Comments on: infinita tristeza

By: mihail

mihail — Fri, 20 Jun 2014 13:31:47 +0000

Ce chestie…nu m-am gândit până acum în ce fel rămân în sufletul unei mame cuvintele idioate, spuse în stări insuflate de nu-știu-ce film american ce bogătași ce aveau „mai mult” ca noi…
Nu m-am gândit…cât pot să doară. Nu m-am gândit la nimic mai mult decât la mine.
Mulțam!

By: bogdan

bogdan — Thu, 19 Jun 2014 11:18:24 +0000

ce ca nu trebe sa ierti…trebui doar sa accepti. si atat. asta tine de noi, restul sunt responsabili pentru ale lor

By: crista

crista — Wed, 18 Jun 2014 12:48:42 +0000

esti tare scumpa si iti multumesc.

By: Petronela

Petronela — Wed, 18 Jun 2014 03:58:56 +0000

păi dacă ştii toate astea, deja e un pas mare înainte. eu am ales să nu mai fiu revoltată, să iert, să înţeleg chiar şi neînţelesul. e foarte greu, dar ajută enorm.

By: crista

crista — Tue, 17 Jun 2014 23:07:11 +0000

stiu ca esti bine, adica resimt dar te ajuta ceva din felul in care esti construita. la noi e constructia…nu stiu, subreda. si, nu zic doar asa, suntem repetenti spirituali, prea cartezieni, prea critici, prea revoltati si tot asa trecem pe linga viata

By: Simona

Simona — Tue, 17 Jun 2014 19:46:56 +0000

Da e o lupta cu noi insine, cu cele care ne crestem singure copii, cu noi care de multe ori am vrea sa paream intregi macar pentru ei insa…..
Cea mai mare depresie si frica a mea este ca daca obosesc sa lupt si las “masca” jos si sunt si eu öm”ceilalti o sa ma loveasca din nou si am luptat mult, enorm de mult sa ma ridic, dar oare m-am ridicat suficient eu in launtrul meu? sau doar pare? uneori nici nu mai stiu.
Ar fi frumoase niste inatlniri in care sa ne spunem pasurile fara insa a ne vaita ci doar a spune.

By: Petronela

Petronela — Tue, 17 Jun 2014 13:46:32 +0000

înţeleg ce spui acolo. şi eu aş vrea să fiu manelistă, uneori. ba nu, nu aş vrea.

By: Petronela

Petronela — Tue, 17 Jun 2014 13:45:40 +0000

nu spune asta. eu sunt bine, am luptat, am tras de mine ca un cîine, am scris, dar sunt bine.

By: crista

crista — Tue, 17 Jun 2014 12:49:19 +0000

jumatatea mea este depresiva din adolescenta. marcat in mod ireversibil de divortul parintilor, de vizualizarea amantelor tatalui, de tentativele de sinucidere ale mamei, de discutiile perverse dintre bunice, pentru acapararea interesului nepotelului. de fapt, nimeni nu avea nimic de a face cu copilul, teribil de singur si terifiat de uritenia lumii, incepind cu casa parinteasca. asa l-am cunoscut, asa am continuat viata noastra de cuplu, el, imbatrinind in anxietate si depresie, eu, incercind din rasputeri sa ameliorez ceva, sa iau asupra mea. au trecut 20 de ani pina a acceptat sa vorbeasca tot ce era de vorbit, sa-i spuna tatalui lui ce trebuia spus mai demult, si mamei lui. si, uneori aveam speranta ca e mai bine. dar e fals, e tot timpul acolo, mai mult, eu pasesc pe acelasi drum de un timp incoace, imbibata la os de gelatina asta tulbure care usor-usor a reusit sa se puna si pe mine, peste uriteniile din familia mea, pe care le tineam bine strinse si ascunse. un timp a fost bine, s-a putut conta pe mine, acum imi e din ce in ce mai dificil sa ma bat cu ambele depresii. am crezut ca iubire profunda va sterge cosmarul dar nu este asa. cosmarul are dinti de otel si te musca cind ti-e lumea mai draga…salvarea poate fi in evolutia spirituala dar si eu si el suntem repetenti la acest capitol.

By: paparuz

paparuz — Tue, 17 Jun 2014 11:14:54 +0000

atat de mult ma tem si eu de clipele in care, baiatul meu, in fuga lui catre adolescenta, catre maturitate, va uita sa imi zambeasca, va uita sa ma imbratiseze, sa imi spuna de 30 de ori pe zi: “te iubesc, tati ! ”

doar viaţa

copilul meu
cine m-a uitat în trupul acesta
obosit
şi bătrân?

sunt o păsăre fără cer
fără aripi
(şi
da
chiar respir numai amintiri)

priveşte
toate străzile
pe care le cutreier inutil
sunt pline de tine

puştiul blond
puţin creţ eşti tu
te purtam la grădiniţă pe umeri
iar tu râdeai
râdeai…
cântam amândoi ceva despre elefanţi

băiatul şaten
cu ochii cât luna eşti tot tu
aveai 12 ani
şi încă îmi spuneai
de zece
de o sută de ori pe zi
te iubesc tati

adolescentul
care m-a izbit furios (dar
neîntâmplător)
răutăcios
aduce nu-i aşa
cu tine
când erai prin liceu

(eu rămăsesem deja în urmă
repetent la speranţă)

să nu te-ntristezi
dacă mă auzi
acum nu te mai găsesc
de întuneric
oraşul a plecat în dormitoare

mi-e puţin greu noaptea
de singurătate
şi foame

băncile din parc sunt prea tari
pentru spatele meu
dar spune-mi despre tine
cum eşti
stelele cu care eu mă învelesc
sunt tot atât de aproape de tine?

mai ştii ce frică ţi-era
să respiri fără mine?

mă ţineai captiv în inima ta
şi călăream inorogi prin Orion
prin Andromeda

să mă ierţi
dragul meu
pentru neînălţimea mea

casa mi-a fost mult prea mică şi ea
pentru visele tale uriaşe

( măcar a fost de ajuns
să-ţi plăteşti drumul către soare?)

să nu fii supărat
de tristeţea mea
eu pot să evadez din mine
oriunde
oricum

(măcar atât mai pot face singur)

eşti fericit?
cântecul cu elefanţi ţi-l mai aminteşti?

e târziu acum pentru toate
şi poate te plictisesc

noapte bună
înger al meu
şi al nimănui altcuiva

dacă şi mâine voi mai fi pe aici
te voi regăsi pe străzile copilăriei tale
şi mai povestim