un pic. Am înghețat, căci noi nu am mai avut accidente, iar micile incidente din trafic din cei peste 15 ani de condus le-am trăit singură. M-am speriat tare, mai tare decît ar fi cerut situația. M-am simțit îngrozitor de vinovată chiar dacă nu greșisem eu nimic. Mi-am reamintit violent cît de fragil și efemer este totul, cum într-o secundă viața și cursul ei pe care îl prevedeai se pot spulbera. Știu asta epidermic de acum 19 ani, cînd tatăl fiicei mele mari a murit într-un accident de mașină. Iar acum, la accidentul ăsta, frica mea de moarte, de moartea copiilor mei și iată, de propria moarte, s-a reactivat cu furie, visceral. Așa că, atunci cînd vorbim la grup despre vulnerabilități, eu vorbesc despre frica mea de moarte. Și de moartea celor din jur. Și mă trezesc că sunt nevoită să repet, cu voce tare, fiecărei colege de terapie: vulnerabilitatea mea e teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur. Vulnerabilitatea mea e teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur. Vulnerabilitatea mea e teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur. Vulnerabilitatea mea e teama de moarte…

Nu plîng, deși repet cu inima oprită aproape toate cuvintele astea pe care încă nu le pot integra prea bine emoțional. Fiindcă, firește, rațional știu că sunt om și că voi muri și că toți din jurul meu sunt oameni și vor muri și ei, dar nu raționalul e problema la mine. Am plîns după accident, am plîns înciudată, speriată, vinovată. Suntem bine, dar am fi putut fi rău. Și plîng la finalul ședinței, cînd terapeuta îi spune unei colege însărcinate (care tocmai a pus într-o metaforă superbă propria vulnerabiltate) că făptura din ea care e pe cale să se nască e întotdeauna o șansă de vindecare și eu simt că sunt îngrozitor de bătrînă și mi-am irosit toate șansele, nu voi mai avea niciodată 20 de ani să știu și să pot, să îmi cresc copiii mai bine decît i-am crescut deja, să știu despre mine ce știu acum, să mă vindec la timp, să mă simt frumoasă și fericită la timp. Și îmi dau seama, atunci, în momentul ăla cînd lacrimile îmi picură pe covorul ce închipuie scena de psihodramă, că regretul ăsta mă sfîșie: că am trăit la suprafața vieții 40 de ani și că abia acum știu cine sunt și că mi se pare tîrziu, deși nu e. Că doar 20 din anii de femeie adultă s-au dus și că, cu puțină grijă și noroc, mai am cel puțin pe atît și că aș fi putut trăi în inconștiență toată viața, să mor inconștientă, că cei mai mulți oameni asta fac, că sunt norocoasă și privilegiată și încă foarte tînără. Că aș fi putut refuza împrumutul vieții de teama plății datoriei morții, cum spunea Otto Rank, însă eu nu am făcut-o, am trăit tot ce am avut de trăit și cu asupra de măsură, deși mi-a fost tot timpul frică, groază mi-a fost. Și că, vorba lui Yalom, trebuie să renunț mai devreme sau mai tîrziu la speranța unui trecut mai bun. Iar asta mi se pare cel mai greu de făcut dintre toate. Oricît m-aș încorda, nimic din ce am trăit nu va deveni mai blînd sau mai puțin adevărat. Și efectele sunt acolo, aici, în mine, iar eu nu pot face nimic decît să le gestionez cît mai bine posibil. Așa că trebuie să îmi înfrunt frica de moarte pînă la capăt. Să mă întorc la mine, cea de la 21  de ani care s-a confruntat atît de silnic și traumatic cu moartea, și să mă las să trăiesc conștient doliul și spaima pe care le-am dus atît de greu atunci.

Taman cînd credeam că sunt bine.

