Oricum, Clara(daca imi permiti) , lasa tristetea deoparte si priveste intregul ( invitatie, nu e nik imperativ aici): o spirala imensa, care se desface incet incet, in milenii de evolutie(nu e evolutie, in esenta, dar mi-ar lua enorm daca desfac fiecare paranteza in parantezute )
noi, de pe spira actuala, alegem(asumat sau nu) ce va fi sa vina

fain rau, zau asa

gata ca-i 2 si iara zice petro ca s dus (ea si fiu-meu , pfff)

Toate aceste triste povești de viață au un numitor comun clar: o ”boală” anume a sufletului, care ne face disfuncționali în relațiile cu cei de lângă noi (cu părinții și, apoi, cu soții și copiii)… dar cred că asta se întâmplă tocmai pentru că, tipar după tipar, generație după generație, suntem învățați să nu iubim. Să înlocuim iubirea cu orice altceva: posesivitate, sacrificii și renunțări, gelozie, o nevoie exagerată de a primi sau a oferi protecție, autoritate, control parental, dependență emoțională etc.

Nu cred, totuși, că există ”prea multă iubire”, că prea multa iubire poate fi ”de vină” pentru aceste povești. Nu cred că o mamă își poate iubi copilul ”prea mult” și nu cred că relația unică dintre mamă și copil ar trebui redusă la sintagma cordonului ombilical tăiat la naștere – și care ”tăiat ar trebui să rămână”, vorba cuiva de mai sus. Cred doar că nu știm să iubim, că ne sperie ceea ce simțim și – în absenta unei normalități a iubirii – refulăm aceste stranii sentimente, înlocuindu-le cu ceea ce știm că e ”conform” cu normele sociale din jurul nostru, defulând o sumă de senzații pe care nu le putem procesa, în complexitatea lor – paradoxal, atât de simplă: iubești sau nu iubești? (Aceasta e întrebarea! :P)