Într-o sală de aşteptare, la ginecolog. Ginecolog renumit. Suntem câteva zeci de femei,de toate vârstele, de toate condiţiile sociale, cu toate problemele femeieşti posibile. Cu cancer, fibrom, dar cele mai multe în aşteptarea diagnosticului . Bogate şi sărace, super-aranjate sau gospodine mirosind încă a sarmalele lasate pe foc, uniformizate toate de aceeaşi aşteptare încordată. Te uiţi în ochii celei cu geanta Gucci şi ştii că ar da orice să fie în locul celeilalte, cu batic pe cap şi părul făcut permanent care flutură bucuroasă nişte analize cito.I-a zis asistenta ca i-au ieşit bune, radiază toată şi umple de un val de nelinişte întreaga sală, când se veseleşte în gura mare. Biopsia e beton. Nu are cancer. A scapat de data asta. Lui Gucci îi suna telefonul. Are ochi tristi, speriaţi, ca majoritatea femeilor aflate în încăperea asta, pe jumătate anti-cameră a morţii, pe jumătate a speranţei. Raspunde încet, şoptit: “nu, nu sunt bune, citeşte mesajul, nu pot vorbi acum”. O îneacă plânsul. Asistenta ne cheamă, pe rând. Majoritatea avem în mâini nişte hârtii albe, cu destinul nostru înscris acolo codat, în cuvinte medicale, pe care doar cel aflat dincolo de uşă le poate decripta pentru noi. “Frotiu inflamator specific” e ceva rău, asta am aflat din şoptelile celor care au pactizat şi schimbă pe un ton scăzut impresii şi temeri. Mai mult temeri decât impresii. Înseamna indicii de…ştii tu…cancer.Ah, cuvântul asta pe care se tem sa îl rostească dar care pluteşte în ochii tuturor şi li-i tulbură. Din cabinet iese o femeie înaltă, osoasă, 45 de ani, poate 50. E senină, zâmbeşte. A stat înăuntru aproape 35 de minute, timp în care noi, celelalte, ne-am uitat la ceas din jumate de minut în jumate de minut, ne-am foit, am oftat, am privit iar alb în hârtiile cu hieroglife, am mai oftat puţin şi ne-am uitat iar la ceas. Se opreşte şi o salută pe Gucci, aşezată pe scaunul de lângă mine. Îi poveşteste fericită că ea a învins cancerul. Are 2 ani de la diagnostic şi s-a refacut, e bine…”doctorul zice că e un miracol, îmi făcusem testamentul, îi zisesem lui Gigi să aibă grijă de copii..eram pregătită să mor..” Un fior trece prin toate celelalte. Îşi strang hârtiile cu analizele mai tare în mâini. Te gândeşti: cancer. Cum o fi să afli că eşti suspectă de cancer. La 30 de ani. La 35. La 40. 45. Chiar şi la 50. Că sunt sanse să scapi, dar sunt la fel de multe sanse să te cureţi rapid. Că trebuie să trăieşti restul timpului gândindu-te şi conştientizând asta. Că intri în vria instinctului de conservare, că o sa faci absolut orice, ca femeia asta care povesteşte că a făcut de la acupunctură în sus totul, naturiste, homeopate, rugăciuni, bioenergie, chimioterapie, tot, fără sa ştii măcar că ajută sau nu. Mă uit iar la femeia cu geanta Gucci. Ştiu sigur că şi-ar schimba oricând existenţa lipsită de griji materiale cu cea a femeii cu batic. Că ar umbla cu troleul pentru tot restul vieţii şi ar uita de masina luxoasă parcata în faţa clinicii, că ar face tocană cu cartofi de două ori pe săptămână, s-ar duce la serviciul umilitor al celeilalte 12 ore pe zi, numai să aibă ea în mâini hârtia norocoasă.
Din cabinet iese o doamnă în vârstă, pe care nora o aşteaptă de partea asta a uşii. E triumfătoare şi îi arată semnul de ok celeilalte. Radiază toată, nu seamănă deloc cu femeia care intrase, îngrijorată şi apasată, înăuntru. O ia de braţ pe noră şi ies galagioase, spărgând liniştea încremenită din anticameră. Zâmbesc. You win some, you lose some.