 

***

Sunt la masaj. Pe masa de lîngă mine, o doamnă ascultă ce vorbim eu și maseuza. Eu îi povestesc maseuzei că uite, am descoperit că sunt în plină criză de 40 și că mă tem de moarte. Doamna de lîngă, medic înțeleg, intervine brusc și începe să-mi explice că e o prostie, de ce să mă tem de moarte, nu am absolut niciun motiv, ea vede pacienți care mor zilnic și nu se teme de moarte. Mă gîndesc că, în terapie, negarea e primul semn că omul ascunde o spaimă sau durere mai mari decît poate duce în momentul ăla. Apoi mă înfurii puțin, fiindcă e dreptul meu să port o conversație cu cineva fără să primesc automat sfaturi de la un terț. Și că ăla e adevărul meu subiectiv, asta simt eu, cum poate cineva din afară să-mi spună ce ar trebui să simt. Eu am o prietenă care are fobie de nasturi, da, de nasturi, o fobie cît se poate de reală și nu a purtat și nu va purta probabil niciodată ceva care are nasturi, însă eu nu îi explic că nu are de ce și că e stupid să se teamă de nasturi, că și ea știe asta, însă ceea ce simte vine dintr-o zonă care nu are nicio legătură cu raționalul. O altă prietenă e complet îngrozită că ar putea muri, se autoconvinge la intervale regulate că are forme rare de cancer sau că va muri la următorul zbor și îi vor rămîne copiii pe drumuri. Iar să spui că frica de moarte e o frică fără motiv înseamnă să negi însăși condiția umană. De milenii, gînditorii, religiile, mai încoace psihoterapeuții și chiar impostorii se chinuie să dea de capăt fricii ăsteia. Preocuparea în jurul morții, și a însuși sensului vieții, este ubicuă. Frica de moarte este camuflată în religiozitatea excesivă (vezi promisiunea vieții de apoi sau a reîncarnării care nu sunt decît speranța că mai este ceva după moarte, că nu se termină totul brusc, căci asta ar face pentru mulți viața însăși inutilă), în obsesii, în compulsii, în zecile de fobii pe care le experimentăm. Ia arahnofobia, de exemplu, (un reziduu al creierului reptilian, de altfel) ia claustrofobia, ia teama de înălțime, de zbor, de mers cu mașina, de urs, de avalanșe, de nasturi, în ultimă instanță, și du-le pînă la capăt. Mă tem de păianjeni, de urși, de reptile și tîrîtoare fiindcă cred că ele mă pot ucide, mă tem de înălțime fiincă pot cădea și muri, mă tem de spații mici fiindcă mă pot sufoca și muri, mă tem de avalanșe că mă pot îngropa și ucide, de mersul cu mașina că pot avea accident mortal, de avion că poate cădea. Tot de moarte mi-e frică, de fapt. De dispariție. De uitare. Și pot alege să privesc soarele în față, să îmi confrunt teama de moarte și să aleg o viață mai împlinită în urma confruntării, sau pot alege să mă prefac că nu există sau chiar că mie nu mi se poate întîmpla.

Iar mie chiar mi-e frică de moarte.

Vulnerabilitatea mea e teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur.

 

(foto: Dan Comăniciu)

19 răspunsuri la postarea ba mi-e frică de moarte

  1. Marina spune:

    Cam la aceeasi varsta m-am confruntat cu moartea. De atunci am dus peste 30 de ani de doliu, viata a mers mai departe dar fara ca eu sa mai fiu cum eram. Dintotdeauna mi-a fost frica de moarte, dar de ceva timp am inteles si mai bine ca nu de moarte imi e frica ci de durerea dinaintea mortii. Durere fizica sau psihica, de astea mi-e frica.

    • Petronela spune:

      după nicio experiență esențială, mai ales traumatică, nu mai suntem la fel niciodată. Heraclit zicea că nu ne scăldăm niciodată în apa aceluiași rîu, iar între timp neuropsihologii au venit să confirme științific acest lucru. important e să fim conștienți de cine devenim. un doliu de 30 de ani ar trebui dus în terapie, zic eu. dar eu aș trimite pe toată lumea în terapie. 🙂

  2. geo spune:

    Citind acest text,tocmai mi s-au reactivat regrete adanc ingropate in minte..as putea sa-ti spun niste chestii pe privat?daca imi permiti,desigur. Multumesc!

  3. Dana spune:

    N-aș fi crezut! Noi, astea care am stat față în față cu moartea sau destul de-aproape de ea, am căpătat un soi de imunitate. Cred. Și mai cred că nu ne e frică de moarte, ci de bătrînețe, alienare, boală, suferință. Eu mă apropii de 50; și, cel mai tare mă tem de domnul ăla neamț.

  4. castanman spune:

    Întelepții spun că nu ne putem lecui de moarte…

  5. Daniela spune:

    Cum poti sa scrii…
    Mi-e frica de moarte, dar cel mai mult mi-e frica de frica de moarte, ca am impresia ca subconstientul lucreaza, si o sa „mi-o aranjez”‘singura o data si-o-data. Si nu stiu cum sa scap, sau cum sa ma obisnuiesc cu ideea de moarte. Cum ai zis si tu, rational stiu ca o sa mor. Dar ma macina de ce o sa las in urma. De cum o fi sa nu mai fiu. Cum sa dispar asa, pur si simplu. Sa nu mai simt nimic? Cum e sa nu simti nimic? Ca atunci cand lesini? Am lesinat de cateva ori, si de fiecare data, cand m-am trezit, ma gandeam unde am fost, ce s-a intamplat cu mine cat nu m-am simtit.
    Gata, nu ma scriu.
    Groaza mea e trama de moarte. Si vreau sa nu mai fie groaza.
    As vrea tare mult sa ne putem intalni vreodata. Inainte sa murim.

  6. Cristian spune:

    Asta ne arata cat de slabi suntem in credinta ortodoxa.Spunem ca suntem credinciosi in invierea lui Hristos,Fiul lui Dumnezeu,El insusi Dumnezeu din Sfanta Treime si iata ca traim spaima de moarte.Nu ne vom vindeca decat prin credinta adevarata,mult studiu al Bibliei si citire a sfintilor parinti.Eu abia acum incep sa-mi pun speranta in toate acestea.Noul Testament ne spune exact ce va fi,in Evanghelia dupa Ioan Domnul ni se reveleaza si ne spune ce trebuie sa facem aici pe pamant si ce va fi dupa.De altfel Sf Apostol Pavel,cel caruia i s-a aratat in Lumina Domnul Hristos dupa inviere,ne spune foarte clar,fara echivoc ca ‘daca Hristos nu a inviat atunci zadarnica este credinta voastra,zadarnica este si propovaduirea noastra.Dar Hristos a inviat si este incepatura invierii mortilor’.Ne raman marturiile celor ce L-au vazut si noi pe asta ne bazam credinta.Stiu,usor de spus,greu de facut.Dar orice carti am citi,orice filozofi am lua in seama,tot Hristos este speranta precum El insusi ne spune ‘Eu sunt Calea,Adevarul si Viata’.Hristos a Inviat.PS-Te inteleg perfect,si eu am aceleasi fobii😀.

  7. Cristina spune:

    In sfarsit, un om onest: la 40 incepe, da. Si totusi, ce n-as da sa mai am 40!! :))
    Cu moartea nu ma impac deloc, dar pe mine Yalom ma linisteste. Cum ar fi povestea unei paciente muribunde, pe care nu reusea nicicum sa o impace cu gandul, dar care si-a gasit singura salvarea: si-a schimbat radical atitudinea cand i-a venit ideea sa isi invete proprii copii, cum se moare. Un asemenea dar…

  8. Floarea spune:

    Am 40 de ani și mi_e frica de moarte. Sunt singura cu doi copii relativ mici, mi_e groaza sa nu_i las singuri pe lume. Orice durere fizica, mă trimite cu gândul la ceva grav. Sufăr de atacuri de panica de la 32 după o extrauterina, când am văzut moartea cu ochii, iar speranța mea la viață a revenit când l_am născut pe cel mic…. Trăiesc fără mamă de la 25 și de atunci mă șimt „bătrână” … Eu urmez mi_am zis mereu și mi_e frica sa nu rămână copiii mei fara mine prea devreme, că nu au pe nimeni alaturi… Doamne ce mă regăsesc în ce ai scris, mereu zic sa fac terapie, dar e costisitor și atunci citesc mult să mă vindec din cărți și experiență celor că mine… Mi_e frica și de șinguratate…. Nu vreau sa imbatranesc singura, cu toate că decât o relație de fațadă, mai bine o viața în solitudine… Mi_e groaza de boala mea sau a celor apropiați mie…. Mulțumesc că ai împărtășit cu mine temerile tale… Plâng de neputință și dor de bunici și părinți… Că i_am pierdut pe toți…. Când ai părinți, mai ești copil… Când nu mai sunt de ani de zile, cum să trăiești cu speranța că ai tai copii nu vor păți la fel? …… Mulțumesc…

  9. francisca spune:

    Eu sunt mai superficială, probabil. Mi-am spus că : – ori mi-e teamă ori nu mi-e teamă de moarte nu scap. Atunci m-am decis să tratez * insondabila problemă * cu indiferență. Așa că trăiesc ca și când aș fi nemuritoare. Gândul că, oricum, tot ce se naște moare m-a liniștit și m-a făcut să accept cu calm plecarea pe câmpurile cu verdeață veșnică. Mama s-a confruntat înainte de moarte cu această teamă incotrolabilă. Se trezea noaptea și plângea chinuită de gândul morții. Am avut multe discuții despre moarte. Când i-am explicat că și dacă plângem și dacă râdem tot murim și că nu moare doar ea ci și noi copiii ei, nepoții ei, viitori mei nepoți și tot așa un lanț continuu, s-a liniștit și a acceptat că nu avem cum lupta cu moartea, nici înțeleptul, nici regii, nici criminalii, nici copii, nici fluturele……!! Nu a mai abordat subiectul și nu a mai plâns fiind convinsă că moartea este un fel de ușă pe care intrăm într-o altă viață. În ziua când a murit se uita într-un colț al camerei foarte preocupată. Mi-a spus că se uită la o lumină strălucitoare în care vede apărând siluete și vrea să-și dea seama cine sunt. A adormit liniștită și a trecut pragul acela lin de tot.

  10. Blanca spune:

    Well…se pare ca nu ești nici prima si nici ultima care percepe cifra 40 ca pe „începutul sfârșitului”…..Si eu am pățit-o un ,doi, tam-nesam. …a fost așa o chestie emoțională si atât de subiectiva si incontrolabila de as fi putut jura ca sunt un roboțel hipnotizat de la distanță sau ca mi s-a activat un anume program pe care l-as fi putut avea implantat pe undeva in ființa, înainte de a ma naște om. Acum, autovindecata, îmi dau seama ca a fost o mare porcărie ….autoindusa si indusa si de societate.In ochii mei ma văd atât de tânăra si dornica de trăit viața, de aflat, de călătorit, de iubit, iar in ochii societății sunt o hodoroaga la doar 41…. aproape in pragul menopauzei, așa cum se gândea o doctorița, pe când ma investiga in amănunt. Te citesc cu plăcere, pentru ca si de la tine primesc confirmarea ca ceea trăiesc e absolut normal. Oricum la 40 suntem încă tinere, si frumoase, in comparație cu doamnele de 65+ .Pe lângă fatzele de 25+ suntem babete.Asta e!!! Sa ajungă si ele ca noi si apoi sa mai vedem….oricum parca am fi intr-o secta, noi astelalte de 40 si ceva…Nu suntem tot noi sau cum? Prin restul Europei , femeile faine-faine sunt după 45. Personal consider ca am mai mult farmec decât la 30. Tinerețea e doar cea a spiritului. Sunt mult mai coaptă si înțeleapta. Am cel mai mare dezgust fata de domnii de 45+ care se cuplează cu fetițe de 25… in afara de pat….ce alta compatibilitate sa existe? Legat de spaima de moarte? Ma echilibrez energetic , mental, mergând la biserica la liturghie.
    Mai citesc si un blog cu informație mai altfel – Summa Iru..( Rămâi tăcut) Petronela, îți doresc La mulți ani, fără nici o fobie, cu multă bucurie si fericire stabilă.. Sa bei multă sampanie si sa mănânci cel mai bun tort.

  11. Valentin spune:

    Am avut operatie pe cord deschis la 38 de ani. M-am trezit un pic in timpul. N-a durut nimic, dar parca nu eram eu acolo, era altcineva. Dupa operatie, la cateva zile, am trecut prin depresie post-operatorie (am 1,95 si 110 kg, eram obisnuit sa pot chestii).
    Mi-am dat seama, in timp, ca n-am pretentii mari de la moarte. Mi-ar placea sa mor acasa, langa ai mei. Egoist, cumva, dar justificabil emotional.
    Cam atat.
    A, sa nu uit: viata-i scurta si e atat de frumoasa pe cat ne-o facem, consumand ceam mai pretioasa resursa, timpul nostru si al altora, cu intelepciune.
    Pace!

  12. Ana spune:

    Am terminat de citit Sfarsitul noptii si ma sufoc efectiv de atata frumos!!!! Citesc atat de mult dar sunt atat de putini care stiu sa faca asemenea spectacol de cuvinte. Moarte?! Cartile tale sunt doldora de viata si ele nu stiu sa moara.

  13. D.T. spune:

    Momentul ăla când ajungi la jumătatea vieții (într-o estimare optimistă!) și-ți dai seama că jumătatea de viață pe care o ai în față este cea mai nasoală, limita segmentului de timp rămas fiind ușor de intuit :).
    Când îți dai seama că există o situație de win-win inversat. Ori se scurtează perioada pe care o mai ai (dar părăsești lumea cât încă mai ai ceva vlagă), ori lungești perioada (dar ajungi într-o situație firească, dar deplorabilă, de degenerare). Finalul fiind același.
    Pentru că un tânăr habar nu are că vârsta de la 0 la 40 ani (o perioadă de 40 ani), nu seamănă deloc cu cea de la 40 la 80 ± n ani (tot o perioadă de 40 ani ± n ani).
    În plus, odată cu trecerea timpului, senzația trecerii timpului devine subiectivă în mod obiectiv :).
    8 ani din felia de viață cuprinsă în intervalul 12-20 de ani diferă extrem de muuuult față de 8 ani din felia de viață cuprinsă în intervalul 80-88 de ani.

  14. ADRIAN spune:

    Frica de moarte…aceasta emotie care ne invaluie odata cu trecerea anilor, si a constientizarii ca in acest plan existential nu putem fi/deveni nemuritori. In fapt ea – frica de moarte – ne-a fost „scrijelita” adanc in subconstient de cativa factori (religii, credinte comune, perpetua „sacaiala” a ego-ului ca intr-o buna zi vom disparea in neant, fara a urma ceva „dupa”)… Si asa stand lucrurile, ne pare firesc sa mergem brat la brat cu aceasta temere, de-a lungul vietii… Dar daca lucrurile ar sta cu totul altfel?… Daca, spre exemplu, am afla ca moartea nu reprezinta altceva decat marea trecere, intr-un alt plan existential? Un plan de fiintare mult superior celui pe care-l experimentam aici, un plan pe care mintea umana limitata nici macar nu-l poate „schita”. Daca am afla ca evenimentul final al existentei noastre in materia densa este unul glorios, din perspectiva spirituala? Stiu, ar putea sa para exotic ceea ce vreau sa spun…dar la fel de bine, ar putea fi benefic pentru cei cu mintea si inima deschise. Ca Fiinte suverane de Lumina si facand uz de Liberul Arbitru conferit de Divinitate, am ales sa venim aici in timpul si locul pe care le-am considerat cele mai benefice pentru cresterea noastra spirituala. Nu ne-a fortat nimeni – nici macar Tatal Ceresc! – sa luam aceasta „haina” materiala, parasind acele planuri de existenta infinit mai elevate decat cel pe care-l cunoastem aici. Noi ne-am oferit voluntari, si am facut-o cu mult entuziasm!… Suntem foarte curajosi si tocmai de aceea, eforturile noastre vor fi rasplatite cu multe „grade” in ierarhia spirituala. Pentru ca prin noi, experimentand cam tot ce se poate experimenta in aceasta lume a densitatii materiale si a dualitatii, Creatia se experimenteaza pe Sine. Intr-o exprimare mai plastica, Suflete drag, cu de la tine putere te-ai infatisat inaintea Creatorului si stergandu-ti mucii de aur, I-ai cerut permisiunea sa pogori din nou in aceasta lume. Si El, in dragostea-I infinita pentru tine, te-a intrebat: „Sigur vrei sa mergi din nou acolo, preaiubitul meu Copil?” Ai trantit un „Îhî !!!” plin de entuziasm, dupa care ai primit binecuvantarea: „Mergi asadar, si ai grija sa te joci frumos!!!”. Ceea ce, sa recunoastem, nu intotdeauna facem…si asta pentru ca amnezia asumata cand am venit aici, nu ne permite sa ne aducem aminte cine suntem de fapt, si de unde venim. Iar acesta este si motivul pentru care, in unele situatii mai delicate din viata noastra, avem pe chipuri expresia aia a unei veverite care tocmai a ratat avionul! 🙂 Iar cand vine sorocul si trebuie sa ne reintoarcem Acasa, in patria Sufletelor, vom duce cu noi multa intelepciune ca urmare a experientelor pe care le-am ales, traitori vremelnici fiind in aceasta lume. Asadar, sa-i onoram pe cei ce-au plecat si pe cei ce vor pleca…asa cum si noi vom fi onorati aici, dar mai ales in Cer!

    „Sensibilitatea ta este mare, frumusetea si bogatia interioara vor face din tine un estet, vindecator si filozof. Esti iubit si ocrotit in tot ceea ce faci! ”
    (Arhanghelul Mihail)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *